Zi: 28 noiembrie 2012

Omagierea Prof. Dr. Remus Rus [28 noiembrie 2012]

One comment

Cartea prezentată la eveniment: Omagiu Domnului Profesor Universitar Dr. Remus Rus, coordonată de [Pr. Prof. Dr.] Nicolae Achimescu, redactată de Pr. Lect. Dr. Stelian Manolache și Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie,  Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, 472 p., format mare.

*

Arhiva online audio a evenimentului am format-o aici.

*

Filele audio în succesiunea alocuțiunilor:

1. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu (laudatio) [8. 36 minute]

2. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, un membru al Academiei Romane și un Părinte Profesor [14. 47 minute]

3. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula [16. 27 minute]

4. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Istodor și Pr. Prof. Dr. Ioan Stancu [12. 35 minute]

5. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și Pr. Prof. Dr. Vasile Nechita [7. 09 minute]

6. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, un Părinte Profesor de la Pitești și Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan [12. 18 minute]

7. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ștefan Reșceanu și Prof. Dr. Lucreția Vasilescu [7. 37 minute]

8. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și un Părinte de la Arad [3. 44 minute]

9. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și Prof. Dr. Remus Rus (omagiatul zilei) [22. 11 minute]

Începutul discursului Prof. Remus Rus în format video [You Tube, 3. 05 minute]

10. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu…și un La mulți ani! festiv pentru sărbătoritul nostru [8. 50 minute]

11. Despre cadou și autografe [0. 52 minute]

*

Nu am vrut să mănânc din timpul colegilor și al ucenicilor săi…de aceea nu am luat cuvântul.

Pentru că știam că am unde să vorbesc despre domnul Profesor Remus Rus…și despre relația cu dumnealui…și despre ce am învățat de la el.

De aceea, aceste cuvinte sunt adevăruri din inima mea pentru Profesorul nostru.

În discuțiile private cu el am vorbit despre iconografie și evlavie, despre Meșterul Manole, despre Miorița, despre mituri și ocultism, despre Coran și sufism, despre comunism și occidentalizarea noastră, despre teologia hindusă și coptă, despre punctualitate și bun simț, despre proiectele sale editoriale, despre numeroase personalități ale Bisericii și ale lumii, despre mistica ortodoxă, despre minuni și întâmplări demonice petrecute cu el și cu alții, alături de multe, foarte multe date intime…dăruite din suflet, fără ca nimeni să i le ceară.

Pentru că Profesorul Remus ne-a dăruit din destul…și a fost singurul profesor ospitalier în timpul studenției mele…

Singurul care ne-a primit frățește, care nu ne-a scos mațele cu întrebări indiscrete…ci care ne-a inclus, în mod pedagogic, în discuții mult mai largi…decât raporturile profesor-student.

Și știu că l-am rănit, fără voia mea, atunci când i-am spus că nu pot să fiu doctorandul său…pentru că drumul meu e Teologia Dogmatică.

Îmi pregătise până și titlul și forma tezei doctorale…dorind să fac o teză despre terminologia trinitară la Sfinții Părinți Capadocieni…pe care să o lucrez pe textele grecești.

Altădată mi-a vorbit despre o bursă în America…însă eu îmi aveam bunicii (adevărații mei părinți) în boli și necazuri…și nu avea cine să aibă grijă de ei.

Însă cu dumnealui am vorbit întotdeauna direct…și paternal.

L-am receptat, din plin, ca pe un om bun la inimă, ca pe un om cumsecade, ca pe cineva care știe, vrea și se poate dedica în direcționarea ta spre proiecte valorice.

Și mă bucur că astăzi i-am putut fi aproape…și că astăzi a lăcrimat de bucurie…

Da, vă iubim și vă respectăm, domnule Profesor!

Dar nu din obligație, din chestiuni de etichetă și nici pentru că ne-ați fost profesor…

Ci pentru că ne-ați fost și ne sunteți un exemplu duios, zâmbitor, pozitivant, care ne remontează interior.

Și nu numai pe mine…ci pe foarte mulți care v-au audiat și vă audiază și cărora le-ați umplut inima de bucurie…

La mulți ani, domnule Remus, Dumnezeu să vă umple de multă bucurie dumnezeiască și de pace, de împlinire interioară…și să ardeți frumos până la ultima suflare a acestei vieți!

Vă mulțumim pentru toate…

*

Cartea omagiu am primit-o astăzi cu dedicație…

Conține texte ale următorilor autori: Nicolae Achimescu, Arhiep. Chrysostomos, Ștefan Buchiu, Cezar Vasiliu, Eugen J. Pentiuc, Dorin Oancea, Theodor Damian, Emil Jurcan, Ioan Stancu, Mihai Himcinschi, Vasile Nechita, Gheorghe Istodor, Mihai D. Vasile, Nicolae Brânzea, Ștefan Pomian, Cristian Popa, Stelian Manolache, Qodratullah Qorbani, Caius Cuțaru, Valentin Ilie, Mihai Burlacu, Adrian Cazacu, Eduard Florin Tudor, Daniel Jugrin și Ioan Dura.

Prima notă a cărți, din p. 11, e făcută pe interviul meu cu Prof. Remus (îi mulțumesc frumos, încă odată, Părintelui Asistent Valentin Ilie, care a făcut acest lucru), interviu pe care îl voi include în colecția Interviuri de conștiință.

Primele pagini din vol. 1 le-am editat online aici.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [5]

Leave a comment

Combinația dintre tradiționalism, expresionism și simbolism e mereu incitantă:

Într-o grădină veche, cu trandafiri de sânge,
Cu drumuri tremurate prin iarba năpârlită,
Stejarii cu coroana de vreme înnegrită,
Acoperă izvorul, să nu mai poată plânge.

Un stol de vrăbii țipă în vișinii uscați,
Pe care cleiul galben, bășici bătu topazul,
O coțofană sare pe drum în pași săltați,
Spre clopotul de broaște ce pomenește iazul.

Pe cerul roz ca roza, trec palizi nori ca ceara.
Sub ziduri dărâmate, în funduri de alee,
Desfășură păunii ochi verzi în curcubee,
Într-o grădină veche, în care curge seara. /…/

Țăranii varză roșie, sub roze au sădit…
Dar farmecul gonit-a plugarii din grădină.
Și numai mătrăguna ici colo s-a prăsit.
Din scorburi iasca cerne o putredă lumină. [etc.]
(Într-o grădină veche)

Imaginile sunt percutante: „trandafiri de sânge” sau care „rana și-o scutură întruna”, „iarba năpârlită”, „ochi verzi în curcubee” ai păunilor, „clopotul de broaște”, etc.

Sângeriul este o culoare dominantă, pentru că în afară de grădina toată ca o rană de trandafiri, și cerul e „roz ca roza” și chiar cultura de trandafiri e înlocuită cu alta asemănătoare cromatic, de varză roșie. Pentru ca apoi să nu mai crească decât mătrăguna.

Ca și în alte cazuri, cromatismul este însă bine definit. Culorile au semnificații simbolice…apăsate. Pe lângă roșul sângeriu, verdele și galbenul intră în aceeași paradigmă a destrămării.

Toponimia este ideal-medievală sau, mai bine zis, anumite elemente creează ambianța unor vestigii medievale („grădină veche”, „ziduri dărâmate”, un „înger negru” și „blajin” care „își paște calul murg”, „boieri” care au lăsat în urmă „lăncii frânte, și oasele de var”, „domnița” dormind „în racla de cleștar” – simbolizând relicvele acestui trecut), care se suprapun, devenind niște proiecții poetice, peste vestigiile conștiinței.

Îngerul negru e o proiecție a conștiinței sau o metaforă a morții.

Stejarii cu coroana neagră („de vreme înnegrită”) reprezintă de asemenea o imagine spectrală a unei realități/ istorii revolute. Această umbră neagră astupă glasul izvorului, să nu i se mai audă plânsul.

De fapt, consecuția temporală este destul de ambiguă și cititorul se surprinde peregrinând pe coridoarele unor epoci temporale între care s-au șters hotarele, într-o grădină suspendată a timpului, în care destul de lunecoasă este și limita dintre imaginea reală și refacerea ei apelând la o…memorie virtuală.

Evocarea romantică a ruinelor se confundă cu ideea de ruină moral-spirituală și cu impresia de ruină interioară.

Contemporaneitatea/ modernitatea nu e mai puțin o ruină (în dimensiunea ei interioară) decât…ruinele istoriei vechi.

Din exuberanța lirică și vitalitatea spirituală a medievului…a rămas o rană…și până la urmă paragină lăuntrică („mătrăguna”)…

Și o „lumină putredă” (magnifică imagine) pe care o aprinde „din scorburi iasca”.

Iasca poeziei mai aprinde câte o lumină putredă…

În poemul Fata morgana, „Berze heraldice trec pe câmpia cerurilor, în săgeată, / Și înoată în apa nehotărârilor din zare”.

Din nou cetatea medievală…incendiată de invadatori la ceas de rugăciune, când împăratul „închină mătănii în vechea mănăstire, / Unde călugării în rugi se luminează”:

Tămâia leagănă-n inele evlavia ei…
Împăratul se roagă în sunet de clopot /…/
Icoanele țin binecuvântarea nemișcată,
Au priviri adânci, de gemă.
În cositor, ferestrele vâpâie mânie închegată,
Deodată, flăcările pun orașului stemă,
Încrustată cu zbor de rubine și zmei…
/…/
Soarele a scăpătat în ruină…
Norii s-au veștejit, flori de răsuri…
Luna moartă se înalță, de cretă…

Vestesc zodiile mulțime de lucruri,
Ca să rămâie neînțelese.

Și prevestirile privesc, fără îndoială, și timpuri mai noi:

Un alt steag își joacă schimbarea
Prefacerilor fără folos, de-acum,
Sunt tot mai mici buchetele de fum…
Și-nvingătorul varsă toată mâncarea.

În cimitir brațul spânzurătorii
Se clatină parc-ar purta clopoței…
Iar împăratul bătrân râde plângându-și feciorii.

În mod cert…vom vedea cum vor sta treburile

Leave a comment
  • Istoria nu se face pe bază de presupuneri…ci de realități. Iar realitățile sunt mai încăpătoare decât aproximările.
  • Sfintele Moaște ale Sfântului Clement Romanul.
  • Din Grădina zoologică Loro Parque din Tenerife. Imagini și file video superbe…
  • Iar Ungureanu chiar e…ungur…după cum Anca Boagiu…chiar e evreică. De ce nu ne-au spus-o mai…de demult?
  • Ziua Sfântului Apostol Andrei la Galați și Constanța.
  • Banii din divertismentul TV.
  • „Site-ul Google. ro a fost spart de “hackerul Algerian, MCA-CRB”. Informatia a fost verificata si confirmata din multiple locatii din lume”.
  • În Bruxelles și Danemarca, datorită musulmanilor, s-a interzis bradul de Nașterea Domnului.

Predică despre insolență

Leave a comment

Adică o predică despre obrăznicie/ nerușinare/ impertinență la adresa lui Dumnezeu, iubiții mei!

Pentru că tot ce rănește pe om, mai întâi de toate, Îl țintește pe Dumnezeu.

Dumnezeu e motivul pentru care oamenii sunt decimați, minimalizați, extorcați, intoxicați cu minciuni…

Pentru El, din cauza Lui…chiar dacă nu se afirmă explicit acest lucru în toate cazurile…

Căci există o insolență fățișă/ la vedere…și o nerușinare ascunsă.

Cum putem explica altcumva minimalizarea preoților lui Dumnezeu…decât prin aceea că poporul credincios, în inima lui, e obraznic la adresa lui Dumnezeu?

Căci dacă îți bați joc, in corpore, de slujitorii Lui…e semn evident că Îți bați joc de El, de Cel care pare că „nu-Și cunoaște” colaboratorii…

Și glumele nesărate, zeflemeaua lungă, vorbirea de rău și judecarea preoților lui Dumnezeu se nasc din dorința de a-I da o replică lui Dumnezeu.

Ca atunci când cerți copilul…ca să înțeleagă mama lui, care e de față…că nu știe să-l educe.

Sau când scoți elevul la tablă…ca să îl faci de râs în fața clasei…

Insolența din inimă, cea ascunsă, e perfidă.

Cea la vedere…spune în gura mare hulele…

Și cred că nu de alde gură spartă trebuie să ne temem…ci de cei care tac…și fac rău…

Îl gândesc, îl pun în practică…și se bucură că fac rău…dar, în același timp, rămân „la fel de drepți”.

 Însă Dumnezeu nu se lasă mințit!

Dacă îl umple pe un om de daruri…atunci, fără doar și poate, omul acelea e plin de bine, de fapte și de intenții bune.

Și când sporește cineva în har sporește pentru că muncește și nu pentru că șomează.

Dar dacă un om nu sporește în har, în înțelepciune, în echilibru, sporește în…obrăznicie.

Găsește mereu noduri în papură.

Le inventează.

Vede în negru chiar și situația albă…

Caută cu tot dinadinsul să maculeze orice proiect trainic.

Da, pentru că omul obraznic e om invidios…ranchiunos…care nu vrea să admită cine este.

Și pentru că nu își asumă eșecurile…le aruncă la alții în curte…se dispensează de ele…pentru ca să nu-l acuze nimeni că e șarlatan.

Însă Dumnezeu ne vede când aruncăm peturile…peste gard la alții!

Când îi acuzăm pe alții de lucruri…pe care doar noi le-am făcut prost…

Dumnezeu ne vede adâncul inimii, ce ascundem noi de foarte mulți…și ne dă după inima noastră.

Iar dacă bolile și necazurile par „să vină din senin” în inima noastră…ele, de fapt, nu vin niciodată din senin…ci din multe păcate.

Că vrem, că nu vrem…că admitem…că ascundem acest lucru: noi suntem de vină pentru ceea ce pare a fi pur și simplu întâmplător…

Însă nimic nu e „întâmplător” în viața noastră!

Ci bunele și relele, deopotrivă, sunt pedagogie dumnezeiască. Reprezintă modul în care Dumnezeu ne oferă prilejuri de reflecție convertitoare.

Pentru că, oamenii delicați, atenți, se umplu de mulțumire și de recunoștință când primesc daruri de la Dumnezeu. Pe când palmele iubirii Sale de oameni, formate din dureri, necazuri, sărăcie, ispite, îndoieli, vicisitudini de tot felul…sunt pentru cei care se lasă greu convinși de faptul că numai binele dă viață.

De aceea, în acest post duios al Nașterii Domnului a ne cerceta inima…înseamnă a vedea dacă avem neîncredere, obrăznicie, înălțări ale mândriei împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor.

Dacă știm să îmbrățișăm bucuriile și durerile oamenilor sau, dimpotrivă, suntem stâncă și la bucuria lor…și la doliul lor…

Pentru că obrăznicia infatuată, foarte vocalică, care contestă, care spune hule, care se închipuie înger ceresc vine tocmai din această situare interioară a noastră deasupra tuturor.

Dintr-o recenzare a vieții lumii…în care noi vedem lumea de sus…ne situăm deasupra…iar toți stau sub picioarele noastre.

Însă poziționarea ortodoxă reală…viața de zi cu zi autentică…e atunci când tu te vezi cel mai jos din Iad, sub picioarele tuturor…și nu deasupra lor!

Când tu te vezi cu toate păcatele tale la activ…fără să minimalizezi vreunul.

Pentru că toate minimalizările relelor noastre ne duc la maximalizarea egoului nostru.

Dacă nu ne-am ridica în slăvi în inima noastră…am ști să fim normali și supli în relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii.

De aceea, iubiții mei, vă invit la reflecție tăioasă asupra vieții noastre interioare pentru că de aici vine tot binele!

Pentru că Dumnezeu judecă cel mai tăios lucrurile ascunse în inima noastră, adâncul nostru…

Iar dacă ne curățim inima prin Spovedanie și pocăință, prin durere sinceră…fără rușine, fără gând ipocrit…vom simți, ca toți cei dinaintea noastră, că ne simplificăm viața, că ne facem mai umani, tot mai deschiși bucuriei și dialogului frumos.

Dumnezeu să ne umple de bucuria și simplitatea Lui, de frumusețea Lui covârșitoare, pe noi, cei care venim la El cu inimă deschisă, smerită, încrezătoare. Amin!