Combinația dintre tradiționalism, expresionism și simbolism e mereu incitantă:

Într-o grădină veche, cu trandafiri de sânge,
Cu drumuri tremurate prin iarba năpârlită,
Stejarii cu coroana de vreme înnegrită,
Acoperă izvorul, să nu mai poată plânge.

Un stol de vrăbii țipă în vișinii uscați,
Pe care cleiul galben, bășici bătu topazul,
O coțofană sare pe drum în pași săltați,
Spre clopotul de broaște ce pomenește iazul.

Pe cerul roz ca roza, trec palizi nori ca ceara.
Sub ziduri dărâmate, în funduri de alee,
Desfășură păunii ochi verzi în curcubee,
Într-o grădină veche, în care curge seara. /…/

Țăranii varză roșie, sub roze au sădit
Dar farmecul gonit-a plugarii din grădină.
Și numai mătrăguna ici colo s-a prăsit.
Din scorburi iasca cerne o putredă lumină. [etc.]
(Într-o grădină veche)

Imaginile sunt percutante: „trandafiri de sânge” sau care „rana și-o scutură întruna”, „iarba năpârlită”, „ochi verzi în curcubee” ai păunilor, „clopotul de broaște”, etc.

Sângeriul este o culoare dominantă, pentru că în afară de grădina toată ca o rană de trandafiri, și cerul e „roz ca roza” și chiar cultura de trandafiri e înlocuită cu alta asemănătoare cromatic, de varză roșie. Pentru ca apoi să nu mai crească decât mătrăguna.

Ca și în alte cazuri, cromatismul este însă bine definit. Culorile au semnificații simbolice…apăsate. Pe lângă roșul sângeriu, verdele și galbenul intră în aceeași paradigmă a destrămării.

Toponimia este ideal-medievală sau, mai bine zis, anumite elemente creează ambianța unor vestigii medievale („grădină veche”, „ziduri dărâmate”, un „înger negru” și blajin” care „își paște calul murg”, „boieri” care au lăsat în urmă „lăncii frânte, și oasele de var”, „domnița” dormind „în racla de cleștar” – simbolizând relicvele acestui trecut), care se suprapun, devenind niște proiecții poetice, peste vestigiile conștiinței.

Îngerul negru e o proiecție a conștiinței sau o metaforă a morții.

Stejarii cu coroana neagră („de vreme înnegrită) reprezintă de asemenea o imagine spectrală a unei realități/ istorii revolute. Această umbră neagră astupă glasul izvorului, să nu i se mai audă plânsul.

De fapt, consecuția temporală este destul de ambiguă și cititorul se surprinde peregrinând pe coridoarele unor epoci temporale între care s-au șters hotarele, într-o grădină suspendată a timpului, în care destul de lunecoasă este și limita dintre imaginea reală și refacerea ei apelând la o…memorie virtuală.

Evocarea romantică a ruinelor se confundă cu ideea de ruină moral-spirituală și cu impresia de ruină interioară.

Contemporaneitatea/ modernitatea nu e mai puțin o ruină (în dimensiunea ei interioară) decât…ruinele istoriei vechi.

Din exuberanța lirică și vitalitatea spirituală a medievului…a rămas o rană…și până la urmă paragină lăuntrică („mătrăguna”)…

Și o „lumină putredă” (magnifică imagine) pe care o aprinde „din scorburi iasca”.

Iasca poeziei mai aprinde câte o lumină putredă

În poemul Fata morgana, „Berze heraldice trec pe câmpia cerurilor, în săgeată, / Și înoată în apa nehotărârilor din zare”.

Din nou cetatea medievală…incendiată de invadatori la ceas de rugăciune, când împăratul „închină mătănii în vechea mănăstire, / Unde călugării în rugi se luminează”:

Tămâia leagănă-n inele evlavia ei…
Împăratul se roagă în sunet de clopot /…/
Icoanele țin binecuvântarea nemișcată,
Au priviri adânci, de gemă.
În cositor, ferestrele vâpâie mânie închegată,
Deodată, flăcările pun orașului stemă,
Încrustată cu zbor de rubine și zmei…
/…/
Soarele a scăpătat în ruină
Norii s-au veștejit, flori de răsuri
Luna moartă se înalță, de cretă…

Vestesc zodiile mulțime de lucruri,
Ca să rămâie neînțelese.

Și prevestirile privesc, fără îndoială, și timpuri mai noi:

Un alt steag își joacă schimbarea
Prefacerilor fără folos, de-acum,
Sunt tot mai mici buchetele de fum…
Și-nvingătorul varsă toată mâncarea.

În cimitir brațul spânzurătorii
Se clatină parc-ar purta clopoței
Iar împăratul bătrân râde plângându-și feciorii.

Did you like this? Share it: