Predică despre insolență
Adică o predică despre obrăznicie/ nerușinare/ impertinență la adresa lui Dumnezeu, iubiții mei!
Pentru că tot ce rănește pe om, mai întâi de toate, Îl țintește pe Dumnezeu.
Dumnezeu e motivul pentru care oamenii sunt decimați, minimalizați, extorcați, intoxicați cu minciuni…
Pentru El, din cauza Lui…chiar dacă nu se afirmă explicit acest lucru în toate cazurile…
Căci există o insolență fățișă/ la vedere…și o nerușinare ascunsă.
Cum putem explica altcumva minimalizarea preoților lui Dumnezeu…decât prin aceea că poporul credincios, în inima lui, e obraznic la adresa lui Dumnezeu?
Căci dacă îți bați joc, in corpore, de slujitorii Lui…e semn evident că Îți bați joc de El, de Cel care pare că „nu-Și cunoaște” colaboratorii…
Și glumele nesărate, zeflemeaua lungă, vorbirea de rău și judecarea preoților lui Dumnezeu se nasc din dorința de a-I da o replică lui Dumnezeu.
Ca atunci când cerți copilul…ca să înțeleagă mama lui, care e de față…că nu știe să-l educe.
Sau când scoți elevul la tablă…ca să îl faci de râs în fața clasei…
Insolența din inimă, cea ascunsă, e perfidă.
Cea la vedere…spune în gura mare hulele…
Și cred că nu de alde gură spartă trebuie să ne temem…ci de cei care tac…și fac rău…
Îl gândesc, îl pun în practică…și se bucură că fac rău…dar, în același timp, rămân „la fel de drepți”.
Însă Dumnezeu nu se lasă mințit!
Dacă îl umple pe un om de daruri…atunci, fără doar și poate, omul acelea e plin de bine, de fapte și de intenții bune.
Și când sporește cineva în har sporește pentru că muncește și nu pentru că șomează.
Dar dacă un om nu sporește în har, în înțelepciune, în echilibru, sporește în…obrăznicie.
Găsește mereu noduri în papură.
Le inventează.
Vede în negru chiar și situația albă…
Caută cu tot dinadinsul să maculeze orice proiect trainic.
Da, pentru că omul obraznic e om invidios…ranchiunos…care nu vrea să admită cine este.
Și pentru că nu își asumă eșecurile…le aruncă la alții în curte…se dispensează de ele…pentru ca să nu-l acuze nimeni că e șarlatan.
Însă Dumnezeu ne vede când aruncăm peturile…peste gard la alții!
Când îi acuzăm pe alții de lucruri…pe care doar noi le-am făcut prost…
Dumnezeu ne vede adâncul inimii, ce ascundem noi de foarte mulți…și ne dă după inima noastră.
Iar dacă bolile și necazurile par „să vină din senin” în inima noastră…ele, de fapt, nu vin niciodată din senin…ci din multe păcate.
Că vrem, că nu vrem…că admitem…că ascundem acest lucru: noi suntem de vină pentru ceea ce pare a fi pur și simplu întâmplător…
Însă nimic nu e „întâmplător” în viața noastră!
Ci bunele și relele, deopotrivă, sunt pedagogie dumnezeiască. Reprezintă modul în care Dumnezeu ne oferă prilejuri de reflecție convertitoare.
Pentru că, oamenii delicați, atenți, se umplu de mulțumire și de recunoștință când primesc daruri de la Dumnezeu. Pe când palmele iubirii Sale de oameni, formate din dureri, necazuri, sărăcie, ispite, îndoieli, vicisitudini de tot felul…sunt pentru cei care se lasă greu convinși de faptul că numai binele dă viață.
De aceea, în acest post duios al Nașterii Domnului a ne cerceta inima…înseamnă a vedea dacă avem neîncredere, obrăznicie, înălțări ale mândriei împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor.
Dacă știm să îmbrățișăm bucuriile și durerile oamenilor sau, dimpotrivă, suntem stâncă și la bucuria lor…și la doliul lor…
Pentru că obrăznicia infatuată, foarte vocalică, care contestă, care spune hule, care se închipuie înger ceresc vine tocmai din această situare interioară a noastră deasupra tuturor.
Dintr-o recenzare a vieții lumii…în care noi vedem lumea de sus…ne situăm deasupra…iar toți stau sub picioarele noastre.
Însă poziționarea ortodoxă reală…viața de zi cu zi autentică…e atunci când tu te vezi cel mai jos din Iad, sub picioarele tuturor…și nu deasupra lor!
Când tu te vezi cu toate păcatele tale la activ…fără să minimalizezi vreunul.
Pentru că toate minimalizările relelor noastre ne duc la maximalizarea egoului nostru.
Dacă nu ne-am ridica în slăvi în inima noastră…am ști să fim normali și supli în relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii.
De aceea, iubiții mei, vă invit la reflecție tăioasă asupra vieții noastre interioare pentru că de aici vine tot binele!
Pentru că Dumnezeu judecă cel mai tăios lucrurile ascunse în inima noastră, adâncul nostru…
Iar dacă ne curățim inima prin Spovedanie și pocăință, prin durere sinceră…fără rușine, fără gând ipocrit…vom simți, ca toți cei dinaintea noastră, că ne simplificăm viața, că ne facem mai umani, tot mai deschiși bucuriei și dialogului frumos.
Dumnezeu să ne umple de bucuria și simplitatea Lui, de frumusețea Lui covârșitoare, pe noi, cei care venim la El cu inimă deschisă, smerită, încrezătoare. Amin!