Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 13 decembrie 2012

Pastorala patriarhală la Nașterea Domnului [2012]

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

*

„Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire,
S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.”
(Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea.

Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos.

În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte?

Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul).

Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”.

Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt.

Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos.

Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană.

Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept „An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”.

De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului.

Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.

Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică, între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos.

De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? – spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, introducere, traducere, indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 584).

Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin  rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine.

Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu.

Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi.

Prin urmare, mai ales în aceste zile să urmăm îndemnul „colindului sfânt şi bun”: „Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”.

Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară.

Dreptmăritori creştini,

Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”.

În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor.

Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale, care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui.

La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013.

Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, întrucât se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român (1903-1993).

Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dogmatica Părintelui Mihail Pomazanski sau despre autolimitările neavenite ale tradiționalismului [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Prima parte…

*

Primul atribut discutat: spiritualitatea lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu e Duh[1]. Apoi faptul că El e veșnic[2], atotbun[3], atotștiutor[4], preadrept[5], atotputernic[6], atotprezent[7], neschimbător[8], suficient Sieși și atotfericit[9] și că e unul[10].

Părintele Mihail accentuează în mod corect faptul că „preștiința lui Dumnezeu nu încalcă voința liberă a făpturilor”[11], cât și atunci când afirmă că țelul lumii e „desăvârșirea și transfigurarea întru slava lui Dumnezeu”[12].

Dogma Sfintei Treimi e tratată în formă evolutivă, adică pe măsura revelării și a dogmatizării ei.

Însă, de-a dreptul scandalos pentru noi, autorul susține că „dogma Treimii este a doua dogmă fundamentală a creștinismului”[13].

Prima ar fi dogma credinței, în opinia sa (apelând la literalitatea Crezului: Cred…)…pe ideea că te convertești și apoi afli cine e Dumnezeul tău (întru unul Dumnezeu…). Însă Cel care ne luminează spre credința în El e Dumnezeu și dogma fundamentală a Bisericii e dogma Treimii.

Numai că în aceeași pagină 59 autorul afirmă că dogma Sfintei Treimi e „cea mai însemnată dintre toate dogmele creștine”…

Triadologia în Vechiul Testament a fost exprimată „într-un chip învăluit”[14], pe când în Noul Testament „a fost descoperită…la venirea Fiului lui Dumnezeu și la trimiterea Duhului Sfânt”[15].

Autorul citează din Scriptură, din Părinți și din cult însă citările sale sunt expozitive și nu argumentative. El nu dorește să te învețe să gândești dogmatic ci apelează, în mod continuu, la o prezentare apologetică incipientă.

Pentru că Dogmatica sa e de fapt un Catehism și nu o pledoarie teologică personală, reieșită în urma unei munci de cercetare de proporții.

În p. 66-67 autorul vorbește despre atributele personale ale persoanelor dumnezeiești. În p. 67-68 despre numele Fiului iar în p. 69-72 despre purcederea Sfântului Duh.

Bineînțeles că începe polemica cu Filioque…

Însă afirmă: „ideea că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul vine din anumite expresii ale Fericitului Augustin”[16], fără să ne indice unde spune Sfântul Augustin acest lucru.

Tratează superficial necesitatea argumentării acuzelor la adresa altora. Vorbește despre ele ca și când toți le-ar cunoaște, adică total neacademic. Și, mai ales, folosește surse secundare în probleme teologice fundamentale.

Spre exemplu, a amintit de Adam Zermikav (sec. 18), a citat din Dr. A. Sanda (care a editat o Dogmatică în 1916)…de care nu am auzit, care nu aveau ce căuta în prim-planul scurtelor sale capitole, apoi citează din Fericitul Teodoret de Cir…și cu asta termină discuția despre Filioque. Așa ceva este inacceptabil!

Însă autorul nostru atinge problema de fond a lui Filioque când afirmă că în falsa „dogmă” romano-catolică se confundă dogma deoființimii cu cea a nașterii și a purcederii[17]. Dar nu o dezbate temeinic.

La fel, în p. 72, afirmă: „teologii romani [romano-catolici n.n.] au transferat conceptul relațiilor proniatoare la însăși existența Dumnezeirii, la relațiile în Sine dintre Persoanele Preasfintei Treimi” fără să aprofundeze acest lucru.

Într-o pagină (p. 72-73), fugitiv, ca și când ar fi iarăși probleme minore, discută și tema tripartită: Deoființ[ime]a, egalitatea de Dumnezeire și egalitatea de cinste a Persoanelor Sfintei Treimi.

Dacă din problematizarea lui Filioque lipsește cu desăvârșire Sfântul Fotie cel Mare, în problema deoființimii nu apare citat niciun Sfânt Părinte. Însă se problematizează conceptul filosofic de Dumnezeu absolut[18].

În p. 73-77: despre deoființimea și egalitatea Fiului cu Tatăl. În p. 78-79 despre deoființimea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul.

Și pregătind începutul celei de a doua părți, autorul spune că „scopul final al Teologiei Dogmatice…stă în recunoașterea înțelepciunii și a bunătății lui Dumnezeu…[adică] a ceea ce este necesar omului să primească mântuirea și să se apropie de Dumnezeu”[19].

„Dumnezeu arătat în lume”[20], titlul celei de a doua părți, ar fi trebuit să fie, mai degrabă: Dumnezeu Care Se revelează pe Sine creației Sale. Pentru că El inițiază revelarea Sa creației Sale. Fapt pentru care al 3-lea capitol se numește: Dumnezeu și creația[21].


[1] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, trad. din lb. engl. de Florin Caragiu, Ed. Sofia & Cartea Ortodoxă, București și Alexandria, 2009, p. 48-50.

[2] Idem, p. 50-51.

[3] Idem, p. 51.

[4] Idem, p. 51-52.

[5] Idem, p. 52-53.

[6] Idem, p. 53-54.

[7] Idem, p. 54.

[8] Idem, p. 54-55.

[9] Idem, p. 55-56.

[10] Idem, p. 56-58.

[11] Idem, p. 52.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 59.

[14] Idem, p. 61.

[15] Idem, p. 62.

[16] Idem, p. 69.

[17] Idem, p. 71.

[18] Idem, p. 72.

[19] Idem, p. 80.

[20] Idem, p. 81.

[21] Idem, p. 83-112.

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

cuvântul cheie al Evangheliei de azi [Lc. 14, 16-24] e dipnon/ cină [v. 16, 17, 24].

Și cină de aici nu se referă la mâncatul și băutul obișnuit…ci la cel liturgic și mistic.

Pentru că în I Cor. 11, 20 avem „Chiriacon Dipnon” [Cina Domnului], adică Sfânta Euharistie…iar în Apoc. 19, 9 aflăm despre „to dipnon tu gamu tu Arniu” [cina nunții Mielului], adică unirea mistică/ dumnezeiască cu Hristos Dumnezeu.

Însă, după cuvântul Domnului, „cel care mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică [zoin eonion, cf. GNT], și Eu îl voi învia pe el [în] ziua de pe urmă/ cea de apoi” [In. 6, 54].

Dar nu cel care se împărtășește oricum…are viață veșnică…ci cel care simte că primește și are viață veșnică întru el.

Cel care stă în bucuria lui Hristos…împărtășindu-se cu El.

Căci dacă acum simțim viața veșnică a harului întru noi…pe aceea o vom avea și în ziua învierii noastre din morți.

Pentru că el, harul lui Dumnezeu, e viața noastră veșnică…de aici și din veșnicie.

De aceea, Cina/ Sinaxa/ Liturghia, în care noi stăm nu doar în fața lui Hristos…ci cu Hristos în noi înșinenu e doar de viitor, nu e o promisiune pur eshatologică…ci e un act al prezentului.

E un act mistico-liturgic.

E Taină a Bisericii, pentru că e viața lui Dumnezeu cu oamenii…în care noi trăim mai mult decât putem explica…

E momentul când venind la Domnul, ca să ne împărtășim cu El…El ni Se dă cu totul nouă…pentru că El e viața noastră!

Și din această perspectivă liturgico-mistică a Bisericii…a nu veni la Cina Lui, a-I întoarce spatele, înseamnă a nu dori viața. A te sinucide sufletește…

Și când ești mort cu sufletul, adică atunci când zaci în păcatele tale…și nu te unești cu El prin pocăință și prin împărtășirea cu El…nu ai viață

Adică atunci când simțim că suntem neîmpliniți, triști, fără perspectivă reală, autentică în viață…așa și este!

Nu e un simțământ fals…ci unul foarte sincer, realist…

Pentru că sufletul, ca și stomacul flămând…își dorește hrana…

Și hrana sufletului nu e formată din șorici, tobă și cârnați…ci din harul și adevărurile lui Dumnezeu.

Și cel care și-a conștientizat nevoile sufletești, cel care și-a descoperit flămânzirea și însetarea după Dumnezeu e plin de dorul de a-L cunoaște, de a-L iubi, de a-L citi, de a-L recunoaște în toți și în toate pe Dumnezeu…și fără rugăciune, citire, viață evlavioasă nu poate trăi.

După cum omul vicios simte că „nu poate trăi” fără sex, țigare, băutură și drăcuituri…tot la fel omul duhovnicesc nu poate trăi fără asceză, citiri, rugăciuni, milostenie, spovedire și împărtășire.

Pentru că binele, frumosul, curăția formează atmosfera interioară a vieții celui evlavios.

Și cel care vine la Cina Lui, adică la unirea mistică cu El, la intimitatea cu El, vine împlinind poruncile Sale și fiind plin de slava Lui.

Pentru că în Apocalipsă, în versetul citat supra, cină, alăturat nunții, și Hristos fiind prezentat ca Miel, adică în ipostaza de Jertfit pentru noi dar și de Curăția prin excelență, ne vorbește despre viața mistică/ duhovnicească, în care, încă de acum, ne unim cu El prin împărtășire euharistică și prin vedere mistică/ extatică.

Iar dacă de aici, de pe pământ, suntem una cu Hristos prin slava Sa, uniți deplin cu El în sufletul și în trupul nostru…atunci, în mod și mai desăvârșit, pentru toată veșnicia, vom fi casnicii/ intimii/ prietenii Stăpânului, fiind veșnic în comuniune cu El.

Așa că a absenta…pentru motive pătimașe (v. 18-20) înseamnă a ne vinde fericirea de acum și cea veșnică pentru puțin…

Pentru că pământul nu-l luăm cu noi, ceea ce avem lăsăm în urmă iar alipirea pătimașă de cei iubiți nu ne face să zburăm spre Dumnezeu…

Ci tot ceea ce ne descentrează din relația cu Dumnezeu e, pe termen lung, o eroare

O eroare cu consecințe dezastruoase

V. 21 însă e încurajator

Pentru că ne face să înțelegem că Dumnezeu îi cheamă pe toți la Cina Lui…și nu doar pe cei frumoși și Sfinți.

Ba, dimpotrivă, Dumnezeu vrea să adune la Sine pe toți cei care sunt acum săraci [tus ptohus] de mila Lui, care sunt schilozi/ paralizați/ neputincioși [anapirus], care sunt orbi [tiflus], pentru că nu cunosc adevărata viață ortodoxă, care sunt ologi/ șchiopi [holos], pentru că nu merg drept în viața cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne vrea pe toți…pentru că S-a întrupat și a murit pentru toți!

De aceea preferențialismul nostru liturgic și predicatorial, adică slujirea doar pentru unii, doar pentru cei care par „ca lumea” e o eroare pastorală.

Sau, mai bine-zis, înseamnă o limitare enormă a slujirii noastre preoțești…dacă noi îi învățăm și îi sfințim doar pe cei deja…doritori de Dumnezeu.

Pentru că slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să aibă un cuvânt…pentru toată lumea.

Un cuvânt care să-i învieze din morți

Căci și pentru ministru, și pentru drogat, și pentru eretic, și pentru bețivan, și pentru transsexual, și pentru fata nemăritată, și pentru cel pe patul morții, și pentru cel cu handicap…Biserica are cuvânt…numai că noi trebuie să-l ducem până acolo: până în inima omului!

Și trebuie să spunem oricui unde e viața, care e viața lui…și a lumii întregi: Dumnezeul nostru treimic!

Pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt Dumnezeu e viața noastră, a tuturor…și El, Dumnezeul nostru treimic, ne cheamă pe noi la Cină, adică la comuniunea cu Sine.

Și El nu vrea să ne dea doar bani și liniște în casă, dezlegare de farmece și reușită la examene…ci cu mult mai mult: o viață plină de nemurire și de sfințenie.

Pentru că Cina la care suntem chemați începe aici…și e fără de sfârșit!

E veșnică…pentru că și noi vom fi veșnic cu El.

Și dacă mai e loc…dacă încă mai e loc [v. 22]…și mai e timp de pocăință, de îndreptare…atunci astăzi, chiar acum, începe Cina pentru noi toți!

Pentru că postul în care suntem ne face proprii comuniunii, Cinei, dăruirii, compătimirii…

Și azi fiind și pomenirea Sfinților strămoși ai Domnului, adică a tuturor Sfinților Vechiului Testament, a accepta chemarea la Cină…înseamnă a dori să intri în rândul Sfinților, adică al tuturor acelora care, în orice secol, au trăit dumnezeiește.

Așa că, Domnul și Stăpânul vieții noastre, Hristos Dumnezeul nostru, cu binecuvântarea Părintelui Său Celui veșnic și cu împreună-lucrarea Duhului Său Celui Sfânt, să ne dea nouă, tuturor, să dorim nepus Cina Sa, adică comuniunea cu Sine.

Pentru că întru El e viața, bucuria, pacea și împlinirea noastră veșnică. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno