†

Tămăduirea femeii gârbove
(Luca 13, 10-17)

„În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!

Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei!

Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul”.

*

Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica a XXVII-a după Rusalii ne prezintă un act de mare milostivire a Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume vindecarea unei femei gârbove, care suferea astfel de optsprezece ani.

În mod deosebit, în Evanghelia de astăzi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă neputinţa şi alină suferinţa, dăruind oamenilor sănătate trupească şi sufletească, mai ales dacă ei au credinţă vie, răbdare şi smerenie.

Această femeie gârbovă, suferindă şi smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, pentru că nu îndrăznea să-I ceară ceva. Ea purta povara suferinţei sale în tăcere şi evlavie. Deşi trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, totuşi sufletul ei era drept în faţa lui Dumnezeu, adesea în stare de rugăciune. Dar cu toate că nici ea şi nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, totuşi El, din multă milă sau compasiune faţă de ea, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunaţi în sinagogă.

Vedem astfel cum Dumnezeu are iniţiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaşte viaţa şi suferinţa fiecăruia, dar şi credinţa, smerenia şi răbdarea fiecăruia, alege locul şi timpul când eliberează pe oameni de boală şi suferinţă.

Din această lucrare milostivă şi minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înţelegem că Dumnezeu lucrează când doreşte El şi cum doreşte El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înţelept.

Chiar dacă întârzie să răspundă la cererea de ajutor a omului, ori vine în ajutorul lui într-un mod diferit decât aşteaptă el, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori El cheamă pe om când acesta nu se aşteaptă. În orice caz, El iubeşte pe toţi oamenii, chiar dacă nu gândeşte ca toţi oamenii, ci dumnezeieşte, adică mai presus de gândirea omenească obişnuită.

Invocarea ajutorului lui Dumnezeu se vede mai ales în Cartea Psalmilor: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!” (Psalmul 69, 1). Ajutorul lui Dumnezeu este trăit ca intervenţie a lui Dumnezeu în situaţii dificile.

Această experienţă dă omului o încredere totală în ajutorul lui Dumnezeu, încât psalmistul spune: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2); „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu şi eu voi privi cu bucurie pe vrăjmaşii mei ” (Psalmul 117, 6-7).

Iar când omul simte că Domnul este ajutorul său, orice împrejurare din viaţa sa o trăieşte cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Însă, când Dumnezeu nu-l mai ajută pe om, toate celelalte ajutoare sunt precare, relative şi adesea iluzorii.

În Noul Testament, ajutorul lui Dumnezeu exprimă relaţia omului cu Dumnezeu ca relaţie de cerere a ajutorului şi de primire a lui.

Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cf. Matei 15, 25), vedem că femeia cananeancă se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: „Doamne, ajută-mă!”. Deşi zice: ajută-mă, de fapt, ea se ruga pentru fiica ei bolnavă, robită de un duh necurat, care nu mai putea da glas propriei suferinţe şi nu mai putea articula cererea ei de ajutor.

Întrucât suferinţa fiicei devenise şi suferinţa mamei, această femeie păgână, străină de neamul şi de credinţa evreilor, cere lui Iisus să o ajute. La început, Iisus dă impresia că nu răspunde la cererea ei, nu pentru că este insensibil la suferinţa fiicei femeii, ci deoarece voia să arate ucenicilor Săi că Dumnezeu poate găsi credinţă la o femeie de alt neam decât poporul evreu. Urmează apoi dialogul cunoscut: „Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel”  (Matei 15, 24).

Ea însă stăruie în rugăciune, nu se descurajează, chiar dacă este refuzată! Văzând că femeia cananeancă este stăruitoare în cererea ei de ajutor, ucenicii lui Iisus, oarecum jenaţi de insistenţa ei prea multă, intervin pe lângă Iisus, zicând: „Slobozeşte-o, Doamne, că strigă în urma noastră!” (Matei 15, 23). Şi de data aceasta, Iisus amână ajutorul Său găsind un alt pretext, şi anume: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26).

Cuvintele sunt aspre şi chiar umilitoare pentru femeie. Totuşi, aici, Iisus foloseşte metaforic această comparaţie, doar pentru a da impresia că El, ca evreu, intră, oarecum, în logica populară a superiorităţii poporului evreu faţă de popoarele păgâne.

Pentru evrei, „copiii casei” erau doar ei înşişi, deoarece aveau credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov, iar ceilalţi oameni care trăiau în lume se aflau pe un plan inferior. De fapt, Hristos Domnul vrea să arate celor din jur că această femeie, deşi este comparată cu un câine, nu se descurajează şi nu încetează a cere ajutorul Lui.

Multa sa iubire faţă de fiica ei suferindă şi multa ei smerenie îi dau femeii cananeence nu numai curaj, ci şi înţelepciune, încât ea Îi răspunde Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27).

Cu alte cuvinte, şi acestora trebuie arătată milă, chiar dacă nu li se acordă o importanţă sau o atenţie egală cu cea a copiilor. Auzind acest răspuns, Iisus i-a zis cu admiraţie: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15, 28).

Iar Evanghelia spune în concluzie: „Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28).

Vedem, aşadar, că cererea sau rugămintea femeii începe cu aceste cuvinte: „Doamne, ajută-mi, căci fiica mea este foarte bolnavă!”. Dar ajutorul nu vine imediat, ci se lasă aşteptat. Deşi întâmpină obstacole sau argumente împotriva ajutorării ei, totuşi credinţa, curajul, smerenia şi stăruinţa acestei femei îi dau îndrăzneală şi înţelepciune, iar Iisus, cu multă înţelepciune, scoate la lumină, în faţa ucenicilor Săi, aceste mari virtuţi ale credinţei femeii cananeence.

Un caz asemănător, de stăruinţă în cererea de ajutor, dar totuşi diferit, în ceea ce priveşte tăria credinţei, îl aflăm în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu (cf. Marcu 9, 17-29), în care tatăl unui copil demonizat, care a auzit că Iisus vindecă tot felul de boli, s-a apropiat de El, zicând: „…De poţi, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi” (Marcu 9, 22).

Tatăl copilului posedat era un om necăjit, dar cu o credinţă mai slabă, întrucât el se adresează lui Iisus: „Dacă poţi, ajută-ne!…”. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îl atenţionează pe acesta, pentru credinţa sa şovăielnică. Atunci, tatăl copilului, în stare de pocăinţă, exclamă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).

Această rugăciune exprimată printre lacrimi arată că tatăl copilului recunoaşte, de fapt, credinţa sa firavă, pe care, cu smerenie, el o numeşte „necredinţă”.

Tatăl copilului bolnav reprezintă, foarte adesea, pe oamenii care au doar o credinţă superficială, nestatornică. Prin urmare, când cerem ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să-l cerem având credinţă puternică, întărită prin multă rugăciune. Ajutorul lui Dumnezeu vine foarte adesea ca urmare a întăririi credinţei omului. Iar dacă uneori omul nu primeşte imediat ajutor, este tocmai pentru că el are încă o credinţă slabă, firavă.

În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ajută pe cei încercaţi, „întrucât prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18).

Deci, încercările şi greutăţile vieţii au uneori un rol pedagogic, adică prin ele omul poate cunoaşte că Dumnezeu doreşte să-l apropie mai mult de El.

Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte în Dogmatica sa despre cunoaşterea lui Dumnezeu nu numai din cărţile sfinte, ci şi din ajutorul lui Dumnezeu care vine credinciosului când acesta se află în încercări sau în necazuri.

Această cunoaştere este una fascinantă, palpitantă, dureroasă şi bucuroasă, după cum omul simte lupta sa cu încercările vieţii şi răspunsul lui Dumnezeu la strigătul său de ajutor.

Încercările şi suferinţele pot întări credinţa omului rugător. Dacă însă omul nu se roagă cerând ajutorul lui Dumnezeu în timpul încercărilor, acestea pot să-l ducă la slăbirea credinţei şi a speranţei. În timpul suferinţei, omul nu mai rămâne neutru, ci fie se apropie mai mult de Dumnezeu, fie se îndepărtează de El.

În Epistola către Romani se spune că Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii sau neputinţei noastre… (cf. Romani 8, 26).

De aceea, în rugăciunea de la hirotonia diaconului, preotului şi episcopului se spune: „Dumnezeiescul har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohiriseşte (rânduieşte, promovează) pe (…)” şi se rosteşte numele celui care urmează a fi hirotonit. Dumnezeiescul har al Sfântului Duh vine în ajutorul omului, vindecă neputinţele lui şi împlineşte ceea ce lipseşte omului pentru ca acesta să poată sluji lui Dumnezeu cu vrednicie.

Deci, pe lângă Evanghelia vindecării femeii gârbove, mai sunt multe alte exemple din Noul Testament, din care vedem cum lucrează ajutorul lui Dumnezeu în viaţa omului.

De pildă, un text foarte semnificativ din Noul Testament care se referă la intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omului este cel din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, capitolul 16, unde femeile mironosiţe, la revărsatul zorilor, în drum spre mormântul Mântuitorului Iisus Hristos, „ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Cu alte cuvinte, cine ne va ajuta pe noi?

Dar, deodată, ele constată că piatra fusese răsturnată.

În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei se arată cine şi cum a prăvălit piatra, nu doar constatarea că ea a fost răsturnată: îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra.

În Evanghelia după Marcu se spune că femeile mironosiţe s-au întors de la mormânt „fiind cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16, 8).

În Evanghelia după Matei se spune că ele „cu frică şi bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui” (Matei 28, 8).

Frica lor era fiorul sfânt în faţa unui lucru neobişnuit, neprevăzut şi minunat care s-a petrecut: Învierea lui Iisus. Femeile mironosiţe aveau mult curaj.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în timp ce ucenicii lui Iisus tremurau de frică într-o casă cu uşile încuiate, ele au fost singurele fiinţe curajoase, care, dis-de-dimineaţă, au mers la mormânt. Ele aveau curaj şi evlavie, dar erau neajutorate.

Însă curajul pe care îl are un om care nu poate conta pe forţa fizică proprie sau pe ajutorul altora este curajul care vine doar din credinţă. Dacă nu aveau curajul izvorât din credinţa că Dumnezeu le va ajuta, femeile mironosiţe nu ar fi îndrăznit să meargă spre mormântul lui Iisus.

Deci, piatra de la uşa mormântului nu a fost răsturnată de înger ca să iasă Hristos Cel înviat de acolo, pentru că Învierea Lui s-a săvârşit pe când piatra era pecetluită, adică înainte de a fi răsturnată de pe mormânt. Minunea răsturnării pietrei de pe mormânt de către înger s-a făcut pentru ca femeile mironosiţe să vadă mormântul gol, locul unde a fost îngropat El, Mântuitorul Cel înviat acum.

Învăţăm din această minune că dacă la un moment dat nu se găsesc oameni în jurul nostru să ne ajute, când vrem să facem un lucru bun, Dumnezeu poate face minuni, pentru a ne răsplăti credinţa şi curajul sfânt.

Însă, foarte adesea, Dumnezeu vine în ajutorul omului folosindu-se de oameni la care acesta nu se aşteaptă, poate chiar străini sau necunoscuţi.

Când omul luptă pentru credinţa în Hristos, îndurând necazuri multe, el simte mai mult ajutorul lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

Deşi femeia gârbovă din Evanghelia de azi nu a cerut ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos, El o ajută, o vindecă, deoarece ea avea multă credinţă şi smerenie, precum şi îndelungă răbdare. Ea suferea fără să cârtească, fără să se revolte, fără să se plângă, fără să ceară mila celor din jur.

Ea se încredinţase deplin purtării de grijă a lui Dumnezeu, ea nu mai căuta vindecarea trupului, ci doar mântuirea sufletului. Credinţa ei era mai tare decât suferinţa ei. Trupul ei era gârbov, dar sufletul ei era drept. Trupul ei era plecat spre pământ, dar sufletul ei se înălţa adesea în rugăciune către Dumnezeu. În ziua în care, pe neaşteptate, Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni i-a ridicat povara gârbovirii sale, ea a început să mulţumească slăvind pe Dumnezeu.

La virtuţile sale, credinţă puternică, smerenie profundă şi răbdare îndelungă, se adaugă şi multa ei recunoştinţă ca preamărire a lui Dumnezeu. De aceea, îndată ce a simţit binefacerea vindecării, ea preamărea pe Dumnezeu – Vindecătorul.

Prin urmare, femeia gârbovă devine un mare dascăl pentru noi toţi. Ea este pentru noi o lumină mai ales în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, ca timp de pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos în peştera sufletului nostru, care, din cauza păcatelor, devine întunecos şi rece, dar se luminează şi se încălzeşte prin rugăciune, post şi milostenie, prin Spovedanie şi Împărtăşanie.

Din acest motiv, trebuie să ne întărim credinţa, să cultivăm smerenia, să înmulţim rugăciunea, să ne întărim răbdarea în timpul încercărilor şi să facem milostenie. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că trăim prin harul Său, că suntem iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă trecem prin necazuri, boli şi ispite.

Fiecare dintre noi, în diferite momente ale vieţii, putem ajunge neajutoraţi şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care adesea ne vine prin părinţi, fraţi, prieteni, prin oameni apropiaţi, dar şi prin necunoscuţi sau străini prin care lucrează Dumnezeu.

Însă niciun ajutor în lumea aceasta nu este mai mare decât ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte ca să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinţilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române