Un colos cu membre de lut

Așa cum anunțam…voi vorbi despre teza doctorală a domnului Lect. Dr. Ion Marian Croitoru.

Editura Cetatea de Scaun, din Târgoviște, a fost prezentă la Gaudeamus și ieri, la reducere, de la 190 de lei…cartea de față, în două volume, se vindea cu 120 de lei.

*

Nota 10 la condiția grafică a cărților cât și la bibliografia de subsol. Sunt editate excepțional și notele de subsol sunt burdușite cu referințe istorico-teologice.

La fel, nota 10 la numărul de note de subsol și la acrivia documentară cu care sunt făcute. Câte o notă reprezintă aproape tot ce e important din literatura legată de un subiect anume.

Însă nota 5, cu indulgență 6 (și îmi pare enorm de rău)…pentru transformarea titlului în…carte.

Pentru că titlul (final) al tezei doctorale e următorul: Ortodoxia și Apusul în Tradiția spirituală a românilor. Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei protestante din secolul al XVII-lea.

Adică e vorba despre cum au receptat ortodocșii români teologia catolică și protestantă…și, în mod special, cum au răspuns teologii români, în secolul al 17-lea, propagandei protestante.

Totul ar fi trebuit centrat pe secolul al 17-lea, așa cum spune titlul…și teza ar fi fost de 300 și ceva de pagini și nu de 793 de pagini text brut.

Însă autorul a început cu etnogeneza poporului român și a dus-o, cu generalități, până la sec. 17, ca un cronograf ortodox, a vorbit despre enorm de multe lucruri, cu foarte multă minuție, dar care nu aveau nicio legătură cu tema, s-a pierdut în detalii, a scris neatrăgător, fără personalitate…scriind despre tot și despre nimic concret.

Pentru că, de la prima pagină, ar fi trebuit să se vadă teza personală, pentru ce pledează și verva cu care pledează pentru ea.

O introducere enormă și fără telos, între p. 21-84, despre etnogeneza poporului român, condiția noastră europeană și rolul pe care l-am jucat în Evul Mediu.

Urmează 3 capitole enorme (p. 85-458), care ar fi trebuit să pledeze pentru unitatea Ortodoxiei românești în cele 3 Principate Române…dar în care nu se vede o idee directoare.

Pentru că autorul discută despre legăturile noastre cu alții, despre organizarea bisericească internă, despre instituții, despre o sumă de Sfinți români, despre ierarhi și intelectuali din spațiul românesc, dar pe care îi prezintă în sine…și nu în relație.

În loc să fie o teză doctorală (adică o sinteză proprie pe o anumită temă, în care tu trebuie să demonstrezi că o înțelegi și o poți dezbate), lucrarea de față e un manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, un Păcurariu 2 pentru studenții la Teologie, cu note indexabile în Wikipedia, care te duce de la alfa la omega expozitiv și nu chintesențial.

M-au uns la inimă notele, enorm de multele note de subsol…și munca enormă din spatele lor…cât și tematica vastă…și ideea de operă de calibru…

Da, avem nevoie de opusuri gigant în materie de cercetare!

Însă trebuie să dovedim că avem o idee, că avem un scop, că știm să ținem în mână discuția…și nu să ne pierdem în lucruri periferice.

Secolul al 17-lea începe în cap. 4…care începe la p. 467.

Dacă autorul nostru ar fi fost coordonat cum se cuvenea…adică de un profesor român, inițiat în istoria noastră…și nu de un profesor grec, care l-a lăsat să scrie ce-a vrut…primul volum, de 458 de pagini, se transforma în 150 de pagini, cel mult…în care autorul era pus să dovedească faptul că românii au „o tradiție spirituală” și „în ce a constat, de fapt, unitatea Ortodoxiei românești”.

Căci dacă nu facem altceva decât să enumerăm personalități și instituții ale trecutului nostru ne facem un mare deserviciu muncii noastre de cercetare, pentru că arătăm că nu putem sintetiza/ că nu putem merge pe deasupra evenimentelor și a persoanelor istorice.

În materie de istorie trecută…și nu recentă, unde apele sunt calme, putem să avem ochiul foarte focusat…pentru că datele istorice pot fi întinse pe masă.

Și cum autorul ne-a dovedit din plin că știe bibliografia tematicii sale…ar fi fost nevoie numai de faptul de a se reține la subiect…și nu de a cădea în patima atotpretutindenității la nivel scriitoricesc.

Volumul al 2-lea, care se ocupă de secolul al 17-lea și care ar fi trebuit să fie bazal/ fundamental…pentru că el e miza, alături de răspunsul românesc la propaganda protestantă…e mai mic decât primul: p. 465-793.

Iar dacă despre propaganda protestantă lucrurile se termină repede (p. 467-526), tot repede, ținând cont de proporții, se termină și discuția despre condamnarea sinodală a protestantismului în Țările Române: p. 527-664.

Între p. 665-704 despre Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, a Sfântului Varlaam al Moldovei…adică numai 50 de pagini…

Adică 150 de pagini despre propagandă și lupta românilor împotriva ei…și 500 de pagini despre orice altceva…dar mai puțin despre unitate și tradiție spirituală?

Tema e formulată imprecis…iar autorul a avut cărămizi în neștire…dar n-a putut să zidească turn durabil.

Pentru că acest colos stă pe fundamente șubrede, pe multe descrieri și tone de referințe…dar nu și pe înțelegeri.

Iar înțelegerile argumentate fac din mult un summum necesar…de care și tu…și alții aveți nevoie.

Îi mulțumesc încă o dată pentru cărți autorului, pentru amabilitatea sa frumoasă, respectuoasă…și îmi pare rău că bucuria mea, atunci când am văzut cărțile, s-a transformat într-o mare și nevindecată decepție.