Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [12]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Dragostea pentru Dumnezeu este exprimată prin atribute concrete, deși nu este vorba de simptome fizice, ci spirituale:
Giudecă-mă, Doamne, că eu în prostime [simplitate/ nerăutate]
Îmblu-n toată vremea, ne-având rău pre nime.
Și Tu-m[i] ești nădejdea că nu m-oi slăbi-mă,
S-a cunoaște, Doamne, când mi-i ispiti-mă.
Să mi-arză rărunchii, inema să hiarbă,
Și ochii mei milă de la Tine s-aibă.(Ps. 25, 1-6)
Expresia obișnuită este: ochii mei să vadă mila Ta. Scriind „ochii mei milă de la Tine s-aibă”, Dosoftei amplifică metafora spirituală. Pentru că mila lui Dumnezeu se vede/ este vizibilă cu ochii lăuntrici, este o evidență ca o priveliște întinsă ochilor.
Casa lui Dumnezeu înseamnă Biserica sau Împărăția lui Dumnezeu:
C-am îndrăgit, Doamne, a Ta svântă casă,
Pentr-a ei frâmsețe să fie aleasă.
Cu slava Ta, Doamne, ce o luminează,
De dă cuviință și sloboade rază.
(Ps. 25, 17-20)
Numai ce am una să cei de la Tine,
În svânta Ta casă să petrec cu bine
Și-n zâlele vieții să-Ț[i] văz de frâmsețe,
Slujindu-Ț[i] în casă pănă-n bătrânețe.
Că mă vei ascunde la zi de năvală
Supt cortul Tău, Doamne, ca să n-aib sâială.
M-ii acoperi-mă în cămar-adâncă,
Să fiu fără teamă, m-ii sui pre stâncă.
Acolo pizmașii n-or putea să-m[i] strice,
Preste dânș[ii] m-ii pune cap fără de price.
Dimpregiur Ț-voi face jărtve lăudate,
Supt umbrariul cel svânt și cu cântări nalte.
(Ps. 26, 13-24)
Biserica este și „cortul Tău”, „cămar-adâncă”, „stâncă”, „umbrariul ce svânt” și se caracterizează prin „frâmsețe” , „cuviință” și lumină/ „rază”.
Din nou trebuie să remarcăm simetria cu descrierile cosmice (de altfel, în limba și în textele vechi, cosmosul este numit tot casă, ca spre exemplu, în didahiile lui Antim Ivireanul): „Stele luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 14-15). După ce spusese că luna „ia de la soare lucoare din rază” (Ps. 8, 9-10)…Sunt evidente, prin urmare aceleași calități ale cuviinței și luminii/ strălucirii.
Însă atât universul spiritual cât și cel material sunt creația aceluiași Dumnezeu, care e plin de „strălucoare de senină rază” (Ps. 12, 12).
De aceea, cosmosul material are trăsături comune cu universul spiritual și poartă amprentele purității și ale frumuseții, ale armoniei/ ordinii depline, exprimate prin cuviință.
Acest caracter cosmic s-a transmis literaturii romantice – fiind corect receptat mai ales de către Eminescu – și moderne, constituind o marcă profundă a poeziei românești.
Umilința și pocăința omului îl conduc pe acesta la a fi părtaș aceleiași strălucori/ străluciri a slavei dumnezeiești care împodobește toată Biserica (după cum am văzut mai sus): „slava Ta, Doamne, ce o luminează,/ De dă cuviință și sloboade rază”. Astfel:
Și Ț-voi cânta, Doamne, cântec cu sâință [silință/ râvnă],
Ca să mi-auz[i] glasul cel de umilință.
Și mă miluiește, Doamne, de mi-ascultă,
Inema mea Ț-zâce cu durere multă,
De Te voi cerca-Te, și svânta Ta față,
Că nu Ți-i de mine, Doamne Svinte, greață.
Și cine se-ntoarce, Doamne,-n pocăință,
Îl priimești pre-acela cu multă priință.
Și Te voi cerca-Te cu față curată,
Să-Ț[i] văz svântă față și prealuminată.
(Ps. 26, 25-34)