Adrian Maniu nu insistă pe o singură temă și nici se menține într-o anumită tonalitate poetică.

Un poem precum Fata pândarului este la limita dintre poezia narativă și proza lirică sau fantastică a unor Sadoveanu sau Vasile Voiculescu:

În bordeiul de buruieni năpădit,
Peste care și-au lăsat berzele cuib părăsit,
Copila pândarului veghea-și pierde,
Așteptând un cântec, din frunză verde.

Pe val putrezit au plecat, legănat,
Luntrile nebunilor, lopătari,
Meșteri să crape cu barda țeasta morunilor,
Iar la horă amăgitori de fete mari.

Luna s-a topit în apa cerului, solz străveziu,
Spre papură au fâlfâit grăbit lișițe; târziu,
Înnoptarea s-a oțelit albastru mohorât…
Au fost șoptite descântecele de urât:
„Să vie pe trestie-ncălecat”.

Tilinca unei capre a sunat șchiopătat,
Iar noaptea și-a întins maramele cu stele,
Cât părăsita cerea necuratului izbânda dragostei grele,
Și-ntunericu adâncea miez de zgură.
Atunci fioruri de aripi trecură

Își macină văzduhul vămile,
Duh nemernic a călcat grădinile,
Smulgând poame, sugrumând păsări, scheunând foame…
Apăsară, înghemuind pereții, mâini vrăjmașe.

– Să fie semn că te-ai înecat, luntrașe?
Dulăul s-a pitit sub pat, scâncește vântul.
În temelii deșelate se trezesc
Vise vechi, cât păstra pământul.
…………
Icoana s-a prăbușit vuind, de podina de lut,
Numai așa greierul vetrei a tăcut.
…………
În adiere,
Plăși de păianjen mai țiuie-n unghere,
Și-n clipă,
Bate rănită, nevăzută aripă.

Nu barza a clănțănit chemând pe mire.
S-au grămădit pași lipicioși din cimitire.
Însăși [însuși] cântecul a spart descântecul de strechi.
Se aud lighioane sfărâmând oase vechi.

…Necuratul se-arată pe tocmeală…

Ochi sfredelesc prin tencuială.
Iar luna plină, mușcată din mijloc
Intră-n tindă, trece peste cuptorul fără foc,
Joacă pe podele și se sparge-n fărâme.
– Cine vrea pervazul să dărâme?

De ochiul geamului și-a lipit rât un morun mustăcios,
Cu văz turbat, verde, cleios.
…………
Copila s-a ridicat dezbrăcată,
A căutat toporul, nu l-a găsit îndată,
A luat pușca, și tremurând a ochit omor,
Detunat, prin crucea ferestrei din pridvor,
Răpunând strigoiul urgisitului,
Cu plumb și pucioasă prin pieptu iubitului.

Versurile se pot include în genul poeziei fantastice de inspirație folclorică.

Însă acesta nu poate fi considerat un gen sau o direcție specifică poeziei lui Maniu, pentru că poetul abordează teme diferite (și genuri diferite) într-un mod aleatoriu, chiar dacă se poate spune, în general, că se înscrie într-un program gândirist/ tradiționalist mai larg.

Astfel, există mai multe poeme cu subiect macabru (pe linia lui Bolintineanu), ca acesta, presărate în volume…

Însă ceea ce nemulțumește la Maniu este tocmai dificultatea de a-i putea fi determinată o anumită specificitate poetică, fapt care face din el un poet nereperabil, căruia aproape că nu i se poate atribui o voce distinctă/ remarcabilă/ particulară în lirica vremii.

Sau, într-un mod paradoxal, particularitatea lui constă în melanjul de tipologii poetice, în indistincția unei granițe între viziuni (modernistă și tradiționalistă) și curente (simbolist, expresionist, tradiționalist).

Poetul traversează cu multă nonșalanță frontierele acestea doctrinare, dar nu pentru că are o viziune anume, ci pentru că este, mai degrabă, indecis.

Pe de altă parte însă, tocmai indecizia lui ne poate scoate în evidență fragilitatea delimitărilor între curente și ideologii literare, care devin tot mai inconsistente cu cât ne îndepărtăm în timp de acea perioadă și putem contempla fenomenul literar din afara tumultului ce caracteriza acei ani.

Sau, în orice caz, consistența lor nu mai presupune același tip de accentuări

Surprinzător la el este felul în care coarda lirică ce o apasă fie zbârnâie foarte banal, fie sună foarte modern, încât ești derutat încercând să-l situezi undeva între nesemnificativ și metafizic.

Și această pendulare se se întâmplă fie de la un poem la altul, fie în cadrul unui poem.

Modernitatea lui stă în…colaje, într-un neașteptat tipar anticipativ postmodernist.

O poezie precum Greierul și santinela pledează în favoarea dorinței poetului de a revalorifica inclusiv fabulele lui Grigore Alexandrescu…tema poemului nefiind însă fabulistică (neurmărind o morală după tiparul clasic), ci una filosofică: timpul ireparabil și zădărnicia celor efemere. Într-o atmosferă poetică mohorât-simbolistă:

Pe stânca muntelui pustiu,
când tunetele încetează,
Un greier cântă ca o rază.
Și eu sunt viu, și el e viu.

De peste tot miros de mort,
e poate doar un stârv de cal…
Un plumb s-a descărcat în mal,
și ploaia râpăie pe cort.
/…/
Și greierul, ca și o pilă,
Ascute tremuratul glas.
De-o veșnicie, sau de-un ceas.
Eu îl ascult și îmi e silă.

Că știu că mâine o să piară,
Când oi pleca și n-o mai fi,
Vatră cu flăcări aurii,
Că nu mai e de trei luni vară.

Sunt singur, bat cu pumnul în pământ.
De ce-ai tăcut? mai singur-singur sunt.

Motivele morale ale unor tablouri sumbre (în spirit simbolist) de natură sunt expuse de el deschis:

Păcatul se-nnoiește, nesfârșit.
Iubirea, nu se-mplinește sfântă.
Dorul dreptății s-a zădărnicit.
Numai minciuna cântă.

Când-atunci, acum și totdeauna,
Însăși [înseși] suferințele se-adeveresc zadar,
Mângâie-te [alină-te], privind cum luna
Suie câmpul de argint, al pelinului amar.
(Priveliște de sfârșit)

Am remarcat prezența oximoronului moral/ spiritual și la Bacovia și Voronca…

Poemul Târziu de tot pare o largă parafrază a unei cântări (a Sfântului Ioan Damaschin) din slujba înmormântării: „Adusu-mi-am aminte de proorocul [Avraam] ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”[1].

Ideea este a indistincției pe care o face moartea între oameni și pe care o lasă în urmă, în rămășițele pământești. Moartea care strică ierarhiile umane…În literatura română medievală este o temă de largă răspândire.

În poemul lui Maniu:

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…


[1] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228.

Did you like this? Share it: