Volumul Cântece de dragoste și moarte (1935) e dedicat iubirii și, respectiv, regretelor pentru pierderea ei: „în mine zâmbetul tău trebuia să înflorească, / amurg îngenunchiasem albei dimineți. // Mâinile până-n inimă au mângâiat. / Privirea în privirea ta oglindea dorul. / Îmi erai liniștea și îți trăiam fiorul, / miruind fruntea într-un gând curat” (Cântec de dragoste moartă).

Ca și Voronca, Maniu evidențiază oximoronic iubirea, proiectându-o într-un fundal…antiromantic, confruntând-o cu dezabuzarea provocată de ruinele spirituale ale orașului, de peisajul urban afazic și despiritualizat:

Mână-n mână. Alături. Îndreptare peste viață.
După sfârșitul sărac al orașului
Fabrici fumegau plânsul sirenelor.
Cazărmi sfâșiaseră ceasul stingerii.

În maidane, maghernițe cu mușcate răsăriseră.
/…/
Copii zdrențuroși se-njurau fără vină,
cerșetori cu glas de tâlhari, binecuvântau.

Corbi au zburat răscrucile crescute-n gunoaie,
unde moșnegi scormonesc comori putrezite.
/…/
Înserarea poleia cu jale pustietatea,
toată priveliștea își trăgea sufletul în murdărie,
numai tu, îngere, pluteai fără atingere,
deasupra păcătoaselor traiuri, lipsite de vis.
(Seară de aur)

Se insinuează, de fapt, ca și la Voronca, ideea că orașul este de vină pentru neîmplinirea unei iubiri curate și sfinte, pe care susține că o dorea.

Pentru că orașul este murdar, este asfixiant, e un mediu impropice pentru sentimente înalte și idealuri.

Tablourile urbane sunt dezolante…pauperitatea și nefericirea nu îngăduie oamenilor nici răgazul reflecției și nici pe cel al emoției curate.

Nevinovăția invocată de poet provine din lipsa responsabilității directe (a copiilor săraci, moșnegilor scormonitori în gunoaie, cerșetorilor…) pentru acest mod de existență.

În arealul său, al orașului, ființa umană nu poate fi decât deprimată.

Sigur că o astfel de critică (chiar și sub formă poetică) adusă industrializării și civilizației urbane (care nasc maidane și maghernițe) n-a putut să fie receptată (și cu atât mai puțin bine primită) în perioada comunistă.

Este un alt factor pentru care tradiționaliștii au rămas în umbră…niște decenii.

Doar Bacovia – deși este cel mai deprimat de oraș – a putut fi salvat, pentru că limbajul său poetic este mult mai denudat de referințe concrete, mult mai abstract/ chintesențiat/ geometrizat.

Ecouri deopotrivă din Blaga și Ion Vinea se deslușesc în Cântec de noapte la mare (deși primul vers e inspirat din Eminescu – din Egipetul sau Memento mori – de unde și-a extras și Ion Barbu resursele poetice pentru ultimele două versuri din Joc secund: Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea, / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”):

Toate clopotele bat din fund de mare,
Toate luminile înnoptează-n depărtare,
Întunecimea aripează alb, valuri amare.

Desprins, dorul simte inima aproape,
Gândul înflorit, leagănă iubire sub pleoape,
Cântă deasupra cuvintelor, suflet și ape.

Nu ocolește versurile melodramatic-simboliste: „Apoi, ținând ochii deschiși, visează, / În toamna asta cu miros de ceară, / La gându-n care dragostea-nviază, / Pe când îndrăgostiții se omoară” (Cel din urmă dar).

Sunt de remarcat, la Maniu, construcțiile poetice îndrăznețe, care fac ca tiparul reflexiv tradiționalist să fie turnat în forme literare moderniste.

Uneori, modernitatea întâlnește izolat și incidental tradiția (și narativul…poeticul):

Am venit să ne sărutăm,
În această biserică părăginită,
și dăm
de credința odinioară trăită.
/…/
Între icoanele din negurata zugrăveală,
ești albă auriu…
/…/
Aici au fost odată cântece de slavă,
Veneau Voievozi, cum îi vezi pe zid pomeniți…
/…/
Am căutat adăpost, nu ne putem destăinui,
Sub bolțile de răsunet mute,
Unde păgânii au spart ochii sfinților, spre a orbi
cele nevăzute.
/…/
Prin acum, trecem mai departe.
(Pângărire)

Versul „păgânii au spart ochii sfinților” face aluzie la o tehnică de tortură reală, practicată în trecut, dar și la un obicei curent, al „păgânilor” contemporani, moderni, care răzuiesc ochii sfinților din zugrăveli, o practică fără noimă: „spre a orbi cele nevăzute”.

Maniu este totuși unul dintre rarii poeți tradiționaliști ai epocii moderne care rememorează istoria și gloria medievală și care implicit asociază Ortodoxia cu Evul Mediu…detaliu de care mulți au uitat, cel puțin în poezie.

Sau care este doar sugerat metaforic, în alte cazuri, prin aluzii îndepărtate și cam greu de înțeles astăzi…

Pentru că ceea ce n-au înțeles unii dintre ortodoxiști este tocmai faptul că programul recuperării tradiției trebuia să îi trimită, mai întâi de toate, la două mari surse: Sfinții Părinți și cartea veche (în mare parte religioasă) în română.

Nu să privească prin vecini, la ruși sau la greci (mai ales la ruși, pentru că ei exercitau o atracție literară mai mare), pentru că în felul acesta nu se deosebeau prea mult de Lovinescu..doar că propuneau alt tip de sincronizare

Numai că traducerile din Filocalie tocmai atunci le inițiază Părintele Dumitru Stăniloae, iar cartea veche românească nu interesa mai pe nimeni.

Cum nu interesează nici astăzi pe tradiționaliști…doar nu o să asude ei să facă studii ca să își cunoască tradiția ortodoxă și românească, nu doar pe câțiva Părinți ai ultimelor decenii…

Revenind la Maniu, ne atrage atenția încrederea lui în viitor, pe care i-o insuflă ruinele trecutului: „Prin acum, trecem mai departe”.

Maniu știe să fie și un fotograf al instanței, al momentului dureros, clătinant/ derutant:

Cu fruntea în mână, dorind de tine,
ascult povestea trecutului,
în toamna asta, în care au murit gherghine,
și a rămas mireasma lutului.
/…/
Afară e noapte neliniștită,
ca o dragoste în care înțelegi sfârșitul.
Poarta pustie se bate de vânt trântită.
Palidă luna își încovoaie cuțitul.
/…/
Singură teama știe să-nfrunte
visul născut să se sfarme?
Împiedicând mâna, în frunte
să dea liniștea de plumb, a unei arme.
(Cu fruntea în mână)

Panorama celestă ne poate oferi încă surprize, în materie de viziuni poetice:

„secera din ceruri tăia câte o stea” (Intrarea la schit);

„rece se înmormânta un leș de soare” (Furtună de toamnă).

Inspirat ni se pare și versul: „Miros de humă și de cremeni desfunda vechimi” (Furtună de toamnă).

Între contemplări clasice ale naturii sunt strecurate intenționat și imagini frapante (chiar dacă se păstrează în arealul mesajului tradiționalist), care schimbă tonurile și liniile cu care s-ar mulțumi un admirator de artă mimetică: „Frunza lâncezește, mireasmă amară. /…/  A înghețat pustiul în giulgi de brumă, / Pâlpâietoare candela brândușelor stingând” (Amurg de toamnă).

Alteori e și mai îndrăzneț: „Trupul gol, mireasmă de porumb și mere coapte, / Trupul tău m-a-ndurerat, încât / Simt că gândul o să se desprindă”… (Noapte nebună).

Dacă decontextualizăm din nou, două versuri din același poem sună a joc nichitian, reluând refrene antonpannești/ neoanacreontice: „Înainte de a fi a mea otravă, / Mă dureai în inima bolnavă”.

Și nu totdeauna inserția narativă e binevenită…

Did you like this? Share it: