Metaforele unei eclesii cosmice sunt prezente și la Adrian Maniu:

„Broaștele au tras clopotele lacului cernit” (În noapte);

„Toate luminile pâlpâie, ca într-o biserică, în necuprins” (Cântecul întâiului domnitor);

„Lopețile se ridică și recad împlinite, / Parc-ar înainta în mătănii plutirea” (Poveste tăinuită), etc.

Versurile „Mari sălcii străvezii își despleteau, / Închipuirea unor harfe îngerești” (Însemnări) urmează sugestiilor psalmului 136, 1-2 („La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre”) și, respectiv, ale unor versuri eminesciene: „În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngereşti pe vânturi” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!).

Maniu reînvie poezia ruinelor, care nu se mai practicase de la pașoptiști (Cârlova, Alexandrescu, Heliade, Bolintineanu), schimbând doar tonalitatea romantică, cu una simbolistă:

Între povârnișuri repezi de tărâm năruit,
Negre ziduri căzuseră-n ape de lună,
Tropotul calului deștepta drumul ce răsună,
Prin întunericul trist, nesfârșit.

Ierburi încenușate de pulberea secetelor
Ascundeau ghicite altare și morminte.
Blestema străbuna bufniță cuminte,
În singurătatea de sfârșit a[l] lumilor.

Apoi trecu o șoaptă deasupra spinilor,
Nici a frunzelor, nici a vieții…
Și undiri albe în giulgiul ceții,
S-au șters, printre urmele ruinelor.

Galbenă, luna intra în pieptul dealului,
Ca o comoară ce-n pământ se-ascunde.
Cineva din întunecime, neștiut de unde,
Îmbia un ban cu chipul Cezarului.
(Drum pierdut)

Imaginea poetică a lunii ca o comoară pare a fi de asemena reformulată după Eminescu („Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, / Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, / Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, / Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară(Scrisoarea IV)).

Volumul Cartea țării (1934) se dorește o evocare elogioasă a țării (după cum îi spune și titlul), cu provinciile ei istorice și cu oamenii ei.

Intenția pare să urmeze celei a lui Alecu Russo, din Cântarea României, cu aceleași semnificații biblice, de pământ al făgăduinței, și o curgere a versurilor lăsând impresia de succesiune a versetelor:

Cine nu ți-a cunoscut răcoarea văilor aburite,
Unde, sub meri rotați, aromește fânul cosit,
Cuib de vulturi, nu ți-a cunoscut cerul rotit de pajuri…

Nu ți-a ascultat privighetorile, cutremurând cleștarul nopții,
Nu ți-a iubit izvoarele, prin care sar păstrăvi în zale de-argint,
Nu-ți înțelege rostul de frumusețe pe lume.
/…/
În pământ sfânt, frământat de nenoroc,
Dorm Voievozii vegheați de păsări de aur,
După ce arcurile au putrezit și rugina a mâncat ghioagele.

Te cheamă dorul Domnițelor pierite în surghiun,
Câte înlocuiră cu mărgăritare mari lacrimile,
Urzind în mătase patimile mântuirei.
/…/
Te-au împodobit zugravi necunoscuți, ca Dumnezeu,
Înălțând spre cer scări serafimilor dănțuind…
Varul văpsit arată asemuitor ție, adevăratele raiuri,

Cu țărani sărmani, săpând maluri sterpe,
Arhangheli închizând aripi de flutur pe pajiști de-azur
Și pustnici învesmântați numai în caieru’ bărbii.
/…/
Privește, scrisă în văpseli, căderea Bizanțului, plânsă de heruvi. [etc.]
(Bucovina)

Chilim cu crengi prin care lunecă sitari,
Mlădițele pletoase ocrotind, roibi și păpuși,
Izvoare șerpuind în solzi [Alecsandri], de unde își culeg zlătari mălaiul.
/…/
Fântânile au jgheaburi, tronuri strămoșești,
În undă umbra oglindită pomenindu-se lumină,
Iar seceta înmormântează-n bocet caloieni de humă.

Cinstești cu blid de lapte șarpele ocrotitor,
În bobul grâului arată chipul Dumnezeu moșneag,
Iar vracii tăi știu cum se-ntreiește soarele.

Ceteau în stele soarta, vremea-n zborul de prigorii,
Viața în flacăra de ceara lumânărilor la denii,
Argintul fermecat ferea de plumb, iar trestia purta dor.
/…/
Prin nopți ca pruna brumărie, vraja crește
Și amintirea, purtând semn de cruciadă,
Ridică-n mâini potire ctitorești…
(Oltenia)

Urmează alte poeme, în același stil, care poartă titlul: Ardealul, Dobrogea, Moldova, Banatul.

Tema va reveni la Ioan Alexandru. Numai că fiecare dintre acești poeți folosește un timbru, un limbaj poetic specific epocii.

Did you like this? Share it: