Te Deum-ul de ziua onomastică a Patriarhului României [18 decembrie 2012]

Jurnalul radiofonic de la ora 12.00 (min. 1-11) și Te Deum-ul săvârșit în Catedrala Patriarhală (min. 11- 64): filă audio, 58. 6 mb, 1. 04. 03 minute.

Transmisie live a Radio Trinitas.

Filă audio inclusă în arhiva TPA 3.

Momentul festiv din Sala Europa Christiana…nu a fost transmis în direct.

*

În ziua sărbătorii Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, la 18 decembrie 2012, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi-a cinstit ocrotitorul spiritual.

Cu această ocazie, în Catedrala Patriarhală, a fost oficiată o slujbă de Te Deum, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Patriarhului României.

Slujba a fost oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, a Înaltpreasfinţitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Înaltpreasfinţitului Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfinţitului Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitului Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinţitului Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinţitul Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, Preasfinţitului Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, a membrilor Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, dar şi în prezenţa a numeroşi protopopi, profesori de teologie, preoţi şi credincioşi mireni”.

*

În Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei a avut loc, astăzi, marți, 18 decembrie 2012, un moment festiv dedicat sărbătoririi zilei onomastice a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la care au participat ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, protopopi, profesori de teologie, preoţi şi credincioşi. Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit tuturor celor prezenţi Pastorala la Sărbătoarea Naşterii Domnului 2012, intitulată „Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Prezenţi la eveniment, corul Protoieriei Ploieşti a interpretat mai multe colinde”.

Scrisoarea pastorală a ÎPS Serafim Joantă la Nașterea Domnului [2012]

IPS Serafim

Iisus Hristos- libertatea noastră

 †

„Adevărat, adevărat zic vouă:

 Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“

(Ioan 8, 34).

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

Cântările de la Utrenie ne-au introdus în atmosfera Crăciunului încă de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ (21 nov.) de când în fiecare zi,  se cântă aşa-numitele „Catavasii ale Crăciunului“: „Hristos se naşte, măriţi-L / Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă“/ Cântaţi Domnului tot pământul!… Tot de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ se cântă şi colindele de Crăciun care ne înalţă sufletul şi ne încălzesc inima de dragostea lui Dumnezeu Cel ce S-a smerit pe Sine şi S-a născut trupeşte acum două mii de ani în Peştera Betleemului, iar duhovniceşte Se naşte mereu în sufletele curate ale celor care-L primesc prin credinţă şi smerenie.

Crăciunul este sărbătoarea curăţiei şi a nevinovăţiei de care nu se pot bucura cu adevărat decât cei simpli şi curaţi cu inima. Iar aceştia sunt în primul rând copiii. Copiii, mai mult decât noi cei în vârstă, se bucură de Pruncul Iisus despre care le vorbeşte mama şi pe care-L văd culcat în iesle în icoana Naşterii sau în creşa de Crăciun.

În poezia „În seara de Crăciun“, George Coşbuc descrie atmosfera de altă dată când mama vorbea copiilor despre Pruncul Iisus născut în iesle: „Afară ninge liniştit,/Şi-n casă arde focul,/Iar noi pe lângă mama stând/De mult uitarăm jocul./E noapte, patul e făcut;/ Dar cine să se culce,/Când mama spune de Iisus/Cu glasul rar şi dulce;/ Cum s-a născut Iisus în frig,/În ieslea cea săracă,/Cum boii peste El suflau,/ Căldură ca să-I facă“.

Din păcate, această atmosferă de credinţă din familia de altă dată s-a pierdut în mare parte. Astăzi puţine sunt familiile creştine care-şi cresc copiii în duhul credinţei, în atmosferă de rugăciune şi armonie.

Şi aceasta spre marea nefericire atât a părinţilor cât şi a copiilor care sunt lipsiţi de cel mai mare sprijin în viaţă adică de credinţă şi de rugăciune.

Toţi părinţii se îngrijesc de reuşita copiilor în viaţă şi fac totul pentru binele lor material; rari sunt însă cei care înţeleg că cea mai mare bogăţie pe care o pot oferi copiilor lor este credinţa.

Viaţa unui copil, viaţa omului valorează atât câtă credinţa are: cine are credinţă tare pentru că este crescut de mic în ea, acela are totul, se poate bucura de viaţă, poate înfrunta cu curaj orice ispită, orice greutate; cine n-are credinţă sau cine are o credinţă slabă, mai mult teoretică decât practică, acela nu se poate bucura de viaţă, va fi mereu nemulţumit şi veşnic neîmplinit.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Anul 2013 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” pe care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte ca pe Apostolii Domnului pentru aportul lor deosebit la răspândirea creştinismului prin Edictul de la Milano din anul 313.

Prin acest Edict împărătesc, creştinii, persecutaţi până atunci de Statul roman au primit dreptul de a se manifesta liber; au ieşit din catacombe, şi-au înălţat biserici proprii şi au desfăşurat o intensă activitate misionară, încreştinând mase întregi de păgâni.

Curând, sub împăratul Teodosie cel Mare, creştinismul va deveni religia oficială a Imperiului roman, care cuprindea practic toată lumea cunoscută la acea vreme.

Sfânta Împărăteasă Elena, împreună cu fiul ei, Împăratul Constantin, au construit ei înşişi mai multe biserici, între care cele mai vestite sunt biserica Învierii din Ierusalim şi biserica Naşterii Domnului din Betleem, existente până astăzi. Tot Împărăteasa Elena a poruncit să se facă săpături pe locul unde a fost răstignit Domnul pentru a se descoperi lemnul Sfintei Cruci. Acesta a fost într’adevăr găsit şi aşezat spre închinare în biserica Sf. Învieri.

Cu toate că până la Constantin cel Mare, creştinii erau privaţi de libertatea exterioară şi prigoniţi pentru Hristos, totuşi ei se bucurau de libertatea interioară. În vremea persecuţiilor, cei care primeau botezul erau conştienţi că pentru credinţa lor în Hristos puteau fi condamnaţi la moarte în tot momentul. Şi totuşi mulţi cereau botezul, înfruntând prin aceasta moartea.

Credinţa primilor creştini era cu adevărat mare tocmai pentru că pentru credinţă erau în stare să moară. Ei trăiau intens credinţa, erau trup şi suflet legaţi de Biserică, se împărtăşeau toţi la fiecare Sfântă Liturghie, de la care nimeni nici nu-şi putea măcar imagina că ar putea să lipsească. Şi mai cu seamă, trăiau în dragoste. „Priviţi-i cât de mult se iubesc, să devenim şi noi creştini!”, ziceau păgânii despre ei, după cum mărturiseşte Tertulian, un mare scriitor bisericesc din secolul al III-lea.

După libertatea dată de Sfântul Constantin, lucrurile s-au schimbat însă radical. Primirea botezului creştin nu mai reprezenta nici un risc. Dimpotrivă prin botez se asigura o poziţie socială mai bună întrucât creştinismul era religia oficială a statului.

Aşa se face că păgânii au început să se încreştineze în masă, fără pregătirea temeinică a botezului cum era cazul înainte, când catehumenii făceau până la trei ani şcoală catehetică înainte de botez. Oamenii deveneau creştini, dar fără convingere profundă, ci mai mult de formă.

Astfel viaţa creştină va decade treptat încât de acum înainte vom întâlni tot mai mulţi creştini doar cu numele, nu şi cu viaţa şi cu faptele. Decadenţa vieţii creştine va genera totuşi o reacţie pozitivă şi anume o adevărată explozie a monahismului.

Mulţi creştini nemulţumiţi de viaţa bisericească din parohiile de la oraşe şi sate au luat drumul pustiei şi au devenit monahi. Se ştie că numai în jurul Sf. Antonie cel Mare (+ 356) în Egipt s-au adunat peste 20.000 de călugări. Monahismul a devenit astfel o mare forţă duhovnicească pentru Biserică.

Monahii sunt creştinii care încearcă să trăiască maximalismul evanghelic fără nici un compromis, adică să trăiască întru totul după voia Domnului. Ei se retrag din lume nu pentru că urăsc lumea, ci pentru ca să poată ajuta mai bine pe oameni prin rugăciunea lor neîncetată. Fiind oameni dedicaţi cu totul rugăciunii, monahii au alcătuit toate slujbele şi rugăciunile pe care le avem până astăzi în Biserică.

De aceea credincioşii dintotdeauna au alergat spre mânăstiri pentru a se întâlni cu aceşti oameni îmbunătăţiţi care se roagă pentru ei şi le dau sfaturi duhovniceşti în încercările şi ispitele vieţii.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Descriind în câteva cuvinte viaţa creştină de după Edictul de libertate al Sf. Constantin din anul 313, cred că aţi putut remarca uşor că unele trăsături ale ei se reîntâlnesc şi în zilele noastre. Astăzi cei mai mulţi copii sunt aduşi la botez doar din tradiţie, fără ca după aceea părinţii şi naşii să se îngrijească de creşterea lor în credinţă, în primul rând prin exemplul vieţii lor.

Şi aceasta pentru că cei mai mulţi părinţi nu sunt ei înşişi angajaţi în credinţă, nu se roagă acasă, nu postesc, nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu Sf. Taine. Iar copiii, fiind icoana părinţilor, vor imita întru totul pe părinţi.

De aceea societatea în care trăim se secularizează tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Şi aceasta spre nefericirea noastră a tuturor. Pentru că nu putem fi fericiţi fără Dumnezeu, nu ne putem împlini în viaţă fără ajutorul lui Hristos. Dacă în vechime şi, mai târziu, pe vremea dictaturii comuniste, creştinii erau privaţi de libertatea de a se manifesta, astăzi, cu toate că suntem liberi, trăim o persecuţie mult mai subtilă, dar cu atât mai gravă, aceea a libertăţii greşit înţeleasă şi rău trăită, o libertate care ne transformă foarte uşor în sclavi sau robi ai păcatului. „Adevărat, adevărat zic vouă: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Este adevărat că păcatele, mai cu seamă cele care privesc trupul: mâncarea şi băutura peste măsură, desfrâul sub nenumăratele lui forme…aduc omului la început o dulceaţă care însă nu durează mult.

Curând, dulceaţa păcatului se transformă în suferinţă. Iar suferinţă durează şi ne roade până când nu ne uşurăm conştiinţa prin spovedanie.

Aşadar păcatul este împreunat întotdeauna cu suferinţa. Şi aceasta pentru că orice păcat este nefiresc, distruge încetul cu încetul firea, fiinţa noastră creată după chipul lui Dumnezeu. Desigur că păcatul există de când este lumea; el este o realitate dureroasă generală.

Tocmai de aceea Dumnezeu S-a făcut om ca să izbăvească lumea de păcat şi să dea oamenilor adevărata libertate care nu există decât în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Dar dacă întotdeauna oamenii au avut conştiinţa păcatului şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru iertare, astăzi se pare că cei mai mulţi oameni nu mai au conştiinţa păcatului. Pentru că societatea în care trăim l-a izgonit cu totul pe Dumnezeu, iar bieţii oameni nu mai au nici un reper moral, sunt cu totul dezorientaţi.

Şi pentru că trăiesc în păcat, uneori chiar fără să conştientizeze cât de grav este să păcătuieşti, suferă atât de mult. Numai cei care se ţin de Biserică mai pot fi salvaţi. Căci Biserica ne primeşte cu toate rănile păcatelor, cu toate suferinţele pe care le avem şi ni le vindecă dacă ascultăm de sfatul duhovnicului şi încercăm să ne schimbăm viaţa.

În Biserică ne simţim cel mai bine, ne simţim ocrotiţi şi mângâiaţi pentru că Biserica este Casa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi fără măsură, indiferent cât de păcătoşi suntem. Pentru că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11 ).

Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni; El nu pedepseşte pe nimeni, ci ne aşteaptă până la moarte să ne întoarcem de pe căile noastre rătăcite ca să ne uşureze şi să ne mângâie. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28), zice Domnul. Suferinţele noastre nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt, aşa cum am spus, consecinţele fireşti ale păcatelor. Dar Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru ca prin suferinţă să ne întoarcem la El şi să ne mântuim.

Iubiţi credincioşi,

 După cum ştiţi, la începutul anului acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne-a chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, să redescoperim importanţa Tainei Sf. Maslu pentru vindecarea noastră de bolile sufleteşti şi trupeşti şi totodată să ne îngrijim de semenii noştri bolnavi sau în lipsă.

În majoritatea parohiilor noastre se săvârşeşte, cel puţin o dată pe lună, Taina Sf. Maslu şi peste tot, la îndemnul Preacucernicilor Părinţi, credincioşii sunt tot mai sensibili la nevoile semenilor lor de aici şi, mai ales, la nevoile celor din Ţară: rude, prieteni, cunoştinţe. În toate parohiile se fac adeseori colecte de bani sau de alte bunuri şi se trimit în Ţară unde este atâta sărăcie şi suferinţă.

Ştiţi cu toţii cum se bucură oamenii de cel mai mic dar. Iar bucuria lor ne-o întoarce Dumnezeu şi nouă. Mântuitorul a zis: „mai fericit este a da decât a primi” (Faptele Ap. 20, 35).

Într’adevăr mare bucurie trăim atunci când ajutăm pe oameni din toată inima. Să nu credem că dăruind vom sărăci. Dimpotrivă „dăruind vom dobândi”; nu sărăcim, ci ne îmbogăţim, căci Dumnezeu ne răsplăteşte însutit cum nici nu ne putem imagina. O vorbă înţeleaptă zice: „cine dă celui sărac pe Dumnezeu împrumută”, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

Se cuvine ca la încheierea anului să mulţumim tuturor celor care au răspuns la solicitările Preacucernicilor Preoţi în diferitele acţiuni desfăşurate în parohii. Ne bucurăm că prin eforturi deosebit de mari, credincioşii din Mannheim au terminat construcţia bisericii, iar  cei Berlin au ajuns la ridicarea acoperişului noii biserici. Credincioşii din Stuttgart au terminat pictura în frescă a bisericii, iar în 6 mai 2012 s-au bucurat de transmisia în direct pe postul de televiziune ZDF a Sf. Liturghii.

Ne bucurăm că în mai multe parohii se fac eforturi pentru cumpărarea sau construcţia unei biserici. Obiectivul prioritar pentru toate parohiile şi în primul rând pentru cele din München este acum achitarea terenului pe care se va construi mânăstirea şi centrul social-cultural din München pentru care se osteneşte cu multă dragoste şi râvnă Preasfinţitul Sofian Braşoveanul. Vă pun tuturor la inimă să ajutaţi fiecare după putere la împlinirea acestei sfinte dorinţe.

Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste gânduri izvorâte din inimă, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului Iisus, născut la Betleem şi Vă urez: Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător fierbinte către Domnul,

 Serafim,

Arhiepiscop şi Mitropolit

Scrisoarea pastorală a PS Sebastian Pașcanu la Nașterea Domnului [2012]

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

*

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos S-a născut în lume în timpul domniei regelui Irod cel Mare (37 î.Hr. – 4 d.Hr.) care, de teamă că îi va fi pus în pericol tronul de către „Împăratul Cerurilor”, a poruncit arhicunoscutul măcel din Betleem, în intenţia de a-L ucide pe Pruncul Mesia (Mt. 2, 16-18).

Pronia divină, însă, a ocrotit familia sfântă în acelaşi Egipt, în care scăpase oarecând şi pe dreptul Iosif de mânia fraţilor săi, până când Dumnezeu l-a preamărit, devenind căpetenie a neamului aceluia (Fc. cap. 37 şi 41).

Nici fiul lui Irod, Arhelau, devenit între timp etnarh al Iudeii, nu inspira prea multă încredere planului mântuitor şi nu putea arăta prea multă bunăvoinţă Celui născut spre mântuirea tuturor.

Pentru aceasta, a mai fost nevoie de încă o perioadă de pribegie a Domnului, de astă dată chiar în ţara sfântă (Mt. 2, 22-23), până ce la domnie a venit Irod Antipa (4 î.Hr.- 39 d.Hr.) care, deşi un admirator al Înaintemer-gătorului Ioan iniţial, nu a ezitat totuşi să-i taie acestuia capul atunci când moralitatea divină s-a arătat intolerabilă faţă de imoralitatea sa (Mt. 14, 1-12).

Vizavi de Mântuitorul Hristos, Irod Antipa a preferat cea mai condamnabilă atitudine – şi anume lipsa oricărei atitudini, potrivit Scripturilor (Apoc. 3, 16) –, de indiferenţă şi slalom politic, arătând că lui îi era tot una dacă învăţătura Domnului este falsă ori mântuitoare, sau dacă El va mai fi lăsat să trăiască ori va fi omorât (Mt. 23, 7-15).

În faţa acestei lipse de reacţie, s-a conturat tot mai pregnant confuzia lui Ponţiu Pilat, derutat de intrigile iudeilor, dar şi prea oportunist şi prea indiferent ca să poată intra cu demnitate în istorie.

În sfârşit, după moartea şi Învierea Domnului, în timpul domniei lui Irod Agripa (41 – 44), învăţătura cea sfântă a fost receptată mai întâi ca periculoasă şi păguboasă pentru poporul ales, lucru ce l-a determinat pe rege să o persecute, încercând astfel să zădărnicească orice misiune de răspândire a adevărului mântuitor (F.A. cap. 12).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Acesta a fost traseul învăţăturii Mântuitorului Hristos, de la naşterea, la Învierea şi propovăduirea Evangheliei Sale în toată ţara sfântă; de la suspiciunea lui Irod cel Mare că Domnul i-ar putea uzurpa tronul, la admiraţia – pe cât de efemeră pe atât de inutilă – a lui Irod Antipa, şi până la persecuţiile antihriste ale lui Irod Agripa, îngrijorat ca nu cumva să se „schimbe” lumea.

Şi, dacă pe Irod cel Mare îl putem învinui de-a dreptul de egoism, iar pe Irod Antipa de admiraţie inutilă, ignoranţă şi indiferentism, pe ultimul dintre Irozi îl putem suspecta, fără a exagera cu nimic, de rea credinţă şi interes meschin, mai cu seamă că el fusese martor vieţii şi minunilor Domnului.

Ei bine, aceeaşi mi se pare că a fost evoluţia învăţăturii Domnului şi în istorie în general, pentru că, atitudinii ostile şi pline de suspiciune a persecutorilor romani, de la Nero şi până la Diocleţian, i-au urmat apoi admiraţia şi simpatia arătată creştinismului de o lume eliberată de păgânism şi aflată în căutarea a noi repere de viaţă, începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Când, însă, nu mult după aceea, valorile noii religii au interferat prea mult intereselor politice de tot felul, devenind incomode şi aşezându-se în calea ambiţiilor seculare ale unor conducători, atunci nu s-a ezitat sacrificarea principiilor creştine în faţa celorlalte principii ori a lipsei de principii.

Astfel, odată creat precedentul, conducătorii vremelnici ai lumii au înţeles foarte repede că slalomul politic ar putea fi pervertit cu uşurinţă oricând în indiferenţă, sub masca neutralităţii sau, şi mai pervers, a principiului („nobil”, nu-i aşa?!) al echidistanţei, care a dus la secularism şi, implicit, la anticreştinism.

Aşa şi-au înţeles menirea „Irozii mai noi care, sub pretextul unor derapaje ale Bisericii, de fapt mai degrabă a unor slujitori ai ei, şi inspiraţi de generatorul secularismului modern − Revoluţia Franceză din anul 1789 − au început ultima persecuţie a Creştinismului, persecuţie ce a îmbrăcat până acum mai multe forme: de la ignorarea sau chiar ridiculizarea de tip modern, la demonizarea de tip ateu, şi de la anihilarea de tip comunist şi „nivelarea” de tip democrat, la distrugerea de tip antihrist.

Dragii mei,

Trăim astăzi timpuri postmoderne, într-o lume plictisită parcă de atâta indiferentism şi teoretizare a Creştinismului şi care pare tot mai dornică de atacuri de tot felul la adresa lui.

Asalturi care mai de care mai perverse asupra instituţiei Bisericii, prin denigrarea − pe drept sau nu − a tot mai vulnerabililor ei slujitori, prin lupta diabolică de scoatere a Religiei din şcoli în schimbul unei educaţii tot mai imorale a tinerilor, şi, în general, prin izolarea şi chiar demonizarea sistematică a Creştinismului, ţintesc parcă tot mai disperat alungarea Domnului de pe pământ; determinarea Lui de a nu mai veni; de a nu Se mai naşte şi anul acesta, ori în anii următori!…

Neobosit în iubire şi neostenit în răbdare însă, Domnul Se naşte şi anul acesta, ce dacă oamenii şi-au înteţit între timp „asediul” asupra învăţăturii Sale cu noi şi noi urzeli!

Însetat de dragoste şi dornic de mântuirea tuturor oamenilor deopotrivă, Domnul pare a nu vedea direcţia greşită în care se îndreptă creaţia Sa! Pare a nu face tocmai o tragedie din faptul că, pentru foarte mulţi semeni de-ai noştri, El Se naşte astăzi în zadar, pentru că unii nici nu mai realizează prea bine importanţa Crăciunului, darămite să se mai şi pregătească aşa cum se cuvine pentru întâmpinarea lui.

Însă noi, luând exemplu din iubirea milostivă şi înţelepciunea necuprinsă a Domnului, şi încurajaţi de „optimismul” Său sfânt, să nutrim speranţa unor vremuri mai bune, în care semenii noştri să ajungă să redescopere Crăciunul, să reînveţe să se bucure de sfinţenia învăţăturii creştine, să preţuiască istoria unei credinţe atât de legată de geneza şi istoria neamului nostru şi să o îmbrăţişeze cu determinare şi entuziasm sfânt!

Să ne bucurăm de ceea ce a mai rămas curat în Crăciunul nostru şi să preţuim la justa valoare pe aceia dintre noi care s-au mai păstrat cu totul fideli tainei Naşterii Domnului, petrecând sărbătorile sfinte cu Hristos şi împărtăşindu-ne de binecuvântarea şi dragostea Sa cea nemărginită, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Scrisoarea pastorală a ÎPS Andrei Andreicuț la Nașterea Domnului [2012]

Andrei,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Maramureşului și Sălajului

*

Pe altă cale…

Dar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod,

pe altă cale s-au dus în ţara lor.

(Matei 2, 12)

Iubiţi credincioşi,

În acest mare praznic împărătesc al sărbătorii Naşterii Domnului suntem prezenţi cu toţii la Sfânta Liturghie. Dragostea faţă de Mântuitorul întrupat ne determină şi pe noi, ca pe magi, să venim în faţa Lui şi să-I aducem cel mai preţios dar pe care I l-am putea oferi: inima noastră. Aşa spune şi colindul „Floricica”: Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea.

Este adevărat că inima noastră nu-i de-o puritate absolută. Dar Domnul Hristos o primeşte aşa cum este. Oamenii cu viaţă curată adeseori au observat că, la Liturghie, după ce Duhul Sfânt preface prescura şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în potir se află un Prunc minunat înjunghiat.

Noi cei prezenţi la Liturghie ne proşternem în faţa Lui şi-I aducem inima noastră aşa cum este ea, apoi ne nutrim cu Trupul şi Sângele Lui. Pe cât am putut, am albit-o prin post şi fapte bune dar, mai ales, prin spovedanie.

Aflăm din relatările pioase că Fericitul Ieronim, pe când traducea Biblia din greacă în latină, pustnicea în peştera din Betleem. Odată, fiind în extaz, l-a văzut pe Pruncul Mântuitor în iesle, a văzut-o pe Preasfânta Lui Maică, pe păstori şi pe magi aducându-I daruri, i-a auzit pe îngeri cântându-I imne de preaslăvire şi a exclamat: Doamne, toţi Te preamăresc şi-Ţi aduc daruri! Dar eu, păcătosul Ieronim, ce să-Ţi dau, că n-am nimic? Iar Pruncul Mântuitor i-a răspuns: Tu, Ieronime, dă-mi păcatele tale!

Aşa şi noi, păcătoşii, îi dăruim inima noastră cu păcatele ce au pângărit-o. Şi El o curăţeşte şi o primeşte. După ce ne-am împărtăşit, mulţumindu-I Îi cerem: Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe toţi în frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi[1].

Iubiţi fraţi şi surori,

De fapt, şi magii, după ce L-au întâlnit pe Pruncul Mântuitor şi I s-au închinat aducându-I daruri, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, şi pe altă cale s-au dus în ţara lor (Matei 2, 12). Chiar dacă Irod le poruncise, atunci când au ajuns la Ierusalim şi i-a trimis la Betleem, zicându-le: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie (Matei 2, 8), aflându-L, nu s-au mai întors. S-au dus acasă pe altă cale.

Din perspectiva pământească, întoarcerea la Irod, la anturajul lui, la modul lui de viaţă, ar fi fost mult mai ispititoare. S-ar fi putut pricopsi cu daruri, cu demnităţi şi cu tot ce poate oferi un trai lipsit de griji şi îmbelşugat. Au preferat alternativa sobră, cumpătată şi cuminte pe care le-o oferea cealaltă cale, calea lui Hristos. Calea cea strâmtă şi dificilă, dar care se termină cu bucuria deplină.

De fapt, în Evanghelia Sa, Mântuitorul ne va vorbi despre cele două căi: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Este mult mai uşor să umbli pe calea cea lată, care nu-ţi impune nici o cenzură morală, nu-ţi cere nici un fel de preocupare spirituală, nu-ţi cere să participi la Liturghie, nu-ţi cere să faci acte de caritate, îţi îngăduie să te înfrupţi din toate desfătările ce ţi le oferă patima dar, din nefericire, duce la prăbuşire. Calea uşoară e aceea a viciului şi calea obositoare şi aspră e cea a virtuţii.

Pe cea uşoară călătoreşte mulţime mare, iar pe cea obositoare lume puţină, pentru că e strâmtă şi grea. Capătul ei, însă, ajunge în bucuria veşnică.

Omul civilizat al veacului nostru, trăind în spiritul ce domnea şi la curtea lui Irod, are următoarea deviză de viaţă: să mănânce bine, să îndrăgească femei frumoase, să fure şi să exploateze pe cei slabi, să doarmă în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, să se închine la icoanele rotunde ale banului, devenit un adevărat dumnezeu făcător de minuni[2].

El e stăpânit de două patimi mari: banul şi trupul. Iar aceste patimi îşi găsesc satisfacţie pe calea cea lată, pe calea lui Irod.

Omul secularizat al veacului nostru nu-i chinuit de gânduri mari, de dorinţa unei vieţi mai curate şi mai frumoase. Gândurile mari sunt ale visătorilor şi misticilor, iar el, fiind realist, nu umblă după himere. Îndobitocit în binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime[3].

Pe altă cale însă, pe calea cea îngustă, umblă omul care L-a întâlnit pe Hristos la Liturghie şi în rugăciune. L-a întâlnit în persoana celor săraci şi bolnavi, a celor goi şi flămânzi. Calea aceasta este calea bunătăţii, înţelepciunii şi îndurării. Pe acest drum îi întâlneşti pe cei împăcaţi în suflet, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi, pe cei credincioşi şi pe cei fericiţi[4].

Cine ajunge lângă ieslea din Betleem nu se poate să nu-şi schimbe calea. O legendă pioasă intitulată „În noaptea sfântă” ne spune că un cioban cărpănos, cu năravul lui Irod, n-a vrut să-i dea cărbuni dreptului Iosif pentru a-I face foc Pruncului Iisus.

Dar, ajungând în faţa ieslei sfinte, şi-a schimbat calea şi, îndată ce arătă că şi el poate fi milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzu ceea ce până atunci nu putea vedea şi auzi. Vedea în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint şi fiecare înger ţinea în mână câte a alăută şi toţi cântau cu glas mare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul[5].

Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează că, dacă L-am întâlnit pe Hristos, trebuie să ne schimbăm calea: Dacă, într-adevăr L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Hristos, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 21-24).

Apostolul Barnaba numeşte calea cea largă calea întunericului şi calea cea strâmtă cale a luminii. Sunt două căi, zice el: a învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului; iar deosebirea între cele două căi este mare; pe una sunt rânduiţi îngerii luminaţi ai lui Dumnezeu, iar pe alta îngerii satanei. Şi unul este Domn din veci şi până în veci, iar altul este stăpânitor al timpului de acum al fărădelegii. Calea luminii este aceasta: dacă cineva vrea să meargă pe cale spre un loc hotărât, apoi să se grăbească prin faptele lui[6].

Este clar: cel ce merge pe calea luminii face fapte bune. Nu spune oare Mântuitorul: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16)? Cei ce au apucat-o pe o altă cale, pe calea Luminii, fac fapte bune şi sunt însoţiţi de îngerii lui Dumnezeu. Aşa şi magii s-au dus pe altă cale în ţara lor.

Dreptmăritori creştini,

Asemănările cu poarta largă şi strâmtă, cu drumul lat şi îngust, fac parte din finalul Predicii de pe Munte, pe care Mântuitorul a ţinut-o pe înălţimea din apropierea Mării Tiberiadei.

Acum pelerinii găsesc acolo o mănăstire, iar înălţimea se numeşte „Muntele Fericirilor”. Printre altele, în acest final de predică, după ce pune în antiteză cele două căi, Domnul Hristos spune: după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 7, 16-19).

Acest sfârşit de Predică are un pronunţat conţinut eshatologic, referindu-se la sfârşitul veacurilor. Poarta şi drumul nu sunt două imagini paralele…, ci poarta este amplasată la finalul drumului, pentru că prin poartă se intră în viaţă, adică în Împărăţia lui Dumnezeu[7]. Drumul spinos al creştinului, cealaltă cale, pe care magii s-au întors în ţara lor, are la capăt Raiul. Drumul anevoios, pe care îl parcurg cei puţini, este drumul dreptăţii trasat de Domnul Hristos prin Predica de pe Munte. El ne duce cu siguranţă la casa nefăcută de mână, veşnică, în ceruri (2 Corinteni 5, 1).

În slujba înmormântării se subliniază acest adevăr: cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri; toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile, care am gătit vouă, şi cununile cereşti[8].

Magii, după ce s-au închinat Pruncului Mântuitor, întorcându-se pe altă cale în ţara lor, pe calea cea strâmtă şi virtuoasă, cu siguranţă că au ajuns la capătul drumului, în Împărăţia cea de sus. Dacă noi, cei ce participăm la Liturghia Crăciunului, adorându-L pe Hristos cel mititel şi-nfăşeţel / În scutec de bumbăcel, ne hotărâm să umblăm pe o altă cale, mai bună, cu siguranţă vom ajunge şi noi acolo unde au ajuns ei.

Iubiţi credincioşi,

Învăluiţi de dalbele datini ale Crăciunului, credem că vom pleca de la Liturghie, din faţa ieslei din Betleem, pe o altă cale. În faţa marii taine a întrupării Domnului, cuvintele sunt neputincioase şi suntem predispuşi să exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: Minunea mă înspăimântă. Cel bătrân de zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă[9].

Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit făpturi noi. Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic.

Ştiu că sunt şi credincioşi care-şi pun serios problema vieţii spirituale, care-şi pregătesc ieslea sufletului prin post şi spovedanie pentru a-L primi pe Hristos. Ei, cu siguranţă, se întorc acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei şi pentru rugăciunile lor, Dumnezeu ne priveşte cu drag şi cu îngăduinţă.

Datorită staturii lor morale, datorită cuminţeniei lor, încă mai este respirabilă atmosfera înconjurătoare. Ei sunt sarea pământului (Matei 5, 13), care nu îngăduie să se altereze total societatea omenească. Ei sunt oamenii buni, iar bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi[10]. Bunătatea vine din Hristos Cel născut în ieslea Betleemului.

Iubiţi fraţi şi surori,

Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem „Irod”, nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre.

El a avut zece soţii şi o mulţime de copii. Era obsedat de plăcerea trupească şi de huzurul material. Două patimi, care-i stăpânesc şi pe oamenii contemporani nouă, îl stăpâneau şi pe el: banul şi trupul. Pentru a-şi satisface aceste patimi nu se dădea la o parte de la nici un mijloc: a ţesut intrigi, a pus la cale asasinate, a făcut compromisuri politice. La curtea lui corupţia era în floare şi, cu toată cruzimea lui, faţă de împăratul de la Roma era servil.

Era de un egoism feroce şi, pentru a-i înlătura pe toţi cei care i-ar fi putut tulbura domnia, nu numai că i-a ucis pe copiii mai mici de doi ani din ţinutul Betleemului, dar şi-a ucis şi trei dintre propriii săi copii. Câţi părinţi ai vremurilor noastre nu-şi ucid copiii înainte de a veni pe lume, tot dintr-un egoism feroce: pentru a nu le încurca viaţa.

Irod era un așa-zis „om realist”, nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat. Când magii din Răsărit, porniţi la drum dintr-o credinţă puternică, l-au întrebat despre Hristos, le-a spus cu viclenia care-l caracteriza: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).

Nu umbla el după himere ‒ lăsându-le pe acestea pe seama visătorilor şi a plebei ‒, dar, pentru a salva aparenţele, mima interesul pentru fenomenul religios. Aşa se face că pe magi i-a trimis să-L caute pe Hristos.

Totuşi, nu toţi marii conducători au fost indiferenţi din punct de vedere religios. Anul viitor, de pildă, se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin, prin edictul de la Milano, a dat libertate creştinismului. El şi cu Sfânta sa mamă Elena au avut o deosebită viaţă religioasă. De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod dedică anul 2013 Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Ei, spre deosebire de împăraţii de dinainte, au apucat-o pe altă cale. Să ne ajute Domnul Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, ca şi noi, de la Crăciun, să o apucăm pe altă cale.

Îmbrăţişându-vă cu părintească şi frăţească dragoste, vă urez ca sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucurie, alături de cei dragi!

 † ANDREI

Arhiepiscop şi  Mitropolit


[1] Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 194.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 15.

[3] Ibidem, p. 16.

[4] Drumul Crucii, Alba Iulia, 1994, p. 92.

[5] Dumitru Călugăru, Hristos în Şcoală, Sibiu, 1934, p. 178.

[6] Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 135.

[7] Ulrich Luz, Predica de pe Munte, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 438.

[8] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 200.

[9] Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărăteşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 31.

[10]Ernest Bernea, op. cit., p. 100.

 

*

† A N D R E I ,

By the grace of God

 Archbishop of Vad, Feleac and Cluj

and Metropolitan of Cluj, Maramureş and Sălaj

*

To the pious Priesthood, the sacred Ministry

 and the beloved Christians of the Vad, Feleac and Cluj Archbishopric:

grace and joy from Christ, the One who came to Earth and shows us the way, and revered blessings from us.

By Another Route

And having been warned

 in a dream not to go back to Herod,

they returned to their country

by another route (Mathew 2:12).

Beloved Christians,

In honour of Christ’s birth, we all attend the Christmas Liturgy. Our love for the Embodied Saviour determines us, as it had determined the Magi, to come to Him and bring Him the most precious gift we can offer: our hearts. The carol entitled Floricica (Little Flower) says: “Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea (And I, a little flower,/Bring Him my heart)”.

It is true that our hearts are not of the highest purity. However, Our Lord receives them as they are. The people who lead a pure life have noticed during the Liturgy that there is a wonderful Baby stabbed in the chalice after the Holy Spirit consecrates the Holy bread and wine as the body and blood of Christ. The ones of us present at Liturgy worship Him and bring Him our hearts as they are and then we nourish ourselves with His body and blood. We have purified our hearts as much as possible through fasting, doing good deeds and, above all, through the confession of our sins.

From the pious writings we find out that while Saint Jerome was translating the Bible from Greek into Latin he was in solitude in the cave of Bethlehem. At one point, in an ecstatic state, he saw Baby Jesus in the manger together with His Holy Mother, the shepherds and the Magi who brought Him gifts, he heard the angels singing hymns and he exclaimed: My Lord, everyone worships You and brings You gifts! However, what should I, the sinner Jerome, give You for I have nothing? And Baby Jesus answered him: You, Jerome, should give Me your sins!

In the same way, we should give Him our hearts with all the sins that have desecrated them. And He will clean them and receive them. After communion, by thanking Him, we ask Him to “direct our ways in the right path, establish us firmly in His fear, guard our lives, and make our endeavours safe, through the prayers and supplications of the glorious Theotokos and ever virgin Mary and of all His saints”[1].

Dear brothers and sisters,

In fact, having been warned in a dream not to go back to Herod, the Magi returned to their country by another route (Mathew 2:12) after they had met our Saviour and brought Him gifts. Even if Herod had sent them to Bethlehem and said, “Go and search carefully for the child. As soon as you find him, report to me, so that I too may go and worship him” (Mathew 2:8), they did not return to him after they had found Baby Jesus. They went home on a different route.

From an earthly point of view, the return to Herod, his party, and his lifestyle would have been more tempting. The Magi would have received gifts, titles and everything else a bountiful and worry-free life might have offer them. They preferred the more chaste, sober and proper life that the other route, the route of Christ, offered. It is the narrower and more difficult route, but this ends in the uttermost joy.

In fact, in His Gospel, our Saviour tells us about two possibilities: “Enter through the narrow gate. For wide is the gate and broad is the road that leads to destruction, and many enter through it. But small is the gate and narrow the road that leads to life, and only a few find it (Mathew 7:13-14).

It is much easier to go on the broader road that does not impose any moral censure, does not ask for any spiritual preoccupation, does not require attending the Liturgy, does not ask you to do charity, allows you to enjoy all the pleasures that the passions offers you, but this, unfortunately, leads to destruction. The easier road is the one of the vice and the more difficult one is of the virtue. A lot of people take the easy way out and a few the tiresome one since it is narrow and difficult. However, the end of the latter one reaches all the way to the eternal joy.

Living in the same spirit that was present at Herod’s court, the civilized man of our days has the following motto in life: eat well, love beautiful women, steal from and exploit the weak, sleep under the laziness of a body tired because of all the strong sensations, and praise the round icons of the coins which became a real god that performs miracles[2]. This man has two great passions: money and his body. And these passions find their satisfaction on the broader road, on Herod’s road.

The contemporary secularised man is not preoccupied with great thoughts, with the desire of a cleaner, more beautiful life. Great thoughts belong to the dreamers and to the mystics and he, who is a realist, does not chase chimeras. Under the burden of the material goods, this man of the present, who has no purpose, leads his life solely behind the shutters, secluded, burdened and sunken inside his own darkens[3].

The man who has met Christ in the Liturgy and in his prayers takes the narrow route. He has also met Christ in the poor and sick, naked and hungry. This route is the route of kindness, wisdom and mercy. It is on this route that one can meet the ones who are in peace with themselves, who are comforted, who are confident, who are healed and who are faithful and joyful[4].

For the ones who arrive near the manger in Bethlehem it is impossible not change their routes. A pious legend, entitled In the Holy Night, tells us of a poor shepherd dressed in rags who because of his Herod-like habit refused to give Saint Joseph coals for the fire to keep Baby Jesus warm.

Nevertheless, when he arrived in front of the manger, he changed his route and once he proved he could be kind and gentle himself, his eyes were opened and he saw that that he had not been able to see and hear before. He saw around him a host of angels with silver wings and each of the angels was holding a lute in one hand and they were all singing loudly because during that night the Saviour was born[5]

Saint Paul stresses the fact that once a man meets Christ that man must change his route: That, however, is not the way of life you learned when you heard about Christ and were taught in him in accordance with the truth that is in Jesus. You were taught, with regard to your former way of life, to put off your old self, which is being corrupted by its deceitful desires; to be made new in the attitude of your minds; and to put on the new self, created to be like God in true righteousness and holiness (Ephesians 4:20-24).

Barnabas, the Apostle, calls the broad road the road of darkness and the narrow one, the road of light. There are two ways, he says: one of teaching and the other of commanding, or one of the light and the other of the darkness; and there’s a huge difference between these two ways; on one of them the enlightened angels of God stand and on the other the angels of Satan.

One is the Lord since the beginning of time and He will be Lord until the end of time while the other is lord of the present evil doing. The route of the light is this: if one wants to proceed toward a determined place, then he should hurry there through his deeds.[6]

It is obvious that the one who takes the route of light does good deeds. Isn’t the Saviour saying: in the same way, let your light shine before others, that they may see your good deeds and glorify your Father in heaven (Matthew 5:16)? The ones who are on another route, on the route of Light, do good deeds and are accompanied by the angels of God. In the same way, the Magi took another route.

Fellow Christians,

The comparisons with the wide and narrow gate, with the broad and narrow road are part of the ending of the Sermon on the Mountain that our Saviour held from a peak near Lake Tiberias. Pilgrims find a monastery there on top of the peak called Mountain of Beatitudes.

After Christ makes a parallel between these two routes at the end of this discourse, He says: by their fruit you will recognize them. Do people pick grapes from thornbushes, or figs from thistles? Likewise, every good tree bears good fruit, but a bad tree bears bad fruit. A good tree cannot bear bad fruit, and a bad tree cannot bear good fruit. Every tree that does not bear good fruit is cut down and thrown into the fire (Matthew 7:16-19).

The final part of this sermon, which refers to the end of time, has a powerful eschatological content. The gate and the road are not two parallel images… since the gate is set at the end of the road because the gate is the entrance in life, namely in the Kingdom of God[7]. The Christian’s thorny path, the other route taken by the Magi back to their country, arrives all the way to Heaven. The difficult path that a few take is the route of righteousness of which Christ speaks in His Sermon on the Mountain. He has shown us the safe way to the eternal house in heaven, not built by human hands (2 Corinthians 5:1).

This truth is emphasised in the Funeral Service: “All you who trod in life the hard and narrow way; all you who took the Cross as a yoke, and followed me in faith, come, enjoy that heavenly rewards and crowns which I have prepared for you”.[8]

After having brought gifts to the Baby, the Magi returned to their country by a different route on the narrow road of virtues and for sure they reached the end of the way in the Kingdom above. If we, the ones who attend the Christmas Liturgy worshiping the little Baby, decide to take a different, better route, we will certainly arrive in the same place with the Magi.

Beloved Christians,

Enveloped in the white Christmas’ traditions, I hope that we will all leave the Liturgy, the manger of Bethlehem, by a different route. In front of the Holy Mystery of Christ’s Embodiment, our words cannot do much and we would like to join Saint John the Chrysostom and say: “What shall I say! And how shall I describe this Birth to you? For this wonder fills me with astonishment. The Ancient of days has become an infant. He Who sits upon the sublime and heavenly Throne, now lies in a manger. And He Who cannot be touched, Who is simple, without complexity, and incorporeal, now lies subject to the hands of men. He Who has broken the bonds of sinners, is now bound by an infants bands. But He has decreed that ignominy shall become honor, infamy be clothed with glory, and total humiliation the measure of His Goodness”[9].

The Magi were so impressed of this Mystery that they changed their lives, they returned home by a different route. Their meeting with Christ marked their entire existence and they became new beings. In the same way, Christmas should not simply be a folkloric holiday for us, but it should be a means of spiritual renewal. A festive Christianity that does not engage is not helpful.

I know that there are Christians who are aware of their spiritual life, who prepare the manger of their souls through fasting and confession in order to make Christ welcome. They certainly return home by the narrow route and God looks upon us with endearment and leniency due to them and their prayers. It is because of their moral stature and their wisdom that the whole nature is airy and bright. They are the salt of the earth (Matthew 5:13) that does not allow society to decay. They are kind people and kindness cannot arise either from the nothingness, or from the darkness of our fallen being. Kindness is the expression of the renewed being, of the presence of the living spirit within us[10]. Kindness comes from Christ, the One who was born in the manger in Bethlehem.

Dear brothers and sisters,

People with strong beliefs, who are serious about their spiritual life, cannot return to Herod any longer. When speaking of Herod, we are not only thinking about the historical figure who at the time of Christ’s birth was living the latter part of his life, but we are also thinking about the type of person he stands for, since this is the type of person coveted nowadays.

He had ten wives and numerous children. He was obsessed by bodily pleasures and material bounty. Two passions that dominate our contemporaries also dominated him: money and flesh. And in order to satisfy these passions, he spared no efforts: he plotted and planned assassinations and also made political concessions. Even if he was cruel and at his court corruption was blooming, he was very faithful to the Roman Emperor.

He was characterised by an atrocious selfishness and, to prevent anyone who might interfere with his ruling, he not only gave orders to kill all the boys in Bethlehem who were two years old and under, but he also killed three of his own children. There are many parents in today’s society who out of the same atrocious selfishness kill their unborn children since these latter ones would get in the way of their parents’ lives.

Herod was a realistic person who did not chase chimeras and lived in the present of his days and that is why he built very remarkable edifices. When the Magi, who started their journey out of a strong belief, had asked him about Christ, he answered them in his typical shrewd manner: “Go and search carefully for the child. As soon as you find him, report to me, so that I too may go and worship him” (Matthew 2:8).

He was not chasing chimeras. That he left for the dreamers and the commoners. But to save face he was mimicking an interest for the religious phenomenon and that is why he had sent the Magi in search of Christ.

Nevertheless, not all the great leaders have been indifferent from a religious point of view. We have the example of Saint Constantine who through his Edict of Milan gave religious freedom 1700 years ago. He and his mother, Helen, lead a very special spiritual life. That is why, at the proposal of His Beatitude Patriarch Daniel, the Holy Synod dedicated the year 2012 to the Saints Constantine and Helen.

Unlike the emperors before them, they went by a different route. May Christ, who was born in the manger in Bethlehem, help us to go by a different route starting with this Christmas.

With fatherly and brotherly love, I wish that you spend joyfully these holidays together with your loved ones.

  † A N D R E I ,

Archbishop of Vad, Feleac and Cluj

and Metropolitan of Cluj, Maramureş and Sălaj


[1]  Liturghier, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2012, p. 194.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1995, p. 15.

[3]  Ibidem, p. 16.

[4]  Drumul Crucii, Alba Iulia, 1994, p. 92.

[5]  Dumitru Călugăru, Hristos în Şcoală, Sibiu, 1934, p. 178.

[6]  Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1979, p. 135.

[7] Ulrich Luz, Predica de pe Munte, Cluj Napoca, Ed. Renaşterea, 2011, p. 438.

[8] Euchologion, Funeral Service, http://www.anastasis.org.uk/funeral.htm, accessed via http://www.google.com on on 4th December 2012 at 8:10 pm.

[9] Saint John the Chrysostom, The Nativity Sermon, http://www.antiochian.org/node/21955, accessed via http://www.google.com, on 4th December 2012 at 8:00 pm.

[10] Ernest Bernea, op. cit., p. 100.

Învață să vorbești limpede!

  • Patriarhul României își serbează azi, 18 decembrie 2012, ziua onomastică.
  • Premierul desemnat Victor Ponta va anunța miercuri, 19 decembrie 2012, la ora 12.00, componența Noului Guvern.
  • Alina Gorghiu și-ar dori să fie ministru al Justiției.
  • Raed Arafat nu mai dorește să fie ministrul Sănătății.
  • A vorbi limpede = cu idei clare, transparente, fără echivocuri.
  • 10 urgențe pentru Guvernul Ponta.
  • Guvernul USL va avea 22 de ministere. Vor fi însă mai mulţi miniştri, respectiv 26, unii dintre ei fiind delegaţi. PSD va primi Buget, Apărare, Externe, Energie, Comunicaţii, Administraţie, Dezvoltare, Industrie, Fondurile UE, Educaţie, Mediu, Mari Lucrări Publice, iar PNL – Finanţe, Sănătate, Cultură, Agricultură, Transport, Interne, Muncă, Păduri, IMM, Justiţie şi Economie, conform unor surse politice”.
  • Etnia țigănească are 5 reprezentanți în noul Parlament: Mădălin Voicu, Damian Drăghici, Nicolae Păun, Elena Udrea și Oana Mizil.
  • Andrei Pleșu a crezut că „mai merge” ca înainte: cu osanale învelite în bani. Însă cititorii l-au sancționat prompt…Unul dintre ei:

pentru Plesu Semn că trebuie să schimbe fuzelajul lingvistic dacă mai vrea să zboare pentru cineva…

  • E vorba despre România! „Principala concluzie a anchetei este că lucrătoarele sexuale sunt agresate de mulţi dintre bărbaţii cu care intră în contact: clienţi, poliţişti, proxeneţi. Concret, seară de seară, femei care se află în situaţii de vulnerabilitate socială şi medicală se confruntă cu injurii, amenzi, confiscarea prezervativelor, bătăi şi violuri. Mai mult, experienţele altor ţări mai dezvoltate arată că sancţionarea femeilor sau a clienţilor determină ascunderea fenomenului şi amplificarea abuzurilor”.
  • Idem: „Rezultatele studiului arată că majoritatea prostituatelor (76%) îşi desfăşoară activitatea pe stradă. Alte locuri de practicare a sexului comercial sunt barurile (13%) şi apartamentul (5%). Peste jumătate dintre prostituate (51%) au între 18 şi 24 de ani, 26% se încadrează în grupa de vârstă 25-30, cele peste 30 de ani sunt în procent de 16%, iar 6% dintre prostituate sunt minore. Un aspect surprinzător al studiului este că peste jumătate dintre aceste femei au un partener stabil, în timp ce 46% nu se află într-o relaţie. În plus, 56% dintre prostituate au cel puţin un copil de care trebuie să aibă grijă”.
  • Idem: „Viaţa femeilor care practică sexul comercial nu este uşoară, se arată în studiu. Aproape jumătate (44%) au spus că s-au simţit respinse de către societate din acest motiv. Dintre cele care se consideră respinse, 38% au acest sentiment în cadrul familiei, 24% printre prieteni, vecini sau cunoştinţe, iar 17% se simt respinşi de autorităţi şi angajatori. Mai grav este faptul că 16% dintre prostituate susţin că li s-a întâmplat să le fie refuzate servicii medicale din cauză că practică sexul comercial. De asemenea, lucrătoarelor sexuale le este încălcat dreptul la viaţă privată şi la imagine. Aproximativ 21% dintre aceste femei au declarat că au fost filmate forţat în timpul unei acţiuni a forţelor de ordine”.
  • Despre catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol.
  • La – 41 de grade Celsius…apa fiartă se transformă, în mod instant, în zăpadă:

  • Florin Pușcaș: „Când te numeşti intelectual, mare formator de opinie, acrobaţiile semnatice şi jefuirea cuvintelor de propriul conţinut este o – uite că iar o zic – sodomizare în toată regula”.
  • Idem: „Evenimente din vara acestui an s-au situat la limita legii. Liderii USL au procedat oricum, dar nu înţelept. Însă, dincolo de forţarea unor proceduri, de tentative de abuzuri, aceştia s-au supus normelor internaţionale. De voie, de nevoie, bucuroşi sau înjurând pe sub mustăţi, important e că nu le-au trântit uşa în nas observatorilor internaţionali (ba din contră), nu au scos armele, nu au ţinut cu dinţii de propriile ordonanţe dubioase. Pe scurt, nu au dat nicio lovitură de stat, nu a fost niciun puci. Statului de drept i-a fost încercată rezistenţa, dar nu l-a făcut nimeni ţăndări. Cel puţin nu mai abitir decât cele 140 de ordonanţe marca Boc, din 2011…”.
  • Stelian Tănase: „Ieri [17 decembrie 2012] Traian Băsescu a preferat să anuleze conferința de presă de la Cotroceni anunțată pentru ora 12.00 în care trebuia să anunțe în fața camerelor tv că l-a desemnat pe Victor Ponta candidatul propus de USL ca prim-minisitru. Nu știu dacă Băsescu a mai contramandat în 7 ani vreo conferință, dar am impresia că nu. Ieri însă i-a venit prea greu să se afle în fața televizoarelor în direct ca să îl anunțe pe Ponta – semn al marii lui înfringeri și umilințe”.
  • Începând din 2013, pușcăriașii [români] vor putea să navigheze pe internet și chiar să facă muncă de voluntariat în interesul comunității”.