Andrei,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Maramureşului și Sălajului

*

Pe altă cale…

Dar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod,

pe altă cale s-au dus în ţara lor.

(Matei 2, 12)

Iubiţi credincioşi,

În acest mare praznic împărătesc al sărbătorii Naşterii Domnului suntem prezenţi cu toţii la Sfânta Liturghie. Dragostea faţă de Mântuitorul întrupat ne determină şi pe noi, ca pe magi, să venim în faţa Lui şi să-I aducem cel mai preţios dar pe care I l-am putea oferi: inima noastră. Aşa spune şi colindul „Floricica”: Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea.

Este adevărat că inima noastră nu-i de-o puritate absolută. Dar Domnul Hristos o primeşte aşa cum este. Oamenii cu viaţă curată adeseori au observat că, la Liturghie, după ce Duhul Sfânt preface prescura şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în potir se află un Prunc minunat înjunghiat.

Noi cei prezenţi la Liturghie ne proşternem în faţa Lui şi-I aducem inima noastră aşa cum este ea, apoi ne nutrim cu Trupul şi Sângele Lui. Pe cât am putut, am albit-o prin post şi fapte bune dar, mai ales, prin spovedanie.

Aflăm din relatările pioase că Fericitul Ieronim, pe când traducea Biblia din greacă în latină, pustnicea în peştera din Betleem. Odată, fiind în extaz, l-a văzut pe Pruncul Mântuitor în iesle, a văzut-o pe Preasfânta Lui Maică, pe păstori şi pe magi aducându-I daruri, i-a auzit pe îngeri cântându-I imne de preaslăvire şi a exclamat: Doamne, toţi Te preamăresc şi-Ţi aduc daruri! Dar eu, păcătosul Ieronim, ce să-Ţi dau, că n-am nimic? Iar Pruncul Mântuitor i-a răspuns: Tu, Ieronime, dă-mi păcatele tale!

Aşa şi noi, păcătoşii, îi dăruim inima noastră cu păcatele ce au pângărit-o. Şi El o curăţeşte şi o primeşte. După ce ne-am împărtăşit, mulţumindu-I Îi cerem: Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe toţi în frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi[1].

Iubiţi fraţi şi surori,

De fapt, şi magii, după ce L-au întâlnit pe Pruncul Mântuitor şi I s-au închinat aducându-I daruri, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, şi pe altă cale s-au dus în ţara lor (Matei 2, 12). Chiar dacă Irod le poruncise, atunci când au ajuns la Ierusalim şi i-a trimis la Betleem, zicându-le: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie (Matei 2, 8), aflându-L, nu s-au mai întors. S-au dus acasă pe altă cale.

Din perspectiva pământească, întoarcerea la Irod, la anturajul lui, la modul lui de viaţă, ar fi fost mult mai ispititoare. S-ar fi putut pricopsi cu daruri, cu demnităţi şi cu tot ce poate oferi un trai lipsit de griji şi îmbelşugat. Au preferat alternativa sobră, cumpătată şi cuminte pe care le-o oferea cealaltă cale, calea lui Hristos. Calea cea strâmtă şi dificilă, dar care se termină cu bucuria deplină.

De fapt, în Evanghelia Sa, Mântuitorul ne va vorbi despre cele două căi: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Este mult mai uşor să umbli pe calea cea lată, care nu-ţi impune nici o cenzură morală, nu-ţi cere nici un fel de preocupare spirituală, nu-ţi cere să participi la Liturghie, nu-ţi cere să faci acte de caritate, îţi îngăduie să te înfrupţi din toate desfătările ce ţi le oferă patima dar, din nefericire, duce la prăbuşire. Calea uşoară e aceea a viciului şi calea obositoare şi aspră e cea a virtuţii.

Pe cea uşoară călătoreşte mulţime mare, iar pe cea obositoare lume puţină, pentru că e strâmtă şi grea. Capătul ei, însă, ajunge în bucuria veşnică.

Omul civilizat al veacului nostru, trăind în spiritul ce domnea şi la curtea lui Irod, are următoarea deviză de viaţă: să mănânce bine, să îndrăgească femei frumoase, să fure şi să exploateze pe cei slabi, să doarmă în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, să se închine la icoanele rotunde ale banului, devenit un adevărat dumnezeu făcător de minuni[2].

El e stăpânit de două patimi mari: banul şi trupul. Iar aceste patimi îşi găsesc satisfacţie pe calea cea lată, pe calea lui Irod.

Omul secularizat al veacului nostru nu-i chinuit de gânduri mari, de dorinţa unei vieţi mai curate şi mai frumoase. Gândurile mari sunt ale visătorilor şi misticilor, iar el, fiind realist, nu umblă după himere. Îndobitocit în binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime[3].

Pe altă cale însă, pe calea cea îngustă, umblă omul care L-a întâlnit pe Hristos la Liturghie şi în rugăciune. L-a întâlnit în persoana celor săraci şi bolnavi, a celor goi şi flămânzi. Calea aceasta este calea bunătăţii, înţelepciunii şi îndurării. Pe acest drum îi întâlneşti pe cei împăcaţi în suflet, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi, pe cei credincioşi şi pe cei fericiţi[4].

Cine ajunge lângă ieslea din Betleem nu se poate să nu-şi schimbe calea. O legendă pioasă intitulată „În noaptea sfântă” ne spune că un cioban cărpănos, cu năravul lui Irod, n-a vrut să-i dea cărbuni dreptului Iosif pentru a-I face foc Pruncului Iisus.

Dar, ajungând în faţa ieslei sfinte, şi-a schimbat calea şi, îndată ce arătă că şi el poate fi milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzu ceea ce până atunci nu putea vedea şi auzi. Vedea în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint şi fiecare înger ţinea în mână câte a alăută şi toţi cântau cu glas mare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul[5].

Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează că, dacă L-am întâlnit pe Hristos, trebuie să ne schimbăm calea: Dacă, într-adevăr L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Hristos, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 21-24).

Apostolul Barnaba numeşte calea cea largă calea întunericului şi calea cea strâmtă cale a luminii. Sunt două căi, zice el: a învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului; iar deosebirea între cele două căi este mare; pe una sunt rânduiţi îngerii luminaţi ai lui Dumnezeu, iar pe alta îngerii satanei. Şi unul este Domn din veci şi până în veci, iar altul este stăpânitor al timpului de acum al fărădelegii. Calea luminii este aceasta: dacă cineva vrea să meargă pe cale spre un loc hotărât, apoi să se grăbească prin faptele lui[6].

Este clar: cel ce merge pe calea luminii face fapte bune. Nu spune oare Mântuitorul: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16)? Cei ce au apucat-o pe o altă cale, pe calea Luminii, fac fapte bune şi sunt însoţiţi de îngerii lui Dumnezeu. Aşa şi magii s-au dus pe altă cale în ţara lor.

Dreptmăritori creştini,

Asemănările cu poarta largă şi strâmtă, cu drumul lat şi îngust, fac parte din finalul Predicii de pe Munte, pe care Mântuitorul a ţinut-o pe înălţimea din apropierea Mării Tiberiadei.

Acum pelerinii găsesc acolo o mănăstire, iar înălţimea se numeşte „Muntele Fericirilor”. Printre altele, în acest final de predică, după ce pune în antiteză cele două căi, Domnul Hristos spune: după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 7, 16-19).

Acest sfârşit de Predică are un pronunţat conţinut eshatologic, referindu-se la sfârşitul veacurilor. Poarta şi drumul nu sunt două imagini paralele…, ci poarta este amplasată la finalul drumului, pentru că prin poartă se intră în viaţă, adică în Împărăţia lui Dumnezeu[7]. Drumul spinos al creştinului, cealaltă cale, pe care magii s-au întors în ţara lor, are la capăt Raiul. Drumul anevoios, pe care îl parcurg cei puţini, este drumul dreptăţii trasat de Domnul Hristos prin Predica de pe Munte. El ne duce cu siguranţă la casa nefăcută de mână, veşnică, în ceruri (2 Corinteni 5, 1).

În slujba înmormântării se subliniază acest adevăr: cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri; toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile, care am gătit vouă, şi cununile cereşti[8].

Magii, după ce s-au închinat Pruncului Mântuitor, întorcându-se pe altă cale în ţara lor, pe calea cea strâmtă şi virtuoasă, cu siguranţă că au ajuns la capătul drumului, în Împărăţia cea de sus. Dacă noi, cei ce participăm la Liturghia Crăciunului, adorându-L pe Hristos cel mititel şi-nfăşeţel / În scutec de bumbăcel, ne hotărâm să umblăm pe o altă cale, mai bună, cu siguranţă vom ajunge şi noi acolo unde au ajuns ei.

Iubiţi credincioşi,

Învăluiţi de dalbele datini ale Crăciunului, credem că vom pleca de la Liturghie, din faţa ieslei din Betleem, pe o altă cale. În faţa marii taine a întrupării Domnului, cuvintele sunt neputincioase şi suntem predispuşi să exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: Minunea mă înspăimântă. Cel bătrân de zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă[9].

Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit făpturi noi. Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic.

Ştiu că sunt şi credincioşi care-şi pun serios problema vieţii spirituale, care-şi pregătesc ieslea sufletului prin post şi spovedanie pentru a-L primi pe Hristos. Ei, cu siguranţă, se întorc acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei şi pentru rugăciunile lor, Dumnezeu ne priveşte cu drag şi cu îngăduinţă.

Datorită staturii lor morale, datorită cuminţeniei lor, încă mai este respirabilă atmosfera înconjurătoare. Ei sunt sarea pământului (Matei 5, 13), care nu îngăduie să se altereze total societatea omenească. Ei sunt oamenii buni, iar bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi[10]. Bunătatea vine din Hristos Cel născut în ieslea Betleemului.

Iubiţi fraţi şi surori,

Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem „Irod”, nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre.

El a avut zece soţii şi o mulţime de copii. Era obsedat de plăcerea trupească şi de huzurul material. Două patimi, care-i stăpânesc şi pe oamenii contemporani nouă, îl stăpâneau şi pe el: banul şi trupul. Pentru a-şi satisface aceste patimi nu se dădea la o parte de la nici un mijloc: a ţesut intrigi, a pus la cale asasinate, a făcut compromisuri politice. La curtea lui corupţia era în floare şi, cu toată cruzimea lui, faţă de împăratul de la Roma era servil.

Era de un egoism feroce şi, pentru a-i înlătura pe toţi cei care i-ar fi putut tulbura domnia, nu numai că i-a ucis pe copiii mai mici de doi ani din ţinutul Betleemului, dar şi-a ucis şi trei dintre propriii săi copii. Câţi părinţi ai vremurilor noastre nu-şi ucid copiii înainte de a veni pe lume, tot dintr-un egoism feroce: pentru a nu le încurca viaţa.

Irod era un așa-zis „om realist”, nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat. Când magii din Răsărit, porniţi la drum dintr-o credinţă puternică, l-au întrebat despre Hristos, le-a spus cu viclenia care-l caracteriza: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).

Nu umbla el după himere ‒ lăsându-le pe acestea pe seama visătorilor şi a plebei ‒, dar, pentru a salva aparenţele, mima interesul pentru fenomenul religios. Aşa se face că pe magi i-a trimis să-L caute pe Hristos.

Totuşi, nu toţi marii conducători au fost indiferenţi din punct de vedere religios. Anul viitor, de pildă, se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin, prin edictul de la Milano, a dat libertate creştinismului. El şi cu Sfânta sa mamă Elena au avut o deosebită viaţă religioasă. De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod dedică anul 2013 Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Ei, spre deosebire de împăraţii de dinainte, au apucat-o pe altă cale. Să ne ajute Domnul Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, ca şi noi, de la Crăciun, să o apucăm pe altă cale.

Îmbrăţişându-vă cu părintească şi frăţească dragoste, vă urez ca sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucurie, alături de cei dragi!

 † ANDREI

Arhiepiscop şi  Mitropolit


[1] Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 194.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 15.

[3] Ibidem, p. 16.

[4] Drumul Crucii, Alba Iulia, 1994, p. 92.

[5] Dumitru Călugăru, Hristos în Şcoală, Sibiu, 1934, p. 178.

[6] Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 135.

[7] Ulrich Luz, Predica de pe Munte, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 438.

[8] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 200.

[9] Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărăteşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 31.

[10]Ernest Bernea, op. cit., p. 100.

 

*

† A N D R E I ,

By the grace of God

 Archbishop of Vad, Feleac and Cluj

and Metropolitan of Cluj, Maramureş and Sălaj

*

To the pious Priesthood, the sacred Ministry

 and the beloved Christians of the Vad, Feleac and Cluj Archbishopric:

grace and joy from Christ, the One who came to Earth and shows us the way, and revered blessings from us.

By Another Route

And having been warned

 in a dream not to go back to Herod,

they returned to their country

by another route (Mathew 2:12).

Beloved Christians,

In honour of Christ’s birth, we all attend the Christmas Liturgy. Our love for the Embodied Saviour determines us, as it had determined the Magi, to come to Him and bring Him the most precious gift we can offer: our hearts. The carol entitled Floricica (Little Flower) says: “Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea (And I, a little flower,/Bring Him my heart)”.

It is true that our hearts are not of the highest purity. However, Our Lord receives them as they are. The people who lead a pure life have noticed during the Liturgy that there is a wonderful Baby stabbed in the chalice after the Holy Spirit consecrates the Holy bread and wine as the body and blood of Christ. The ones of us present at Liturgy worship Him and bring Him our hearts as they are and then we nourish ourselves with His body and blood. We have purified our hearts as much as possible through fasting, doing good deeds and, above all, through the confession of our sins.

From the pious writings we find out that while Saint Jerome was translating the Bible from Greek into Latin he was in solitude in the cave of Bethlehem. At one point, in an ecstatic state, he saw Baby Jesus in the manger together with His Holy Mother, the shepherds and the Magi who brought Him gifts, he heard the angels singing hymns and he exclaimed: My Lord, everyone worships You and brings You gifts! However, what should I, the sinner Jerome, give You for I have nothing? And Baby Jesus answered him: You, Jerome, should give Me your sins!

In the same way, we should give Him our hearts with all the sins that have desecrated them. And He will clean them and receive them. After communion, by thanking Him, we ask Him to “direct our ways in the right path, establish us firmly in His fear, guard our lives, and make our endeavours safe, through the prayers and supplications of the glorious Theotokos and ever virgin Mary and of all His saints”[1].

Dear brothers and sisters,

In fact, having been warned in a dream not to go back to Herod, the Magi returned to their country by another route (Mathew 2:12) after they had met our Saviour and brought Him gifts. Even if Herod had sent them to Bethlehem and said, “Go and search carefully for the child. As soon as you find him, report to me, so that I too may go and worship him” (Mathew 2:8), they did not return to him after they had found Baby Jesus. They went home on a different route.

From an earthly point of view, the return to Herod, his party, and his lifestyle would have been more tempting. The Magi would have received gifts, titles and everything else a bountiful and worry-free life might have offer them. They preferred the more chaste, sober and proper life that the other route, the route of Christ, offered. It is the narrower and more difficult route, but this ends in the uttermost joy.

In fact, in His Gospel, our Saviour tells us about two possibilities: “Enter through the narrow gate. For wide is the gate and broad is the road that leads to destruction, and many enter through it. But small is the gate and narrow the road that leads to life, and only a few find it (Mathew 7:13-14).

It is much easier to go on the broader road that does not impose any moral censure, does not ask for any spiritual preoccupation, does not require attending the Liturgy, does not ask you to do charity, allows you to enjoy all the pleasures that the passions offers you, but this, unfortunately, leads to destruction. The easier road is the one of the vice and the more difficult one is of the virtue. A lot of people take the easy way out and a few the tiresome one since it is narrow and difficult. However, the end of the latter one reaches all the way to the eternal joy.

Living in the same spirit that was present at Herod’s court, the civilized man of our days has the following motto in life: eat well, love beautiful women, steal from and exploit the weak, sleep under the laziness of a body tired because of all the strong sensations, and praise the round icons of the coins which became a real god that performs miracles[2]. This man has two great passions: money and his body. And these passions find their satisfaction on the broader road, on Herod’s road.

The contemporary secularised man is not preoccupied with great thoughts, with the desire of a cleaner, more beautiful life. Great thoughts belong to the dreamers and to the mystics and he, who is a realist, does not chase chimeras. Under the burden of the material goods, this man of the present, who has no purpose, leads his life solely behind the shutters, secluded, burdened and sunken inside his own darkens[3].

The man who has met Christ in the Liturgy and in his prayers takes the narrow route. He has also met Christ in the poor and sick, naked and hungry. This route is the route of kindness, wisdom and mercy. It is on this route that one can meet the ones who are in peace with themselves, who are comforted, who are confident, who are healed and who are faithful and joyful[4].

For the ones who arrive near the manger in Bethlehem it is impossible not change their routes. A pious legend, entitled In the Holy Night, tells us of a poor shepherd dressed in rags who because of his Herod-like habit refused to give Saint Joseph coals for the fire to keep Baby Jesus warm.

Nevertheless, when he arrived in front of the manger, he changed his route and once he proved he could be kind and gentle himself, his eyes were opened and he saw that that he had not been able to see and hear before. He saw around him a host of angels with silver wings and each of the angels was holding a lute in one hand and they were all singing loudly because during that night the Saviour was born[5]

Saint Paul stresses the fact that once a man meets Christ that man must change his route: That, however, is not the way of life you learned when you heard about Christ and were taught in him in accordance with the truth that is in Jesus. You were taught, with regard to your former way of life, to put off your old self, which is being corrupted by its deceitful desires; to be made new in the attitude of your minds; and to put on the new self, created to be like God in true righteousness and holiness (Ephesians 4:20-24).

Barnabas, the Apostle, calls the broad road the road of darkness and the narrow one, the road of light. There are two ways, he says: one of teaching and the other of commanding, or one of the light and the other of the darkness; and there’s a huge difference between these two ways; on one of them the enlightened angels of God stand and on the other the angels of Satan.

One is the Lord since the beginning of time and He will be Lord until the end of time while the other is lord of the present evil doing. The route of the light is this: if one wants to proceed toward a determined place, then he should hurry there through his deeds.[6]

It is obvious that the one who takes the route of light does good deeds. Isn’t the Saviour saying: in the same way, let your light shine before others, that they may see your good deeds and glorify your Father in heaven (Matthew 5:16)? The ones who are on another route, on the route of Light, do good deeds and are accompanied by the angels of God. In the same way, the Magi took another route.

Fellow Christians,

The comparisons with the wide and narrow gate, with the broad and narrow road are part of the ending of the Sermon on the Mountain that our Saviour held from a peak near Lake Tiberias. Pilgrims find a monastery there on top of the peak called Mountain of Beatitudes.

After Christ makes a parallel between these two routes at the end of this discourse, He says: by their fruit you will recognize them. Do people pick grapes from thornbushes, or figs from thistles? Likewise, every good tree bears good fruit, but a bad tree bears bad fruit. A good tree cannot bear bad fruit, and a bad tree cannot bear good fruit. Every tree that does not bear good fruit is cut down and thrown into the fire (Matthew 7:16-19).

The final part of this sermon, which refers to the end of time, has a powerful eschatological content. The gate and the road are not two parallel images… since the gate is set at the end of the road because the gate is the entrance in life, namely in the Kingdom of God[7]. The Christian’s thorny path, the other route taken by the Magi back to their country, arrives all the way to Heaven. The difficult path that a few take is the route of righteousness of which Christ speaks in His Sermon on the Mountain. He has shown us the safe way to the eternal house in heaven, not built by human hands (2 Corinthians 5:1).

This truth is emphasised in the Funeral Service: “All you who trod in life the hard and narrow way; all you who took the Cross as a yoke, and followed me in faith, come, enjoy that heavenly rewards and crowns which I have prepared for you”.[8]

After having brought gifts to the Baby, the Magi returned to their country by a different route on the narrow road of virtues and for sure they reached the end of the way in the Kingdom above. If we, the ones who attend the Christmas Liturgy worshiping the little Baby, decide to take a different, better route, we will certainly arrive in the same place with the Magi.

Beloved Christians,

Enveloped in the white Christmas’ traditions, I hope that we will all leave the Liturgy, the manger of Bethlehem, by a different route. In front of the Holy Mystery of Christ’s Embodiment, our words cannot do much and we would like to join Saint John the Chrysostom and say: “What shall I say! And how shall I describe this Birth to you? For this wonder fills me with astonishment. The Ancient of days has become an infant. He Who sits upon the sublime and heavenly Throne, now lies in a manger. And He Who cannot be touched, Who is simple, without complexity, and incorporeal, now lies subject to the hands of men. He Who has broken the bonds of sinners, is now bound by an infants bands. But He has decreed that ignominy shall become honor, infamy be clothed with glory, and total humiliation the measure of His Goodness”[9].

The Magi were so impressed of this Mystery that they changed their lives, they returned home by a different route. Their meeting with Christ marked their entire existence and they became new beings. In the same way, Christmas should not simply be a folkloric holiday for us, but it should be a means of spiritual renewal. A festive Christianity that does not engage is not helpful.

I know that there are Christians who are aware of their spiritual life, who prepare the manger of their souls through fasting and confession in order to make Christ welcome. They certainly return home by the narrow route and God looks upon us with endearment and leniency due to them and their prayers. It is because of their moral stature and their wisdom that the whole nature is airy and bright. They are the salt of the earth (Matthew 5:13) that does not allow society to decay. They are kind people and kindness cannot arise either from the nothingness, or from the darkness of our fallen being. Kindness is the expression of the renewed being, of the presence of the living spirit within us[10]. Kindness comes from Christ, the One who was born in the manger in Bethlehem.

Dear brothers and sisters,

People with strong beliefs, who are serious about their spiritual life, cannot return to Herod any longer. When speaking of Herod, we are not only thinking about the historical figure who at the time of Christ’s birth was living the latter part of his life, but we are also thinking about the type of person he stands for, since this is the type of person coveted nowadays.

He had ten wives and numerous children. He was obsessed by bodily pleasures and material bounty. Two passions that dominate our contemporaries also dominated him: money and flesh. And in order to satisfy these passions, he spared no efforts: he plotted and planned assassinations and also made political concessions. Even if he was cruel and at his court corruption was blooming, he was very faithful to the Roman Emperor.

He was characterised by an atrocious selfishness and, to prevent anyone who might interfere with his ruling, he not only gave orders to kill all the boys in Bethlehem who were two years old and under, but he also killed three of his own children. There are many parents in today’s society who out of the same atrocious selfishness kill their unborn children since these latter ones would get in the way of their parents’ lives.

Herod was a realistic person who did not chase chimeras and lived in the present of his days and that is why he built very remarkable edifices. When the Magi, who started their journey out of a strong belief, had asked him about Christ, he answered them in his typical shrewd manner: “Go and search carefully for the child. As soon as you find him, report to me, so that I too may go and worship him” (Matthew 2:8).

He was not chasing chimeras. That he left for the dreamers and the commoners. But to save face he was mimicking an interest for the religious phenomenon and that is why he had sent the Magi in search of Christ.

Nevertheless, not all the great leaders have been indifferent from a religious point of view. We have the example of Saint Constantine who through his Edict of Milan gave religious freedom 1700 years ago. He and his mother, Helen, lead a very special spiritual life. That is why, at the proposal of His Beatitude Patriarch Daniel, the Holy Synod dedicated the year 2012 to the Saints Constantine and Helen.

Unlike the emperors before them, they went by a different route. May Christ, who was born in the manger in Bethlehem, help us to go by a different route starting with this Christmas.

With fatherly and brotherly love, I wish that you spend joyfully these holidays together with your loved ones.

  † A N D R E I ,

Archbishop of Vad, Feleac and Cluj

and Metropolitan of Cluj, Maramureş and Sălaj


[1]  Liturghier, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2012, p. 194.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1995, p. 15.

[3]  Ibidem, p. 16.

[4]  Drumul Crucii, Alba Iulia, 1994, p. 92.

[5]  Dumitru Călugăru, Hristos în Şcoală, Sibiu, 1934, p. 178.

[6]  Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1979, p. 135.

[7] Ulrich Luz, Predica de pe Munte, Cluj Napoca, Ed. Renaşterea, 2011, p. 438.

[8] Euchologion, Funeral Service, http://www.anastasis.org.uk/funeral.htm, accessed via http://www.google.com on on 4th December 2012 at 8:10 pm.

[9] Saint John the Chrysostom, The Nativity Sermon, http://www.antiochian.org/node/21955, accessed via http://www.google.com, on 4th December 2012 at 8:00 pm.

[10] Ernest Bernea, op. cit., p. 100.

Did you like this? Share it: