IPS Serafim

Iisus Hristos- libertatea noastră

 †

„Adevărat, adevărat zic vouă:

 Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“

(Ioan 8, 34).

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

Cântările de la Utrenie ne-au introdus în atmosfera Crăciunului încă de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ (21 nov.) de când în fiecare zi,  se cântă aşa-numitele „Catavasii ale Crăciunului“: „Hristos se naşte, măriţi-L / Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă“/ Cântaţi Domnului tot pământul!… Tot de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ se cântă şi colindele de Crăciun care ne înalţă sufletul şi ne încălzesc inima de dragostea lui Dumnezeu Cel ce S-a smerit pe Sine şi S-a născut trupeşte acum două mii de ani în Peştera Betleemului, iar duhovniceşte Se naşte mereu în sufletele curate ale celor care-L primesc prin credinţă şi smerenie.

Crăciunul este sărbătoarea curăţiei şi a nevinovăţiei de care nu se pot bucura cu adevărat decât cei simpli şi curaţi cu inima. Iar aceştia sunt în primul rând copiii. Copiii, mai mult decât noi cei în vârstă, se bucură de Pruncul Iisus despre care le vorbeşte mama şi pe care-L văd culcat în iesle în icoana Naşterii sau în creşa de Crăciun.

În poezia „În seara de Crăciun“, George Coşbuc descrie atmosfera de altă dată când mama vorbea copiilor despre Pruncul Iisus născut în iesle: „Afară ninge liniştit,/Şi-n casă arde focul,/Iar noi pe lângă mama stând/De mult uitarăm jocul./E noapte, patul e făcut;/ Dar cine să se culce,/Când mama spune de Iisus/Cu glasul rar şi dulce;/ Cum s-a născut Iisus în frig,/În ieslea cea săracă,/Cum boii peste El suflau,/ Căldură ca să-I facă“.

Din păcate, această atmosferă de credinţă din familia de altă dată s-a pierdut în mare parte. Astăzi puţine sunt familiile creştine care-şi cresc copiii în duhul credinţei, în atmosferă de rugăciune şi armonie.

Şi aceasta spre marea nefericire atât a părinţilor cât şi a copiilor care sunt lipsiţi de cel mai mare sprijin în viaţă adică de credinţă şi de rugăciune.

Toţi părinţii se îngrijesc de reuşita copiilor în viaţă şi fac totul pentru binele lor material; rari sunt însă cei care înţeleg că cea mai mare bogăţie pe care o pot oferi copiilor lor este credinţa.

Viaţa unui copil, viaţa omului valorează atât câtă credinţa are: cine are credinţă tare pentru că este crescut de mic în ea, acela are totul, se poate bucura de viaţă, poate înfrunta cu curaj orice ispită, orice greutate; cine n-are credinţă sau cine are o credinţă slabă, mai mult teoretică decât practică, acela nu se poate bucura de viaţă, va fi mereu nemulţumit şi veşnic neîmplinit.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Anul 2013 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” pe care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte ca pe Apostolii Domnului pentru aportul lor deosebit la răspândirea creştinismului prin Edictul de la Milano din anul 313.

Prin acest Edict împărătesc, creştinii, persecutaţi până atunci de Statul roman au primit dreptul de a se manifesta liber; au ieşit din catacombe, şi-au înălţat biserici proprii şi au desfăşurat o intensă activitate misionară, încreştinând mase întregi de păgâni.

Curând, sub împăratul Teodosie cel Mare, creştinismul va deveni religia oficială a Imperiului roman, care cuprindea practic toată lumea cunoscută la acea vreme.

Sfânta Împărăteasă Elena, împreună cu fiul ei, Împăratul Constantin, au construit ei înşişi mai multe biserici, între care cele mai vestite sunt biserica Învierii din Ierusalim şi biserica Naşterii Domnului din Betleem, existente până astăzi. Tot Împărăteasa Elena a poruncit să se facă săpături pe locul unde a fost răstignit Domnul pentru a se descoperi lemnul Sfintei Cruci. Acesta a fost într’adevăr găsit şi aşezat spre închinare în biserica Sf. Învieri.

Cu toate că până la Constantin cel Mare, creştinii erau privaţi de libertatea exterioară şi prigoniţi pentru Hristos, totuşi ei se bucurau de libertatea interioară. În vremea persecuţiilor, cei care primeau botezul erau conştienţi că pentru credinţa lor în Hristos puteau fi condamnaţi la moarte în tot momentul. Şi totuşi mulţi cereau botezul, înfruntând prin aceasta moartea.

Credinţa primilor creştini era cu adevărat mare tocmai pentru că pentru credinţă erau în stare să moară. Ei trăiau intens credinţa, erau trup şi suflet legaţi de Biserică, se împărtăşeau toţi la fiecare Sfântă Liturghie, de la care nimeni nici nu-şi putea măcar imagina că ar putea să lipsească. Şi mai cu seamă, trăiau în dragoste. „Priviţi-i cât de mult se iubesc, să devenim şi noi creştini!”, ziceau păgânii despre ei, după cum mărturiseşte Tertulian, un mare scriitor bisericesc din secolul al III-lea.

După libertatea dată de Sfântul Constantin, lucrurile s-au schimbat însă radical. Primirea botezului creştin nu mai reprezenta nici un risc. Dimpotrivă prin botez se asigura o poziţie socială mai bună întrucât creştinismul era religia oficială a statului.

Aşa se face că păgânii au început să se încreştineze în masă, fără pregătirea temeinică a botezului cum era cazul înainte, când catehumenii făceau până la trei ani şcoală catehetică înainte de botez. Oamenii deveneau creştini, dar fără convingere profundă, ci mai mult de formă.

Astfel viaţa creştină va decade treptat încât de acum înainte vom întâlni tot mai mulţi creştini doar cu numele, nu şi cu viaţa şi cu faptele. Decadenţa vieţii creştine va genera totuşi o reacţie pozitivă şi anume o adevărată explozie a monahismului.

Mulţi creştini nemulţumiţi de viaţa bisericească din parohiile de la oraşe şi sate au luat drumul pustiei şi au devenit monahi. Se ştie că numai în jurul Sf. Antonie cel Mare (+ 356) în Egipt s-au adunat peste 20.000 de călugări. Monahismul a devenit astfel o mare forţă duhovnicească pentru Biserică.

Monahii sunt creştinii care încearcă să trăiască maximalismul evanghelic fără nici un compromis, adică să trăiască întru totul după voia Domnului. Ei se retrag din lume nu pentru că urăsc lumea, ci pentru ca să poată ajuta mai bine pe oameni prin rugăciunea lor neîncetată. Fiind oameni dedicaţi cu totul rugăciunii, monahii au alcătuit toate slujbele şi rugăciunile pe care le avem până astăzi în Biserică.

De aceea credincioşii dintotdeauna au alergat spre mânăstiri pentru a se întâlni cu aceşti oameni îmbunătăţiţi care se roagă pentru ei şi le dau sfaturi duhovniceşti în încercările şi ispitele vieţii.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Descriind în câteva cuvinte viaţa creştină de după Edictul de libertate al Sf. Constantin din anul 313, cred că aţi putut remarca uşor că unele trăsături ale ei se reîntâlnesc şi în zilele noastre. Astăzi cei mai mulţi copii sunt aduşi la botez doar din tradiţie, fără ca după aceea părinţii şi naşii să se îngrijească de creşterea lor în credinţă, în primul rând prin exemplul vieţii lor.

Şi aceasta pentru că cei mai mulţi părinţi nu sunt ei înşişi angajaţi în credinţă, nu se roagă acasă, nu postesc, nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu Sf. Taine. Iar copiii, fiind icoana părinţilor, vor imita întru totul pe părinţi.

De aceea societatea în care trăim se secularizează tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Şi aceasta spre nefericirea noastră a tuturor. Pentru că nu putem fi fericiţi fără Dumnezeu, nu ne putem împlini în viaţă fără ajutorul lui Hristos. Dacă în vechime şi, mai târziu, pe vremea dictaturii comuniste, creştinii erau privaţi de libertatea de a se manifesta, astăzi, cu toate că suntem liberi, trăim o persecuţie mult mai subtilă, dar cu atât mai gravă, aceea a libertăţii greşit înţeleasă şi rău trăită, o libertate care ne transformă foarte uşor în sclavi sau robi ai păcatului. „Adevărat, adevărat zic vouă: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Este adevărat că păcatele, mai cu seamă cele care privesc trupul: mâncarea şi băutura peste măsură, desfrâul sub nenumăratele lui forme…aduc omului la început o dulceaţă care însă nu durează mult.

Curând, dulceaţa păcatului se transformă în suferinţă. Iar suferinţă durează şi ne roade până când nu ne uşurăm conştiinţa prin spovedanie.

Aşadar păcatul este împreunat întotdeauna cu suferinţa. Şi aceasta pentru că orice păcat este nefiresc, distruge încetul cu încetul firea, fiinţa noastră creată după chipul lui Dumnezeu. Desigur că păcatul există de când este lumea; el este o realitate dureroasă generală.

Tocmai de aceea Dumnezeu S-a făcut om ca să izbăvească lumea de păcat şi să dea oamenilor adevărata libertate care nu există decât în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Dar dacă întotdeauna oamenii au avut conştiinţa păcatului şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru iertare, astăzi se pare că cei mai mulţi oameni nu mai au conştiinţa păcatului. Pentru că societatea în care trăim l-a izgonit cu totul pe Dumnezeu, iar bieţii oameni nu mai au nici un reper moral, sunt cu totul dezorientaţi.

Şi pentru că trăiesc în păcat, uneori chiar fără să conştientizeze cât de grav este să păcătuieşti, suferă atât de mult. Numai cei care se ţin de Biserică mai pot fi salvaţi. Căci Biserica ne primeşte cu toate rănile păcatelor, cu toate suferinţele pe care le avem şi ni le vindecă dacă ascultăm de sfatul duhovnicului şi încercăm să ne schimbăm viaţa.

În Biserică ne simţim cel mai bine, ne simţim ocrotiţi şi mângâiaţi pentru că Biserica este Casa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi fără măsură, indiferent cât de păcătoşi suntem. Pentru că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11 ).

Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni; El nu pedepseşte pe nimeni, ci ne aşteaptă până la moarte să ne întoarcem de pe căile noastre rătăcite ca să ne uşureze şi să ne mângâie. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28), zice Domnul. Suferinţele noastre nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt, aşa cum am spus, consecinţele fireşti ale păcatelor. Dar Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru ca prin suferinţă să ne întoarcem la El şi să ne mântuim.

Iubiţi credincioşi,

 După cum ştiţi, la începutul anului acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne-a chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, să redescoperim importanţa Tainei Sf. Maslu pentru vindecarea noastră de bolile sufleteşti şi trupeşti şi totodată să ne îngrijim de semenii noştri bolnavi sau în lipsă.

În majoritatea parohiilor noastre se săvârşeşte, cel puţin o dată pe lună, Taina Sf. Maslu şi peste tot, la îndemnul Preacucernicilor Părinţi, credincioşii sunt tot mai sensibili la nevoile semenilor lor de aici şi, mai ales, la nevoile celor din Ţară: rude, prieteni, cunoştinţe. În toate parohiile se fac adeseori colecte de bani sau de alte bunuri şi se trimit în Ţară unde este atâta sărăcie şi suferinţă.

Ştiţi cu toţii cum se bucură oamenii de cel mai mic dar. Iar bucuria lor ne-o întoarce Dumnezeu şi nouă. Mântuitorul a zis: „mai fericit este a da decât a primi” (Faptele Ap. 20, 35).

Într’adevăr mare bucurie trăim atunci când ajutăm pe oameni din toată inima. Să nu credem că dăruind vom sărăci. Dimpotrivă „dăruind vom dobândi”; nu sărăcim, ci ne îmbogăţim, căci Dumnezeu ne răsplăteşte însutit cum nici nu ne putem imagina. O vorbă înţeleaptă zice: „cine dă celui sărac pe Dumnezeu împrumută”, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

Se cuvine ca la încheierea anului să mulţumim tuturor celor care au răspuns la solicitările Preacucernicilor Preoţi în diferitele acţiuni desfăşurate în parohii. Ne bucurăm că prin eforturi deosebit de mari, credincioşii din Mannheim au terminat construcţia bisericii, iar  cei Berlin au ajuns la ridicarea acoperişului noii biserici. Credincioşii din Stuttgart au terminat pictura în frescă a bisericii, iar în 6 mai 2012 s-au bucurat de transmisia în direct pe postul de televiziune ZDF a Sf. Liturghii.

Ne bucurăm că în mai multe parohii se fac eforturi pentru cumpărarea sau construcţia unei biserici. Obiectivul prioritar pentru toate parohiile şi în primul rând pentru cele din München este acum achitarea terenului pe care se va construi mânăstirea şi centrul social-cultural din München pentru care se osteneşte cu multă dragoste şi râvnă Preasfinţitul Sofian Braşoveanul. Vă pun tuturor la inimă să ajutaţi fiecare după putere la împlinirea acestei sfinte dorinţe.

Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste gânduri izvorâte din inimă, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului Iisus, născut la Betleem şi Vă urez: Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător fierbinte către Domnul,

 Serafim,

Arhiepiscop şi Mitropolit

Did you like this? Share it: