Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 decembrie 2012

Istorie II. 3

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a

***

În două articole din cartea sa, Religia în fapt[1], Mirel Bănică a spus același flagrant neadevăr: că Biserica Ortodoxă a apărut odată cu schisma din 1054. Adică ea nu vine de la Hristos și nu are amprentă apostolică.

În p. 148: „De la „nașterea” la Constantinopol în 1054, când cardinalul Humbert, emisarul special al Papei Leon al IX-lea, a depus pe altarul Sfintei Sofii faimoasa sentință de excomunicare a grecilor, Biserica Ortodoxă a conceput Tradiția drept coloană vertebrală a identității sale religioase”.

În p. 188: „Putem afirma că Ortodoxia întreagă (ca expresie a creștinismului răsăritean definit în urma Schismei de la 1054) este „fundamentalistă” prin încrâncenarea istorică cu care și-a apărat identitatea în condiții foarte dificile”.

Iar dacă Biserica Ortodoxă „începe” la 1054 și nu la Cincizecime…Biserica Romano-Catolică e „adevărata” Biserică a lui Hristos sau „niciuna” dintre ele?

Însă Mirel Bănică se ocupă cu sociologia religiilor[2], cu adevărurile tranzitorii și nu cu teologia dogmatică…care nu-și permite bâlbe și nici mistificări.

*

În Tratatul său de iconologie[3], PS Melchisedec Ștefănescu[4] spune adevăruri durabile despre discuțiile teologice cu anglicanii și romano-catolicii.

„Anglicanii aceștia arătau mare dorință și zel pentru unirea Bisericilor, dar din cele ce s-au vorbit acolo[5] m-am convins că anglicanii voiesc o unire numai de formă, iar nu de fond, așa că fiecare Biserică să-și păstreze doctrinele lor obișnuite, să nu [le] condamne pe cele ale altor confesiuni, ba chiar să le aprobe și să le privească, ca și pe ale lor.

Cât despre cinstirea și închinarea sfinților și a icoanelor, ei chiar de la prima conferință s-au exprimat în treacăt, că vor fi contra Sinodului al VII-lea Ecumenic și a închinării sfintelor icoane.

De aceea Döllinger[6], care conducea conferințele a înlăturat cu prudență orice discuție despre dogma închinării icoanelor.

De atunci, eu mi-am făcut convingereaniciodată nu poate să fie unire adevărată între ortodoxie și protestantism, mai cu seamă din cauza cinstirii icoanelor și a sfinților; de asemenea, nu poate să fie unire dreaptă și frățească între Biserica Ortodoxă și cea papistă[7], din cauza „dogmei”[8] despre primatul papei asupra a toată Biserica creștină, „dogmă” la care romano-catolicii țin ca la fundamentul credinței și al Bisericii lor, lucru pe care Biserica Ortodoxă nu-l poate admite.

Despre puțina sinceritate a dorinței anglicanilor de unire a Bisericilor este destul a aminti că, în timp ce în scrieri și în adunări savante vorbesc de unirea Bisericilor ca de o mare chestiune a zilei, în practică trimit misionarii lor în țările ortodoxe, spre a răspândi „dogmele” lor!”[9].

Lucrurile nu s-au schimbat în ultima sută de ani…


[1] Mirel Bănică, Religia în fapt. Studii, schițe și momente, cu pref. de Nicu Gavriluță, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 307 p.

[2] Idem, p. 21.

[3] Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. îngrijită și note de Pr. Eugen Drăgoi, cu prefață de Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan Buchiu (p. 5-10), ed. a II-a revăzută, Ed. Partener, Galați, 2010, 84 p.

Se editează aici ediția: Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Orthodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România Orthodoxă de Prea Sfințitul Melchisedec, episcop de Roman, București, 1890, cf. paginii de descriere.

[5] La Conferința vechilor catolici de la Bonn, din 12-16 august 1875, cf. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. cit., p. 38, n. 18. Autorul a participat împreună cu PS Ghenadie Țeposu al Argeșului, cf. Ibidem.

[6] Johann Joseph Ignaz von Döllinger (1799-1890): http://en.wikipedia.org/wiki/Ignaz_von_D%C3%B6llinger.

[7] Biserica Romano-Catolică.

[8] Punerea între paranteze a lui dogmă, și aici și la următoarele două apariții textuale, e redactarea noastră pentru că nici autorul nostru nu le-a socotit dogme reale.

[9] Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. cit., p. 39.

Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

oamenii, azi, au o problemă evidentă cu…iertarea.

Nu vor să fie iertați când le e bine…ci numai când le e rău.

Când nu mai au un punct de sprijin…când nu mai văd nicio licărire de speranță la orizont…izbucnește în ei dorința de a-și cere iertare.

O dorință fremătătoare, dureroasă, care nu-și mai găsește cuvintele…

Și asta, pentru că știu ei ce știu: bătrânețea și moartea e un chin de unul singur…

Numai că iertarea e bună, e foarte bună, la tinerețe, e ca apa pentru plante la tinerețe…și nu la bătrânețe…când iertarea e mai mult împăcare și mai puțin asceză

Căci iertarea e bună când trebuie să rodești și nu când trebuie să mori.

Și vorbesc aici de iertarea…primită de la Dumnezeu și apoi de iertarea între noi, oamenii…

Avem nevoie, ca de apă, ca de aer, ca de puls…la tinerețe…de iertare

Pentru că atunci trebuie să ne decidem de care parte…ne situăm: de partea lui Dumnezeu…sau de partea morții…

Iar a te situa departe…de Dumnezeu…înseamnă a te arunca în hău

Mai devreme sau mai târziu vom înțelege cu toții importanța alegerii din vreme

Pentru că ea, alegerea de a ne curăți viața de patimi înseamnă lupta continuă pentru verticalitate.

Și Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] teoretizează tocmai lipsa verticalității, adică cocoșarea pe care o aduc patimile…

Iar dacă stăm bine, cu pocăință și ne analizăm, vedem că toți suferim de cocoșare

Suntem niște bătrâni anchilozați de mici…pentru că suntem experți în rele, adică în lucrurile care ne gârbovesc/ ne aduc de spate.

Iar Lc. 13, 11 ne dă dreptate în privința gârbovirii spirituale…pentru că ea e produsă de un pnevma astenias/ duh de neputință

Pentru că răul nostru, răul care devine propria noastră stare existențială, e conlucrare cu demonii.

Și de aceea duhul/ demonul…demonii cu care conlucrăm sinucigaș de bine…sunt cei care ne gârbovesc/ ne cocoșează prin iradierea lor…pe măsură ce noi credem că păcatul e „un mod de parvenire”…sau „de maturizare personală”.

Dacă nu ați văzut oameni alergând cu ochii după bani…sau după prețuri…sau după a se poza cu cei care cred ei că „îi ridică” în ochii celorlalți…n-ați văzut cocoșații de top ai lumii noastre.

Sunt printre noi…suntem noi…oricare dintre noi…care preferăm neiertarea lui Dumnezeu în locul…iertării Lui.

Și noi, cei care greșim pe fiecare zi, avem nevoie continuu de iertarea Lui…

Știu: e „o problemă imensă” dacă ai conștiința păcătoșeniei proprii!

Pentru că cei din Biserica ta, unde te duci tu la slujbe…te iau la ochi dacă te spovedești și te împărtășești des.

„Ce păcate o fi având fata asta?! Dar ce stă băiatul ăsta atâtea minute la spovedanie?!”

Pentru că pe ei, de mult…sau niciodată nu i-a interesat împăcarea

Dar pe dumneavoastră, dacă harul lui Dumnezeu v-a luminat despre importanța absolută a împăcării în viața dumneavoastră…să nu luați aminte la zgomotul de fond…ci să doriți des, foarte des…și să vă rugați, și să vă spovediți și să vă împărtășiți.

Pentru că de aici…din întâlnirea sacramentală cu Dumnezeu, de la întâlnirea cu El prin har și prin împărtășire…vine dezlegarea/ iertarea/ verticalizarea dumneavoastră.

De la Lc. 13, 12 înțelegem că iertarea păcatelor și vindecarea sufletească și trupească sunt amândouă dezlegare de astenie/ de neputință.

Ne despărțim interior de păcate și de boală…

Și a dezlegată-o, se spune, în Lc. 13, 13: punându-Și prea sfintele Sale mâini peste ea.

De aici noi, când dăm iertarea păcatelor la Sfânta Spovedanie, o dăm pe capul dumneavoastră…pentru că capul e cel care conduce toate mădularele.

Și dacă alegerile noastre sunt proaste, sunt păcate…adică sunt non-alegeri…atunci alegem să ne gârbovim ființa…să ne facem tot mai lași, tot mai corupți, tot mai pământești.

Căci ce înseamnă…să nu ai cuvânt?

Ce înseamnă să nu fii…vertical?

Înseamnă să nu urmărești niciodată să îți ții cuvântul, să nu faci lucruri frumoase…ci întotdeauna să promiți mincinos, să ne înșeli așteptările…pentru că tu însuți nu ai așteptări bune de la tine.

Și asta e canalia/ pramatia/ pușlamaua: cel care promite, înșală, face rele…cu bună știință.

Care face din propria sa capacitate lucrativă…o unealtă îndreptată spre rău, spre decimarea încrederii în oameni…

Domnul o vindecă de demonizare pe femeie [Lc. 13, 12-13]…de demonizarea cuibărită în ea de…18 ani [Lc. 13, 11]…

6 x 3: 18, adică de trei ori plinătate a răului.

Pentru că demonizarea e întoarcerea binelui spre rău…folosirea darurilor lui Dumnezeu spre rău…pervertirea binelui.

Fapt pentru care, adesea, Sfinții Părinți vorbesc cu îngăduință de omul neștiutor, căruia, dacă îi vestești adevărul îl primește cu inimă simplă/ bucuroasă…dar nu și de cel care pervertește binele, adevărul…de eretic.

Pentru că el lucrează sistematic împotriva adevărului…el știe că face parte dintr-o facțiune religioasă târzie…și nu din Biserica de la început…și de aceea luptă împotriva acesteia…pentru ca „să se îndreptățească pe sine”.

Însă, ca și arhisinagogos-ul/ întâiul sinagogii de la Lc. 13, 14, cel care încearcă, în mod absurd, „să se îndreptățească pe sine”…în fața evidenței…adică cel care neagă evidența cu arme părut-ale-adevărului se face de rușine în fața judecății lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu a lăsat în lume o singură Biserică: Biserica ce vine în mod neîntrerupt de la Sfinții Săi Apostoli…și e mereu cu acea Biserică și nu a părăsit-o niciodată…și nu cu pseudo-bisericile târzii.

Iar Biserica Lui, cea condusă de El, dă lumii viață, viață dumnezeiască…și nu o ideologie updatată timpului.

Așa cum vedem că face Domnul, în Lc. 13, 16, când o scapă pe femeie de legătura Satanei…și nu acceptă moralismul-antiuman al mai-marelui sinagogii.

Pentru că acela considera sâmbăta o zi…goală de bucurie…atâta timp cât socotea că Dumnezeu nu poate să facă minuni sâmbăta.

Și Domnul îl duce pe falsul moralist la bou și la asin [Lc. 13, 15], adică la viața ca necesitate…spunându-i și spunându-ne că nu putem trăi nicio clipă…fără Viața noastră, fără harul Său, fără minunile Lui în viața noastră…darămite o zi

Și că atunci când vrei să te împotrivești vindecării, iertării, sfințirii oamenilor…ești inuman cu ei…

Pentru că oamenii au nevoie de iertarea lui Dumnezeu ca de propriul lor sânge, ca de propria lor răsuflare, ca de viața lor…

Însă pentru ca să conștientizezi importanța iertării Lui…adică a vieții în har…trebuie să primești iertarea Lui…și să te nevoiești zilnic pentru a sta în iertarea/ în slava Lui.

Iar dacă iertarea lui Dumnezeu vine prin mâinile acestea, de carne, ale preoților și ale ierarhilor Lui…unde, în altă parte, trebuie să alergăm, decât spre ele?

Și care alta e Biserica Lui, decât aceea care ne iartă și ne sfințește pe noi în mod deplin?

Și când ne împărtășim cu Hristos euharistic, când bem din Agheasma Lui, când sărutăm Sfintele Moaște umplute de El cu har, când simțim slava Lui, din destul, în Biserica Sa, în Biserica Ortodoxă, atunci știm că suntem acasă…dar că suntem netrebnici, foarte netrebnici de măreția slavei Lui…

Au căzut de rușine/ s-au simțit umiliți, în orgoliul lor, cei care stăteau împotriva Lui [Lc. 13, 17]…

Pentru că El dădea viață…dezlega de patimi…îi alunga pe demoni din oameni.

Adică era foarte pozitiv în viața lor…și nu le ținea doar predici.

Și mulți dintre ortodocși, care sunt amăgiți, într-un fel sau altul, și se duc prin casele „de rugăciune” ale neoprotestanților…vin apoi, când conștientizează căderea lor…și ne spun, la Spovedanie…cum au simțit golul duhovnicesc al acestora…în mijlocul vorbăriei lor continue…

Pentru că vorbirea predicatorială/ omilia/ predica trebuie să te ducă la Sfintele Taine.

Dar dacă nu au har, nu au Taine, nu au sfințenie în pseudo-bisericile lor, pentru că nu vin de la Hristos ci de la niște rătăciți obscuri ai istoriei…unde să te ducă?!

Însă Tainele Bisericii te duc la Dumnezeul nostru treimic, la Făcătorul cerului și al pământului.

Sfinții Părinți te duc la același Dumnezeu, Care există din veci și până în veci.

Întreaga creație, privită duhovnicește, vorbește despre măreția frumuseții și a înțelepciunii aceluiași Dumnezeu treimic, Care e Dumnezeul nostru, al tuturor.

Și dacă studiezi cosmosul, omul, viața, istoria…nu te rușinezi de Dumnezeu…pentru că Îl vei simți, peste tot, în marea Sa bunătate și iubire.

Numai dacă nu studiezi, dacă stai prost cu știința…și foarte bine cu lenea…ai o poziție exclusivistă…nu te interesează alții…ci te mulțumești cu propria ta obtuzitate.

Dar dacă vrei mai mult pe fiecare zi…atunci vrei să Îl cunoști pe Dumnezeu și să îi înțelegi pe oameni.

Și să ne dea Dumnezeu, tuturor, darul de a-L căuta și a-L cunoaște pe El în Biserica Sa, în întreaga istorie și creație…și pe oamenii Lui! Pentru că de aici vine viața, bucuria și împlinirea noastră de acum și veșnică. Amin!

Politica lătratului de câine

  • Cine nu știe cum latră câinii nu a înțeles nimic din politică.
  • Mi se pare revoltǎtor. Înţeleg cǎ eu sunt o ţintǎ pentru Bǎsescu şi pentru oamenii lui dar este inacceptabil sǎ fie pedepsit un medic pentru singura vinǎ de a mǎ fi îngrijit ca pacient”.
  • 7 decembrie: ziua de pomenire a Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș.
  • Mamă și fiică: cuplu „de succes” în industria porno.
  • http://1.bp.blogspot.com/-WFx1ue8aAvk/UL9nBO77GcI/AAAAAAAAc54/u-VQG-UmSkM/s1600/theotokos%2Bcommunes.JPG
  • Maica Domnului împărtășind: o frescă din Mănăstirea Sfântul Sava, Israel…ca urmare a unei vedenii.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [10]

Adrian Maniu nu insistă pe o singură temă și nici se menține într-o anumită tonalitate poetică.

Un poem precum Fata pândarului este la limita dintre poezia narativă și proza lirică sau fantastică a unor Sadoveanu sau Vasile Voiculescu:

În bordeiul de buruieni năpădit,
Peste care și-au lăsat berzele cuib părăsit,
Copila pândarului veghea-și pierde,
Așteptând un cântec, din frunză verde.

Pe val putrezit au plecat, legănat,
Luntrile nebunilor, lopătari,
Meșteri să crape cu barda țeasta morunilor,
Iar la horă amăgitori de fete mari.

Luna s-a topit în apa cerului, solz străveziu,
Spre papură au fâlfâit grăbit lișițe; târziu,
Înnoptarea s-a oțelit albastru mohorât…
Au fost șoptite descântecele de urât:
„Să vie pe trestie-ncălecat”.

Tilinca unei capre a sunat șchiopătat,
Iar noaptea și-a întins maramele cu stele,
Cât părăsita cerea necuratului izbânda dragostei grele,
Și-ntunericu adâncea miez de zgură.
Atunci fioruri de aripi trecură

Își macină văzduhul vămile,
Duh nemernic a călcat grădinile,
Smulgând poame, sugrumând păsări, scheunând foame…
Apăsară, înghemuind pereții, mâini vrăjmașe.

– Să fie semn că te-ai înecat, luntrașe?
Dulăul s-a pitit sub pat, scâncește vântul.
În temelii deșelate se trezesc
Vise vechi, cât păstra pământul.
…………
Icoana s-a prăbușit vuind, de podina de lut,
Numai așa greierul vetrei a tăcut.
…………
În adiere,
Plăși de păianjen mai țiuie-n unghere,
Și-n clipă,
Bate rănită, nevăzută aripă.

Nu barza a clănțănit chemând pe mire.
S-au grămădit pași lipicioși din cimitire.
Însăși [însuși] cântecul a spart descântecul de strechi.
Se aud lighioane sfărâmând oase vechi.

…Necuratul se-arată pe tocmeală…

Ochi sfredelesc prin tencuială.
Iar luna plină, mușcată din mijloc
Intră-n tindă, trece peste cuptorul fără foc,
Joacă pe podele și se sparge-n fărâme.
– Cine vrea pervazul să dărâme?

De ochiul geamului și-a lipit rât un morun mustăcios,
Cu văz turbat, verde, cleios.
…………
Copila s-a ridicat dezbrăcată,
A căutat toporul, nu l-a găsit îndată,
A luat pușca, și tremurând a ochit omor,
Detunat, prin crucea ferestrei din pridvor,
Răpunând strigoiul urgisitului,
Cu plumb și pucioasă prin pieptu iubitului.

Versurile se pot include în genul poeziei fantastice de inspirație folclorică.

Însă acesta nu poate fi considerat un gen sau o direcție specifică poeziei lui Maniu, pentru că poetul abordează teme diferite (și genuri diferite) într-un mod aleatoriu, chiar dacă se poate spune, în general, că se înscrie într-un program gândirist/ tradiționalist mai larg.

Astfel, există mai multe poeme cu subiect macabru (pe linia lui Bolintineanu), ca acesta, presărate în volume…

Însă ceea ce nemulțumește la Maniu este tocmai dificultatea de a-i putea fi determinată o anumită specificitate poetică, fapt care face din el un poet nereperabil, căruia aproape că nu i se poate atribui o voce distinctă/ remarcabilă/ particulară în lirica vremii.

Sau, într-un mod paradoxal, particularitatea lui constă în melanjul de tipologii poetice, în indistincția unei granițe între viziuni (modernistă și tradiționalistă) și curente (simbolist, expresionist, tradiționalist).

Poetul traversează cu multă nonșalanță frontierele acestea doctrinare, dar nu pentru că are o viziune anume, ci pentru că este, mai degrabă, indecis.

Pe de altă parte însă, tocmai indecizia lui ne poate scoate în evidență fragilitatea delimitărilor între curente și ideologii literare, care devin tot mai inconsistente cu cât ne îndepărtăm în timp de acea perioadă și putem contempla fenomenul literar din afara tumultului ce caracteriza acei ani.

Sau, în orice caz, consistența lor nu mai presupune același tip de accentuări

Surprinzător la el este felul în care coarda lirică ce o apasă fie zbârnâie foarte banal, fie sună foarte modern, încât ești derutat încercând să-l situezi undeva între nesemnificativ și metafizic.

Și această pendulare se se întâmplă fie de la un poem la altul, fie în cadrul unui poem.

Modernitatea lui stă în…colaje, într-un neașteptat tipar anticipativ postmodernist.

O poezie precum Greierul și santinela pledează în favoarea dorinței poetului de a revalorifica inclusiv fabulele lui Grigore Alexandrescu…tema poemului nefiind însă fabulistică (neurmărind o morală după tiparul clasic), ci una filosofică: timpul ireparabil și zădărnicia celor efemere. Într-o atmosferă poetică mohorât-simbolistă:

Pe stânca muntelui pustiu,
când tunetele încetează,
Un greier cântă ca o rază.
Și eu sunt viu, și el e viu.

De peste tot miros de mort,
e poate doar un stârv de cal…
Un plumb s-a descărcat în mal,
și ploaia râpăie pe cort.
/…/
Și greierul, ca și o pilă,
Ascute tremuratul glas.
De-o veșnicie, sau de-un ceas.
Eu îl ascult și îmi e silă.

Că știu că mâine o să piară,
Când oi pleca și n-o mai fi,
Vatră cu flăcări aurii,
Că nu mai e de trei luni vară.

Sunt singur, bat cu pumnul în pământ.
De ce-ai tăcut? mai singur-singur sunt.

Motivele morale ale unor tablouri sumbre (în spirit simbolist) de natură sunt expuse de el deschis:

Păcatul se-nnoiește, nesfârșit.
Iubirea, nu se-mplinește sfântă.
Dorul dreptății s-a zădărnicit.
Numai minciuna cântă.

Când-atunci, acum și totdeauna,
Însăși [înseși] suferințele se-adeveresc zadar,
Mângâie-te [alină-te], privind cum luna
Suie câmpul de argint, al pelinului amar.
(Priveliște de sfârșit)

Am remarcat prezența oximoronului moral/ spiritual și la Bacovia și Voronca…

Poemul Târziu de tot pare o largă parafrază a unei cântări (a Sfântului Ioan Damaschin) din slujba înmormântării: „Adusu-mi-am aminte de proorocul [Avraam] ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”[1].

Ideea este a indistincției pe care o face moartea între oameni și pe care o lasă în urmă, în rămășițele pământești. Moartea care strică ierarhiile umane…În literatura română medievală este o temă de largă răspândire.

În poemul lui Maniu:

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…


[1] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno