Evocarea trecutului este mereu nostalgică:

Buciume înfioraseră tăcerile drumului pierdut…
Numai în răcoarea părăginirii sfinte,
măceșii morților, păstrau liniștea veacului trecut.

A fost, zice-se, schit mare, de maici, odinioară…
Acum, păreții de bârne, păreau corabia înecului străvechi.
(Elegie)

Peste pustietăți rămase fără nume, fără flori,
Talanca unei turme sună din trecut, domol.
(Măgura cea mare)

Nu sunt numai ruine și ecouri, trecutul mai este încă viu, însă vitalitatea lui mai există, din păcate (conform ideologiei) numai între oamenii simpli:

Între cimitirul vechi și sat,
Mai stă bordeiul jumătate dărâmat,
Coperit cu stuf, cu găuri de-un cot,
Dar înflorit cu rapiță galbenă de tot.
/…/
Moșul alb, mână oile satului la păscut,
Nu pe drumul sur, spre oraș pierdut,
Ci pe miriști țepoase…
/…/
Prin salcâmii verzi, doar bisericuța mică,
Țuguiată căciula își ridică…
/…/
Moșul ar fi vrut să-nțeleagă povestea slovelor
De aur, scrisă în rotundă cartea cerurilor,
Sau, Domnul să-l întrebe: „Ce-mi cei
Să păzești turma asta de miei?”
(Ciobanul bătrân)

După cum se observă, însă, nici a trăi în ambianța lumii vechi nu mai reprezintă o garanție pentru reconstituirea ei intactă: ciobanul nu mai înțelege scrisul stelelor și nu mai vorbește cu Dumnezeu. Aceste două elemente aparțin tradiției spiritual-literare vechi și sunt cu adevărat fundamentale.

Însă ruptura, sesizată doar, de Maniu este firească, pentru că niciodată cunoașterea teologică/ revelația și dialogul cosmic nu au venit de la sine și nici nu s-au păstrat și predat mai departe în virtutea unui mod de existență patriarhal/ rural, ci în urma unei învățături și a unei culturi pentru a căror susținere și răspândire au existat mereu oameni devotați, care cel mai adesea nu au fost deloc oameni simpli, ci voievozi și cărturari, ierarhi sau mireni.

Nu contextul rustic asigură prezervarea culturii ortodoxe.

Satul nu are cum să conserve tradiția numai prin gestul comunitar de a imita mecanic obiceiuri vechi, a căror sursă și simbolistică nu o mai înțelege (imixtionând adesea superstiții și credințe necreștine), pentru că nu mai există cei care ar trebui să explice

Așa încât observațiile lui Maniu sunt valabile. Mai puțin autentică este însă dramatizarea lor. Pentru că el suprapune mâhniri bacoviene constatărilor sale, introducând tensiunea simbolistă în peisajul rustic.

Bineînțeles, nu vorbim de un simbolism originar

Maniu nu ajunge la nihilism, disoluție, sfâșieri lăuntrice, tristeți covârșitoare…

Mai degrabă, tristețea sa nedefinită/ nedeslușită/ neclară e delta în care se îneacă toate sentimentele, fără a-i fi recenzate prea bine rațiunile.

Estomparea tradiției și a experienței trecutului reprezintă unul dintre motive, poate fundamental, alături de cel, corelativ, al angrenării treptate a urmelor lumii vechi în civilizație, detestată de tradiționaliști.

Însă nu este conturat prea bine motivul nostalgiei (intenționat sau nu?) și, totodată, nu este clar dacă poetul se lamentează constatativ, își găsește un refugiu în terapia poetică, sau dacă propune sau are în vedere posibilitatea revitalizării trecutului, într-un fel sau altul.

Maniu combină multe ecouri din poezia acelor ani: neliniști argheziene, tristeți bacoviene, peisaje blagiene, etc.

Did you like this? Share it: