Adrian Maniu și ravagiile întomnării [6]

Uneori propune sinestezii delicate („Fiecare floare, / E un clopot care, / Mirosul și-l cântă” (Înnoptare)), dar care au semnificații mai profunde creaționiste (a se vedea, spre exemplu sinesteziile din Anatolida, poemul lui Heliade, pe care l-am comentat).

Unele dintre cele mai banale (să zicem) peisaje rurale conțin însă o tensiune lirică deosebită:

Seara se avântă.
Norii îi destramă,
În apus de-aramă,
Soarele, ce varsă,
Dintr-o rană stoarsă,
De pe munții goi,
Sângele pe noi.
(Înnoptare)

Cuminte,
[Măgarul] Clatină urechile învechite,
Ca două limbi de ceas potrivite
Să foarfece timpul zbieratului.
Și seara cade. Înainte,
Pe marginea satului,
Casele se fac o clipă roșii,
Pentru că soarele s-a tăiat în spini,
Pe urmă scârțâie osii,
Trec oameni străini.
(Măgarul)

După cum anotimpul preferat e toamna, la fel și, dintre momentele zilei, preferat este asfințitul.

Timpul evanescenței…

La fel și metafora sângelui sau a rănii este reinventată regulat în versurile sale. Ea ne poartă cu gândul la semnificații ale uciderii spirituale…precum și la cele ale unei suferințe continue (ca o sângerare neoprită a unei răni lăuntrice, ca o boală nevindecată).

Metaforele dure indică sentimentul solitudinii, absența unor relații firești între oameni pe de o parte și între oameni și lucruri pe de altă parte: „Pe urmă a rămas / Doar floarea căzută în strada frântă, / (Carne crudă smulsă din răzor), / Și sub streșini a rămas o colivie care cântă, / Și pe ceruri trențele de aur dintr-un nor”  (Povestea din sat).

Poemul Povestea din sat mizează din nou pe narativul poetizat (e povestea unei fete de la țară, cu părul de aur, care ajunge prostituată la oraș – orașul corupător), la care Maniu apelează destul de des:

Dimineața, clopotele sună,
Toaca bate, lumea se adună,
Și biserica intrată-n vreme,
Adâncită în pământul din mormintele ce cresc,
Geme
Cântec îngeresc.

Un măr sălbatic, înfurcit,
Plin de omizi,
Aruncă găuri de umbră pe cărămizi,
Așteptând ciori care azi n-au venit.
/…/
În sat erau reforme electorale,
Cucul număra în livezi,
Pentru copiii claselor primare.
Pe drum porneau la pășune cirezi,
Mânate de câte un băietan călare,
Sub frasini cu miros de șoarece, mâncați de foi,
Pe drumul care duce la zăvoi.

Apoi,
Toamna venea de la munte pe oi…
Pe dealuri se târau pluguri
Și miriștele ardeau, ca o jertfă de ruguri.
/…/
Unii spun că fata ar fi plecat
Spre orașul de fabrici înconjurat,
Oraș fără flori, oraș fără cer,
Acolo copila cu păr de aur are un palat,
Și toate fericirile o cer.
Sau, la o perdea, așteaptă văpsită
Necunoscutul de care să fie plătită.

Satul îngrozit a blestemat. [etc.]

Se înțelege lesne că orașul este cel care nu mai are cer („Oraș fără flori, oraș fără cer”), nu mai are credință și morală, dar totodată, nici satul nu mai este cel tradițional, ci este afectat de vremuri.

Omizile, șoarecii…sunt agenții metaforici ai altor realități sociale și istorice, care le înlocuiesc treptat pe cele vechi.

Volumul Drumul spre stele (1930) începe cu o rugăciune…autentică (inclusiv ca tonalitate liturgică – vorbeam și altădată, în cazul lui Daniil Sandu Tudor, de adoptarea limbajului modernist în rugăciuni și acatiste):

Înflorește, Doamne, sufletul meu,
Cum înfloresc salcâmii și mălinii,

Înapoiază-mi credința iar,
Cum întorci zborul păsărilor călătoare.

Muncește-ntreagă suferința mea,
Cum în trupul morților rodește plugul,

Apoi înalță gândul pierdut,
Fluture în floarea cerului,

Și pregătește-mi sfârșit înseninat,
Ca asfințitul blajin de azi.
(Rugăciune)

În poemul Stea de iarnă, încearcă o aducere în contemporaneitate a evenimentelor sfinte/ biblice.

Sentimentul iubirii și peisajul hibernal se îmbină foarte bine:

De sticlă – câmpia înghețată.
Departe un șir de pomi despuiați
scutură chiciură luminată.

Au trecut sănii trase de boi
albi ca zăpada, și aburind ca zarea,
să încarce lemne din zăvoi.

Am rămas singur, și e atât de frig
încât aș putea să-mi văd cuvintele
înghețând în aer, când te strig.

Caut prin grădină pașii tăi,
ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele,
umbre albastre, ca niște porumbei.
(Iarnă)

Multe metafore/ imagini poetice sunt anticipativ nichitiene („boi albi /…/ aburind ca zarea”, dar, mai ales: „aș putea să-mi văd cuvintele / înghețând în aer”).

Dar și întreagă delicatețea și sensibilitatea iubirii îl anunță pe Nichita Stănescu, în aceste versuri, ca și apetența de a privi iarna ca pe un anotimp al fragilității și al purității.

Lumina și tăcerea își împânzesc una alteia teritoriul:

Au fost aruncate coji de ou în râu
să vestească blajinilor, subt pământ, Învierea.
A început să cânte ciocârlia-n grâu,
s-a risipit în lumină tăcerea.
(Lumină vie)

Peste moșia bogaților cădea povara serii,
și pe urmă luceafărul aprinse veghe tăcerii.
(Arătarea)

Nichitiană sau, în orice caz, insolită, la acea vreme, pare și această metaforă: „Vezi soarele prin arbori? O inimă prin coaste…” (Strofe de primăvară).