Predică despre alegerile trainice
Iubiții mei,
mâine, 20 decembrie 2012, se împlinesc 17 ani de când am cunoscut-o pe soția mea…
De când am cunoscut-o…și de când ne cunoaștem zilnic, fără încetare, fără să ne epuizăm unul pe altul, pentru că cunoașterea reală…e fără de sfârșit.
Ea are doar început…dar nu și sfârșit…
Și mă bucur și Îi mulțumesc din toată ființa mea Prea Sfintei Treimi pentru acești ani, pentru că a binevoit, prin Sfântul Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu și prin Sfântul Ioan de Kronstadt, purtătorii de grijă ai comuniunii noastre, această însoțire…adică această legătură trainică…
Pentru că tot ceea ce e trainic, durabil, împlinitor…e dar de la Dumnezeu.
Și când vrem să verificăm dacă ceva e de la Dumnezeu…trebuie să-l verificăm în timp. În măsura în care el e conform cu voia lui Dumnezeu și ne e propriu nouă…
Pentru că ceea ce e durabil, ceea ce ne face bine…e ceea ce nu vrem să schimbăm…ci să aprofundăm…
A fi ortodox nu e de schimbat…ci de aprofundat…
Ceea ce primim de la Dumnezeu e de aprofundat…
Pentru că trebuie să înțelegem viața noastră, bucuriile și durerile ei…ca daruri ale lui Dumnezeu, ca pe niște călăuziri înțelepte spre Sine.
Da, copilul, la început, nu înțelege de ce nu trebuie să facă aia și de ce trebuie să facă pe ailaltă…dar, mai târziu, înțelege că munca pentru a învăța o limbă, munca pentru a învăța un instrument, munca pentru a învăța un sport, o meserie…a fost o greutate cu rezultate de perspectivă.
Greutatea de ieri e gândul smerit de azi.
Boala de mâine va fi blândețea de peste doi ani.
Ce alegem azi va avea urmări și peste 10 și peste 20 ani și peste o veșnicie…
Cele rele, triste, dureroase…din trecut, prin pocăință devin fagurii de miere ai bucuriei noastre.
Le convertim în umilință, în bunătate, în iertare, în facere de bine…pentru că am aflat cât de rău e răul, cât de distrugător e păcatul, cât de amară e singurătatea…
Și singurătatea egoistă e o alegere lipsită de logică.
Pentru că egoismul nu e lucru durabil ci o stare de decadență continuă.
Prietenia/ comuniunea e durabilă…
Pentru că are în fața ei, întotdeauna, noutatea, o alegere, o îmbrățișare, o schimbare și nu un perete plin de însemne grețoase.
Și a nu vorbi cu celălalt, a nu dori să îl vezi la față din motive zănatice…înseamnă a fi un pușcăriaș ce a ales să stea, zilnic, cu fața la zid…
Care a ales să facă acest lucru…la care nimeni nu l-a constrâns…
Cunosc nesiguranța copilăriei, a tinereții, a maturității…
Nu știi pe cine…să alegi…
Nu atât alegerea e grea…ci nevederea perspectivei…
Și unii tineri vor să știe, de-a gata, cum e viața, să le-o prorocească cineva…și să nu o ia așa cum este…pentru ca să se ferească de erori.
Ferire de erori…care are, în substrat, frica de suferință.
Ar dori să fie scutiți de suferință…
Însă dacă ne place plăcerea…dacă ne găsim plăcerea în multe lucruri…tocmai de aceea nu putem să scăpăm de durerea plăcerilor.
Durere care nu vine ca un fatum în viața noastră ci ca un exces.
Pentru că durerea e plăcerea noastră dusă până la capăt.
Dincolo de plăcerile noastre rele, de patimile noastre…nu stă împlinirea…nu stă bucuria durabilă, ci durerea, boala, dezintegrarea interioară…
Și simțim că murim…că ne moare din bucurie, din cheful de viață, din frumusețe…pe fiecare zi plină de compromisuri cu noi înșine, de căderi, de zgomote de fond…
Însă a iubi e durabil!
A iubi curat e un act plin de veșnicie.
A citi, a ne ruga, a sluji, a face lucruri împlinitoare, a ne nevoi…sunt acte durabile.
Sunt cele care ne arată oameni.
Sunt cele despre care ne bucurăm să vorbim oricui…iar cele rele, cele cu perdea…sunt doar pentru unii, la fel de împotmoliți ca și noi în mocirla numită depravare.
Mai sunt doar câteva zile din acest post…și fiecare am postit…și am făcut în acest post…ce ne-a lăsat inima să facem…
Pentru că inima e rădăcina minții noastre…și de acolo, din străfundul inimii urcă în minte gândurile pline de sentimente și de voință, de acțiune…
Noi vrem să fim doar raționali, așa, pentru că am auzit diverse filosofii inumane care spun că acest lucru „ar fi posibil”…
Numai că niciodată sufletul nostru nu se scindează în acțiunile lui, ci sufletul gândește, simte și acționează unitar și nu separat…
După cum sufletul lucrează prin trup și se bucură în trup și păcătuiește în trup…dar și se sfințește în trup și sfințește și trupul și îl umple de slava lui Dumnezeu.
Mai sunt câteva zile…și praznicul Nașterii Domnului ne cere să fim curați, frumoși, luminoși la suflet.
Nu copilăroși în sensul de naivi, de prostuți…ci în sensul de a nu mai ațâța răul în inima noastră.
Acolo, în abisul ființei noastre, să nu mai dăm foc la rău…să nu mai întreținem Iadul cu vicii…ci să lăsăm slava lui Dumnezeu să umple și cerul și pământul ființei noastre, adică și sufletul și trupul, pentru ca El să stăpânească în cerul și în pământul persoanei noastre.
Pentru că acestea trebuie să fie rezultatele postului pe care alții să le simtă în noi: că am devenit niște catedrale preafrumoase ale harului lui Dumnezeu, că sunt vii în noi curăția, sfiala, delicatețea, bunătatea, voioșia, mărinimia sufletească, veselia dumnezeiască.
Altfel cum să ne apropiem de Cel care Se naște în peșteră…dacă nu avem simțuri feciorelnice, curățite în harul lui Dumnezeu, în peștera noastră dinăuntru?
Cum să înțelegem frigul din alții…dacă nu ne-am umplut de căldura iubirii Lui?
Cum că fim mereu verzi și mereu voioși…dacă n-am scos din noi, din străfundurile noastre, prin Sfânta Spovedanie, ceea ce ne face învechiți, rablagiți, inumani?
Căci atunci când vorbim despre secularizarea lumii nu vorbim despre cine știe ce lucruri de neînțeles…ci despre crunta și nesimțita depărtare a noastră de Dumnezeu, de unde ne vine toată lipsa noastră de sens, de bucurie, de împlinire.
Am crezut că doar cariera, familia, distracțiile contează…am uitat cine suntem și ce ne trebuie…și am ajuns…o plantă în deșert.
Am intrat, cu totul, în uitarea de sine, în neraportarea la Dumnezeu…și am crezut că o să ne pierdem urma…
Sau că uitând de noi, de noi cei adevărați…o să ne fie mai bine să mimăm ceea ce nu suntem, ceea ce nu ne reprezintă.
Însă constatăm, la modul dureros…că atunci când ne facem că Dumnezeu nu contează…de fapt noi nu mai contăm.
Și a-ți fi indiferentă sănătatea ta, bucuria ta, împlinirea ta…înseamnă a te valora prea puțin.
Însă Domnul ne cere, dimpotrivă, să ne valorăm în funcție de iubirea Lui pentru noi!
Să ne valorăm în funcție de smerenia și de jertfa Lui pentru noi…de îndumnezeirea umanității Sale pentru noi.
Căci El nu a venit doar ca să Se nască, să crească, să moară, să învieze și să Se înalțe la ceruri…ci, ca prin toate acestea, să ne dea posibilitatea ca noi să ne îndumnezeim și să fim proprii veșnicei comuniuni cu Sine.
Adică El ne cere să ne valorăm la maximum…în relație cu Sine…și nu cu o filosofie umană lipsită de finalitate transfiguratoare.
Iar dacă nu vrei să îți sfințești viața, dacă nu vrei o viață la maximum, cu adevărat cutremurător de frumoasă…alegi să fii robul tranzitoriului, al efemerului, al modei care trece…fără să fii deloc durabil…
Secularizarea nu e durabilă!
Finalitatea lumii noastre e fără final: e transfigurarea.
Oricât am vrea noi să ne urâțim, să ne schingiuim interior, să ne mutilăm și să demonizăm totul în jur…Dumnezeu nu abdică de la planul Lui cu creația Sa și acesta e: înfrumusețarea fără final a lumii.
A doua Sa venire întru slavă, ca să judece lumea…nu e o extincție/ o dispariție totală a lumii…ci o venire a Lui pentru ca să transfigureze lumea și să împărățească, pentru veci, în lumea plină de slava Sa.
Așa că, dacă vreți un sfârșit fără sfârșit al lumii, dacă vreți să așteptați adevărata eshatologie a lumii, atunci umpleți-vă de slava lui Dumnezeu!
Pentru că întru slava Lui, cea care sfințește toate în Biserică și în lume, vom trăi pentru veșnicie, El fiind Soarele nostru pentru toți vecii.
Așadar, iubiții mei, Cel care vine la noi în trup…ne vrea cu totul transfigurați…pentru că asta înseamnă „aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină”.
O aștept sfințindu-mi viața, umplându-mă de har…pentru că viața veșnică ce va să vină, viața cu Dumnezeu, e plină de slava Lui.
La mulți ani și Domnul să ne lumineze asupra a ceea ce ne împlinește veșnic! Amin.