Istorie II. 4

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a

***

Mircea Platon[1], în Ortodoxia pe litere[2], și-a inclus articolele publicate între 1999-2005 și doar p. 107-114 sunt reflecții nepublicate, datate: „Iași, 1998”[3].

Articolele au fost publicate în LA&I, Convorbiri literare, Monitorul, Rost, Cuvântul, Idei în dialogRomânia literară, Ziua. Cele mai multe în Convorbiri literare

În articolul dedicat Ninei Cassian încep  adresele online[4]. Februarie 2004, Convorbiri literare. Care vor deveni o marcă a articolelor sale online.

„Xilofonul lingvistic”[5] al lui Nicolae Manolescu[6] îi aduce aminte „de adunările UTC”[7]. UTC = Uniunea Tineretului Comunist[8].

Dan Ciachir[9] practică „literatura de cameră”[10]. Sorin Dumitrescu[11] are fraze „ploioase”[12] și un creștinism „<gustos>, crocant”[13]. Constantin Rădulescu-Motru[14] moare la vârsta de 89 de ani, pe 6 martie 1957, „în Spitalul de Geriatrie, ca un biet pensionar al unui azil de bătrâni[15].

„O noapte de insomnie”[16]. „Când scrii un articol ești lunetist[17]. Țintești adevăruri. Criticul e „un ascultător profesionist al spovedaniei scriitorului, fie el naiv sau cabotin[18]. Pentru că „a profesa critica literară înseamnă în ultimă instanță a fi încă interesat de ceilalți”[19].

Se observă la Mircea Platon grija scrupuloasă pentru a surprinde la nivel lingvistic dar nu ajunge la barbariile neologice ale lui Mihail Neamțu[20] din ultimele cărți. E pasional când scrie, uneori mai mult decât îi trebuie.

Apologiile sale teologice cad adesea în lamentații lipsite de nerv, pe când apologiile sale literare devin ironii prea îndrăznețe. Și modul în care se bate pe umăr cu cei despre care scrie e uneori stânjenitor, pentru mine, ca cititor…

Însă îi înțeleg foarte bine enervările teologice cât și pe cele identitare.

„Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acționeze în istorie, ca instituție divino-umană”[21]. Nici nu ar putea să o facă pentru că are de-a face cu probleme extrem de palpabile: ca sărăcia, indiferentismul religios, asaltul prozelitist continuu…

*

În Bizanț contra Bizanț, Daniel Barbu[22] scrie Divinitate cu minusculă dar Ibidem cu majuscule[23].

Antim Ivireanul a fost un mitropolit „vigilent”[24]…și de la un capăt la altul al cărții, autorul, fiind romano-catolic[25], e enervat de faptul că „se declină identitatea românilor la modul ortodox[26].

De aceea autorul instaurează permanent o stare de neîncredere în datele pe care ni le oferă atâta timp cât la noi, în Țările române, aproape totul e „prost” în comparație cu „normalitatea europeană”[27].

Referindu-se la melcul Sfântului Antim[28], autorul ajunge la concluzia că el reprezintă „o figură a episcopului”[29]. Și a ajuns aici ținând cont de acest lucru[30]:

(fotografie text)

„Atmosfera barocă”[31], „portrete aulice și aristocratice”[32], Matei Basarab și-a făcut „campanie publicitară”[33], Sfântul Constantin Brâncoveanu „și-a făurit” o imagine „de <mare ctitor> de țară și lăcașuri sfinte, de patron generos al Bisericii, de susținător liberal al artelor și culturii”[34].

Pentru că autorul caută mereu să ridiculizeze personalitățile trecutului nostru.

Se îndoiește de paternitatea antimiană a Chipurilor Vechiului și Noului Testament, citând, în p. 192, n. 3, articolul: Gabriel Ștrempel, Un cronograf ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Romanoslavica XIII, 1966, p. 309-355.

Autoportretele lui Pârvu Mutu[35], în jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București era un han[36], „slugerul[37] Cioran”[38], schitul Balamuci (sec. 18)[39].

De ce insistă autorul pe Mănăstirea Hurezi (p. 219-221, 225-226)?

De unde ideea că „meditația eschatologică a românilor a fost, în pragul epocii moderne, expresia unei crize de conștiință generalizată[40]?

Și în sfârșitul p. 253, autorul ne descrie „frivolitatea” ierarhilor Bisericii, cum ei se ocupă „cu voltairianismul și masoneria” în Moldova și cu „luminarea poporului” în Țara Românească, tinzând cu toții spre „darurile cele bune ale Europei”. Dar dacă e caustic la adresa intențiilor oamenilor Bisericii, autorul nu ironizează și frivolitatea „emancipării” elitei. Eu aș fi făcut-o, pentru că e la fel de criticabilă.

„Noua elită a modernizării”[41], „iluminiștii români”, ca să vezi treabă, aveau lecturi „în avans cu cel puțin un secol față de cele ale straturilor sociale imediat inferioare”[42] (unde le căpătaseră?)…iar din p. 257 „aflăm” cât de „proști” erau românii din Țara Românească în secolul al 18-lea, dacă le-a trebuit „un mileniu și jumătate de creștinism…și patru secole de la <descălecatul țării>”, până în 5 august 1746, ca să „descopere” că nu trebuie să existe robi creștini.

Dacă nu aș ști cine e autorul, aș considera că toată cartea e o farsă…Însă nu e o farsă, ci e consecința unei priviri de suprafață vizavi de viața și teologia ortodoxă a românilor.

Cartea folositoare de suflet și Războiul nevăzut, cărți ale Sfântului Nicodim Aghioritul[43], sunt pentru autor[44] (două opere baroce „furate” de la romano-catolici: acesta e conținutul fotografiei-text pe care o vom prezenta aici în formatul final al cărții).

Adică Prof. Daniel Barbu, precum colindătorii baptiști (care cântă colinde la chitară, stând cu mâna apăsată pe sonerie până le deschizi), vede drept bune numai lucrurile care au de-a face cu romano-catolicismul și doar pe acelea ți le vinde ca autentice.

De aceea modernitatea occidentală, transplantată în spațiul românesc cu forța, e pentru autor promotoarea unei noi ordini politice, „în care națiunea și ortodoxia vor domni într-un spațiu public raționalizat și autonomizat prin enunțul sistematic al valorilor iluministe[45].

Se bucură să citeze, pe 3 pagini, un consul belgian, care spune la un moment dat: „sentimentul religios este complet absent din sufletele lor: aceasta ține de esența însăși a religiei greco-ortodoxe, religie pe de-a-ntregul exterioară, lipsită de predicație [de catehizare n.n.] și de învățământ teologic”[46]. De ce? Pentru că, mai mult ca sigur, era catolic…Și neînțelegând sufletul și viața românilor a tras cele mai proaste concluzii despre noi. Însă autorul îl citează…deși știe că spune mari neadevăruri despre români.

Autorul arată, pe mai departe, că modernitatea românilor, tributară Ortodoxiei, nu a fost democratică și nici nu a avut „exercițiul libertății individuale”[47].

Pentru că societatea, susține autorul, nu se bazează pe „trecutul comun”[48] (care are la bază credința ortodoxă, pe lângă limbă, istorie comună și apartenența la românitate), ci pe „nevoia de dreptate ordonată unui bine comun”[49], adică pe individualism social. În termenii săi: „sferă autonomă de realitate”[50].

Mai pe scurt: autorul m-a decepționat datorită ochelarilor ideologici, disprețuitori, prin care a privit întreaga istorie a românilor, doar pentru faptul că sunt…ortodocși…și nu romano-catolici. Acest lucru nu are nimic de-a face cu științificitatea ci cu fanatismul religios, fie el și bine dozat

*

Pe 6 mai 2001, Gabriela Melinescu[51] scria în jurnalul său[52] despre sinuciderea lui Frederik Silverstolpe.

„F. S., care a scris Istoria persecuțiilor homosexualilor, s-a sinucis atârnându-și de gât o ladă cu scule de fier și aruncându-se în mare; a lăsat după el o scrisoare pentru cel care-l îngrijea, în care recunoștea o crimă sau un viol. O altă scrisoare a fost scrisă fratelui mai mic, Henrik, comentând destructivitatea sa, iar mamei sale i-a lăsat o plantă cu frunze groase și uscate[53].

Toate fiind elemente simbolice…

Și m-am întrebat, dintr-o dată, cine este cel care s-a sinucis? Din necrologul pe care i l-a făcut Göran Söderström[54] aflăm că a trăit între 1947-2001[55]și a fost un istoric suedez care a teoretizat mișcarea gay. S-a născut la Göteborg și a fost un gay socialist. A pledat pentru interpretarea constructivistă a homosexualității[56].

Numele său complet: Karl Fredrik Torsten Silverstolpe[57] și se pare că e acesta[58]:

(fotografie)


[1] CV-ul său: http://mirceaplaton.com/html/cv.htm.

[2] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Ed. Christiana, București, 2006, 341 p.

[3] Idem, p. 114.

[4] Idem, p. 287-288.

[5] Idem, p. 295.

[7] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 295.

[10] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 184.

[12] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 174.

[13] Ibidem.

[15] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 133.

[16] Idem, p. 107.

[17] Idem, p. 91.

[18] Idem, p. 77.

[19] Ibidem.

[21] Idem, p. 326.

[22] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, col. Societatea Politică, coord. de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2001, 303 p.

[23] Idem, p. 147.

[24] Idem, p. 152.

[25] Mai nou, Prof. Daniel Barbu a intrat în politică…și candidând în colegiul nostru, l-am votat ca senator al României din partea USL în data de 9 decembrie 2012. A devenit Ministru al Culturii în cabinetul Victor Ponta 2.

[26] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, op. cit., p. 154.

[27] Idem, p. 166.

[28] Idem, p. 185-186.

[29] Idem, p. 186.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 187.

[32] Idem, p. 190.

[33] Idem, p. 191.

[34] Idem, p. 192.

[35] Idem, p. 198.

[36] Idem, p. 209.

[37] Dregător, slujitor la Curtea domnească.

[38] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, op. cit., p. 210.

[39] Idem, p. 219.

[40] Idem, p. 252.

[41] Idem, p. 254.

[42] Idem, p. 255.

[43] Idem, p. 258.

[44] Idem, p. 259.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 262.

[47] Idem, p. 266.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 266-267.

[50] Idem, p. 267.

[52] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV (1997-2002), col. Ego grafii, Ed. Polirom, Iași, 2008, format mic, 284 p.

[53] Idem, p. 241.

[56] Ibidem.

Scrisoarea pastorală a PS Siluan Mănuilă la Nașterea Domnului [2012]

 

† SILUAN

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria


Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă, pace şi bucurie prin Duhul Sfânt, de la Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Cel Unul Născut, mai înainte de veci, iar în vremurile cele mai de apoi Născut în peştera Betleemului din Preacurata Fecioară Maria, iar de la noi părintească îmbrăţişare şi binecuvântare!

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,


„Astăzi S-a născut Hristos,

Mesia, Chip luminos

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi!”

(colind de Crăciun)


Iată că, prin ajutorul Preabunului Dumnezeu, am ajuns din nou „vremea cea sfântă, când colindele se cântă” şi vestesc „cu mult folos” despre Naşterea lui Hristos!

Poate că nu există vreme mai plină de bucurie şi de tresăltare sufletească decât această perioadă din timpul anului care premerge Naşterea Domnului sau Crăciunul şi mai ales Zilele propriu-zise de Praznic.

Parcă natura întreagă, prin rânduială de la Dumnezeu, Cel Care „a pus întru a Sa stăpânire vremurile şi anii”[1], acum când se îmbracă din nou în albul cel neprihănit al zăpezilor, iar pe geamurile caselor o mână nevăzută „pictează” cu măiestrie nespus de frumoase flori de gheaţă, spre bucuria copiilor şi a celor cu suflet tânăr, asemenea Pruncului tânăr Nou-Născut, în Cetatea Betleemului, care este în aceleaşi timp şi „Dumnezeu Cel mai înainte de veci”[2], vesteşte şi ea curăţia şi sfinţenia aduse în lume de Naşterea Domnului.

Cu adevărat, mare este darul acesta făcut de Dumnezeu tuturor oamenilor, „făpturile şi lucrul mâinilor Sale”[3] şi despre acest dar ne vorbesc până astăzi atât Sfânta Scriptură, în paginile de început ale Testamentului celui Nou[4], cât şi tradiţia transmisă prin viu grai a Poporului Român, care a fost în stare să izvodească şi a lăsat drept moştenire peste veacuri atâtea comori de suflet de mare preţ, între care la loc de mare cinste sunt şi colindele prin care cu toţii ne-am pregătit cu multă bucurie sufletele pentru Praznicul Crăciunului.

Dar Sărbătoarea Naşterii Domnului, relatată de altfel în cuvinte destul de puţine în paginile Sfintei Scripturi, este şi va rămâne pentru totdeauna învăluită şi într-o „haină” de taină, care nu va putea fi niciodată epuizată şi înţeleasă în întregime, ci ea trebuie primită cu credinţă şi atunci îşi va dovedi cu adevărat tăria şi puterea ei binefăcătoare şi de suflet mult folositoare: „Taina nu suferă ispitire; numai cu credinţă toţi să o slăvim, strigând cu tine, de Dumnezeu Născătoare, şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[5]

Cinstiţi căutători ai Celui Născut în peştera Betleemului,

Aşadar, cei mai tineri dintre noi se bucură cu siguranţă de tot ceea ce acest anotimp în care ne aflăm acum, iarna, şi care are cuprins în miezul lui Naşterea Domnului, ne oferă cu prisosinţă tuturor. Dar oare mai reuşesc ei şi noi să trecem dincolo de frumuseţile lumii celei văzute şi să ne înălţăm minţile şi sufletele noastre spre înălţimile spirituale de nebănuit pe care ni le propune Praznicul Crăciunului?

Dacă analizăm „la rece” situaţia societăţii din care şi noi facem parte, sau cazurile particulare ale unor categorii sociale, vom constata cu surprindere, dar şi cu durere în suflete, că prea puţin mai reuşeşte omul contemporan să îşi înalţe cu încredere şi curaj mintea sa către cer, pentru a coborî de acolo, însoţit de aripile cele nevăzute şi line ale îngerilor până la peştera cea sărăcăcioasă şi atât de simplă a Betleemului şi a-L întâlni, dimpreună cu magii împăraţi, veniţi din Răsăriturile îndepărtate, pe Pruncul Cel dumnezeiesc, Iisus Hristos şi a se închina Acestuia cu credinţă, oferindu-I, la rândul lui, daruri de mare preţ din suflet aduse: aur, tămâie şi smirnă.

Cei mari sunt prinşi în iureşul unei lumi grav afectate de o criză financiară şi morală fără de sfârşit, care pune la grea încercare starea sufletească şi grija omului pentru ziua de mâine, neştiind ce îl aşteaptă şi dacă va reuşi sa mai facă faţă nevoilor materiale crescânde, ale sale şi ale tuturor celor dragi din familia lui şi provocărilor de tot felul pe care le are de întâmpinat.

O bună parte dintre cei mai tineri, aflaţi la vremea şcolii, sau chiar mai mici, îşi văd cu sârguinţă, seriozitate şi pasiune de calea pe care educaţia şi nevoia de formare profesională, oferite prin instituţiile de învăţământ, le-o pune şi lor înainte, la fel cum acestea a stat şi în faţa atâtor alte generaţii de elevi şi studenţi de dinaintea lor.

Dar numai acest viitor „asigurat” al zilei de mâine, prin forţele proprii, supravegheate de priceperea, cunoştinţele şi purtarea de grijă a celor mai mari decât ei, a dascălilor lor, nu este suficient. Omul de ieri şi de azi, care de bunăvoie, în multe cazuri, a crezut că nu mai are nevoie de Un Dumnezeu şi că se descurcă singur în toate cele ce-l privesc, parcă întâlneşte în adâncurile fiinţei sale abisuri cutremurătoare, care îi clatină existenţa din temelii.

Ce să mai spunem însă, despre cei mai „firavi”, din punct de vedere spiritual, dintre aceşti tineri sau cei mai în vârstă decât ei, care poate că se lasă mult mai uşor prinşi de mrejele amăgitoare ale unei lumi a reclamelor şi comerţului, aflată şi ea în goana nebună de a obţine profituri cât mai mari, şi care uitând de valoarea inestimabilă a omului şi de responsabilitatea faţă de sufletele fragede şi plăpânde ale unora dintre locuitorii ei, îi aruncă pe aceştia în „braţele” consumerismelor de tot felul, distrugătoare de suflete, de trupuri şi de speranţe pentru viitor?

Poate că de prea multe ori, aflaţi pe meridianele unui progres continuu şi pe paralele unei lumi care parcă şi-a descoperit mereu alte valori, am uitat de ceea ce secole şi chiar milenii de-a rândul a încălzit şi hrănit sufletele şi inimile atâtor generaţii de creştini. Icoana şi cântecul bizantin de altădată, de mult parcă au fost lăsate deoparte de arta abstractă şi sunetele stridente care aprind sufletele unor stadioane întregi de tineri şi admiratori, aflaţi „la picioarele” unor idoli ai lor.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Şi totuşi, în ciuda problemelor de tot felul pe care le putem întâlni cu prisosinţă şi pe drumurile vieţii noastre sau ale confraţilor noştri, lumina reală şi tainică a stelei celei nemaiîntâlnite a Betleemului, cântată şi ea în multe dintre colindele Crăciunului[6] şi care a avut menirea de a le arăta magilor şi oamenilor de mai târziu drumul spre peştera în care, în chipul cel mai smerit S-a născut Însuşi Hristos Domnul şi Stăpânul Cel Adevărat al lumii, poate să devină o luminiţă dătătoare de nădejde şi pentru noi.

Această stea „din zări, veghind cărări, spre depărtări arzând”[7] care i-a condus pe „magi cu chipuri dragi” în chip negreşit până la întâlnirea cea mai importantă a vieţii lor, cea cu Pruncul Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ne poate sta înainte şi fiecăruia dintre noi.

Deşi drumul străbătut cu stăruinţă de magi nu a fost deloc uşor, iar ei au avut de întâmpinat multe obstacole şi primejdii, acestea nu au putut nicidecum să îi oprească pe aceşti adevăraţi eroi ai colindelor noastre ca să îşi îndeplinească scopul. Aşadar, dorinţa lor cea arzătoare de a-şi duce un vis la împlinire a fost motivaţia cea mai puternică ce i-a pornit la drum şi i-a făcut să îl străbată cu sârguinţă, până la capăt.

Nici drumul nostru, asemenea magilor, nu pare să fie mai uşor. Deşi el nu ne cere să ajungem neapărat până la Cetatea cea istorică a Betleemului, care stă mărturie peste veacuri despre cele întâmplate în ea acum mai bine de două mii de ani, scopul lui este acelaşi: întâlnirea cu Pruncul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care vrea să ne încredinţeze şi pe noi, în ciuda tuturor împotrivirilor noastre şi ale vremurilor pe care cu toţii le trăim, că poate să se facă şi Fratele nostru[8].

Dar El este şi va rămâne pentru totdeauna şi Stăpânul nostru şi al întregului Univers. Cel Care acum se naşte iarăşi în chip smerit, în peştera Betleemului şi în inimile cele sărăcăcioase ale celor care-L doresc pe El, dar care la sfârşitul lumii acesteia îşi va arăta pe deplin şi faţa Sa cea strălucitoare, de Stăpân al Lumii şi Drept Judecător al ei.

Să nu ne lăsăm aşadar „duşi de val” şi să ne asemănăm întru toate „chipului lumii acesteia” stricăcioase, „care trece”[9] şi să-L aflăm şi noi, la urmă doar pe Dreptul Judecător, Care va face fără părtinire judecata Sa cea dreaptă[10], la care nimeni nu se va putea opune, ci descoperindu-L pe Acesta în chipurile celor smeriţi de astăzi, în frumuseţile lumii, dar şi în adâncul inimilor noastre, dimpreună cu micii colindători de ieri şi de azi, dar şi cu toţi cei care şi-au încredinţat Lui sufletele şi toată nădejdea vieţii lor, acum la Praznicul cel Mare al Naşterii Sale, să-L lăudăm, să-I cântăm şi să ne bucurăm!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului rugător,

† Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Giula, la Praznicul Naşterii Domnului, în Anul Mântuirii 2012.


[1] Rugăciunea de la „Te Deumul” de Anul Nou, Slujba Învierii şi Carte de Te Deum, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pag. 181.

[2] Condacul Naşterii Domnului, Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, pag. 441.

[3] Iov 10, 3; Isaia 64, 7; Rugăciunea întâia, a Sfântului Vasile cel Mare, de la Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pag. 320.

[4] Evanghelia după Matei, capitolele 1 şi 2; Evanghelia după Luca, capitolele 1 şi 2.

[5] Stihirea a 3-a de la Laude, Utrenia Sărbătorii Naşterii Domnului, Mineiul pe Decembrie, op. cit., pag.446.

[6] Precum atât de renumita şi îndrăgita colindă „Trei Crai de la Răsărit”.

[7] Colindul „Din cer senin”.

[8] Matei 12, 50; Gal. 4, 7.

[9] I Cor. 7, 31.

[10] II Cor. 5, 10; Rom. 2, 16.

Scrisoarea pastorală a ÎPS Nicolae Condrea la Nașterea Domnului [2012]

 † NICOLAE

din mila lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi

Iubitului cler şi dreptmăritorilor creştini,
pace şi bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi arhierească binecuvântare.

 

Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai’ nainte de veci.

(Condacul Naşterii Domnului)

 

Preacucernici Părinţi,

Iubiţi Credincioşi,

 

În această zi de praznic împărătesc, vă vestesc și eu că Dumnezeu cel mai ”înainte de veci” s-a născut ca și ”Prunc tânăr” aducându-ne fiecăruia bucurie și mare nădejde.

Bucuria este desprinsă din cea a sfintei familii și a îngerilor vestitori ai minunii din ieslea Betleemului, nădejdea este cea a mântuirii prin nașterea acestui ”prunc tânăr”.

Bucuria Nașterii Domnului este descrisă în cântările din această zi de mare sărbătoare: ”Să se bucure cerul, să se veselească pământul! Că S-a născut mielul lui Dumnezeu”; ”Veseliți-vă, drepților, ceruri, bucurați-vă, săltați, munților, căci S-a născut Hristos”; ”Puterile cerurilor se bucură și pământul cu oamenii se veselește”.

Este bucuria vestirii împlinirii profețiilor, a coborârii lui Dumnezeu pe pământ, a ”apropierii Împărăției lui Dumnezeu”. Dar este și bucuria nașterii unui copil ca și semn al binecuvântării lui Dumnezeu.

Să ne amintim că părinții Fecioarei Maria, Ioachim și Ana, nu aveau copii. S-au rugat cu stăruință ani îndelungați, au avut răbdare și și-au pus nădejdea în ajutorul și lucrarea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și i-a binecuvântat mai mult decât nădăjduiau.

Căci ei au cerut un copil care să ridice semnul neputinței și al lipsei binecuvântării ce se afla asupra familiei lor. Au primit un copil, pe Fecioara Maria, care îl va dărui lumii pe Mântuitorul ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestei familii a reprezentat binecuvântarea neamului omenesc care își aștepta Izbăvitorul din păcat și din neputință.

Mai departe, bucuria și binecuvântarea s-au revărsat asupra Fecioarei Maria la Buna Vestire: ”Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1, 28). Maria se afla în rugăciune, aşa cum o deprinsese la templu, dar se minunează totuşi de această vestire. Despre ce binecuvântare putea fi vorba? Arhanghelul îi tâlcuieşte planul lui Dumnezeu cu această fecioară curată: ”Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu și vei chema numele lui Iisus.” (Luca 1, 30-31).

Pentru o faptură umană ce şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu această veste este de neînţeles. Ce înseamnă această binecuvântare potrivită mai degrabă unei femei căsătorite și dornică să aducă pe lume copii? Ceea ce înțelege și acceptă Fecioara este faptul că vestirea arhanghelului este descoperirea voii lui Dumnezeu. Mântuirea omului se va împlini prin binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin răspunsul Fecioarei ”Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău (Luca 1, 38).

Răspunsul se referă la purtarea în pântece și, mai apoi, la creșterea unui copil ca rod al binecuvântării lui Dumnezeu. Răspunsul se referă și la tainica bucurie că acest copil este rânduit de Dumnezeu să împlinească o misiune, nu una între altele, ci mântuirea lumii. Și că ea, Fecioara Maria, s-a făcut mijlocul lucrării lui Dumnezeu.

Înțelegem din cele spuse că Nașterea Domnului ne descoperă modul prin care Dumnezeu și-a revărsat binecuvântarea și a aflat calea prin care să aducă mântuire omului. Dar înțelegem și faptul că orice copil este rodul binecuvântării lui Dumnezeu asupra unei familii, binecuvântare care aduce multă bucurie.

Copilul pe care îl dăruiește Dumnezeu unei familii are o misiune rânduită de Dumnezeu. Părinții se fac părtași acestei misiuni prin aducerea pe lume a copilului, prin creșterea și educarea lui. Părinții Ioachim și Ana sunt numiți ”sfinți, drepți, dumnezeiești părinți” pentru că au primit-o pe prunca Maria. Ea însăși a primit numele de ”Născătoare de Dumnezeu” pentru că l-a născut cu trup omenesc pe Fiul lui Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschinul spune că ”acest nume cuprinde întreaga taină a mântuirii”.

Taina maternității Sf. Fecioare nu se referă însă numai la nașterea fizică. Căci Ea a fost și a rămas Fecioară. Împlinirea maternității este dragostea jertfelnică. Prin dragostea pentru cel născut este învins egoismul omului.

În această dragoste putem descoperi chipul dragostei pentru semenul nostru, spune Părintele Georges Florovsky. În dragostea pentru copilul nostru putem înțelege porunca iubirii semenului ”ca pe noi înșine.” De aceea taina Nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria descoperă taina mântuirii noastre.

Părintele Florovsky continuă spunând că dragostea Născătoarei de Dumnezeu este atotcuprinzătoare. Ea include jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Și prin aceasta ne include pe toți cei ce Îi urmăm Lui. Dragostea Născătoarei de Dumnezeu devine desăvârșită prin faptul că Ea este ocrotitoarea creștinilor și rugătoare pentru noi.

Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

La sărbătoarea Nașterii Domnului se cuvine să ne amintim aceste semnificații ale nașterii copilului ca și semn al binecuvântării lui Dumnezeu care aduce bucurie familiei. În lumea noastră tot mai îndepărtată de Dumnezeu avem ispita de a uita ce reprezintă un copil, ca și pe cea de a urma lumii în a nu dori copii. Părinții creștini nu trebuie să uite responsabilitatea pe care o au înaintea lui Dumnezeu.

Sf. Apostol Pavel ne încredințează că femeia se mântuie prin naștere de prunci, aceasta însemnând nu numai nașterea lor pentru lumea de aici, ci și pentru Împărăția cea veșnică prin botez. După exemplul Maicii Domnului, maternitatea și paternitatea se referă la dragostea jertfelnică pentru copii. Aceasta înseamna educația lor creștină, împreuna petrecere cu ei prin ispitele acestei lumi, exemplul de viață duhovnicească în familie. Familiile care împlinesc aceste lucruri se fac împreună lucrători cu Dumnezeu și împlinitori ai voinței divine.

La acest praznic luminat vă doresc tuturor ca Pruncul Iisus să vă aducă binecuvântare și bucurie. Vă doresc să vă bucurați de fii pe care vi i-a dăruit Dumnezeu, de cei trupești și de cei duhovnicești. Vă doresc să aflați calea mântuirii în Biserică și să îi țineți strâns de mână pe toți cei dragi pe această cale.

Vă îmbrăţişez frăţeşte în Hristos Domnul şi vă urez să petreceţi sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei cu sănătate, pace şi bucurii duhovniceşti.

La Mulţi Ani!

       Al vostru frate întru rugăciune către Dumnezeu

și doritor de tot binele ceresc,

†NICOLAE

Chicago,

Praznicul Naşterii Domnului, 2012.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [13]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei alege să se exprime într-un limbaj familiar, cu multă concretețe și claritate pentru credincioșii români.

Astfel, pentru a exprima ideea părăsirii de către părinți, el spune: „M-au părăsât nenea ș-am rămas [lipsit/ orfan] de mamă” (Ps. 26, 41).

Împărăția lui Dumnezeu este numită „țara cea de viață” (Ps. 26, 53): țara vieții. Extraordinară expresivitate!

Așteptarea vieții veșnice este plină de ardoare și este o permanentă încordare a ființei în dorirea vederii lui Dumnezeu din veșnicie, neluând în seamă lungimea și suferința existenței pământești: „Da-m[i]-va [Dumnezeu] să văz și eu țara cea de viață,/ Să petrec cu svinții în trai de dulceață./ Voi răbda [voi aștepta] pre Domnul să mă ducă-n slavă/ Și nu m-oi mâhni-mă de lungă zăbavă” (Ps. 26, 53-56).

Uneori versurile iau forma unor proverbe rimate: „Sângură minciuna asupră ș-bârfește,/ Și nedereptatea însăș[i] să vădește” (Ps. 26, 49-50).

Nu e de mirare că ar fi putut fi reținute astfel și de către popor.

Familiaritate a limbajului implică și ruga fierbinte de a se izbăvi de asuprirea vrăjmașilor (în Biserica Ortodoxă se crede că este vorba în primul rând de vrăjmașii nevăzuți, de demoni):

Să crepe pizmașii, să n-aibă să-m[i] strice,
Nice s-aibă voaie asupră-mi cu price.
(Ps. 26, 45-46)

Cătră Tine, Doamne, strig cu multă frică,
Iacă mă-mpresoară pizmașii de-m[i] strică!
Și de-i tăcea mâlcom, lăsându-i în voaie,
Face-m[i]-vor pizmașii scârbă și nevoaie.

Cu cei din mormânturi de-atocma m-or face,
M-or călca-mă-n tină, de-i vei lăsa-n pace.
(Ps. 27, 1-6)

Rugăciunea e un strigăt plin de sinceritate și în același timp de obidă.

Cel chinuit peste măsură de răutățile suferite din partea celor ce îl urăsc, cere nimicirea lor („Să crepe pizmașii”), fie pentru că se știe nevinovat și prigonit pe nedrept, fie pentru că nimicirea vrăjmașilor spirituali înseamnă, de fapt, alungarea demonilor din preajma sa.

Frica din pasajul de mai sus se referă, pe de o parte, la teroarea pe care i-o provoacă atacurile demonice, iar pe de altă parte la temerea de a nu fi cumva trecut cu vederea, de a nu fi lăsat de Dumnezeu în mâna lor: „de-i tăcea mâlcom, /…/ de-i vei lăsa-n pace”.

Strigătul către Dumnezeu nu e o vociferare, dar este, atunci când suferința atinge cote insuportabile, pornit din adâncul inimii.

De aici această familiaritate cu Dumnezeu, care nu Îl supără pe Dumnezeu, pentru că vine dintr-un cuget sincer, fără ascunzișuri, vine din disperare.

Neputința de a mai răbda patimile sau suferințele prelungite ori dorința vie și înflăcărată de a scăpa de cursele celor răi și de a fi cu Dumnezeu, îl fac, pe cel care se roagă, să fie foarte simplu și onest în felul în care își adresează rugăciunile.

Nu mai are nici timp și nici vreo dorință de a fi sofisticat când Îl imploră pe Dumnezeu.

Acest tip de adresabilitate poate fi regăsit adesea în Sfânta Scriptură, nu numai în Psalmi.

Poeții noștri de mai târziu, ca Tudor Arghezi, spre exemplu, care erau familiari cu Scriptura, l-au utilizat, dar unii critici literari, care nu erau conștienți de acest fapt, l-au catalogat drept virulență și impietate. Ceea ce nu este în conformitate cu adevărul.

Revenind la Dosoftei, răsplătirea păcătoșilor nu înseamnă nedreptate: „Dă-le, Doamne, plata precum ei lucrează,/ După vicleșuguri ce-au făcut, să-ș[i] vază./ Cu năravuri rele în mânule sale,/ Ce-au făcut altora să le faci cu cale” (Ps. 27, 15-18).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu îi tratează altfel decât ei înșiși s-au comportat față de alții, pe „ceia ce nu țân giurământ de pace/ Cătră cel de-aproape, ce fac ce le place” (Ps. 27, 13-14).

Psalmul 28 este o minunată reprezentare a puterii lui Dumnezeu, așa cum El a ales să îi descopere omului:

Glasul Domnului toarnă cu smidă-n puhoaie
Și tună-ntr-ape multe cu fulgere-n ploaie.

Glasul Domnului face holbură pre mare,
[învolburează marea/ stârnește furtună]
De-o îmflă cu unde și cu valuri mare.

Glasul Domnului iese [se revelează] cu multă vârtute,
De potoale și marea și vântul cel iute.

Glasul Domnului iese cu frâmsețe multă
Și chedrii îi dăramă și din loc strămută.

Și chedrii din Livanul, Domnul îi detună,
De-i frânge cu trupină, cu crengi împreună.

Ca vițelul tămâiei mănunt îi zdrumică,
De dă groază-n toț[i] Domnul, să-I aibă de frică.

Ca fii de inoroguri cu cornul în frunte,
Așe va da iubitul [Său Fiu] războiul de iute.

Glasul Domnului taie văpaie de pară,
Când Îș[i] sloboade focul de s-aude-n țară.

Glasul Domnului împle pustia de frică,
De să-ngrozește hiara și carea-i mai mică.

Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărâmate,
De fug la munțâi cei goli [înalți] și la dealuri nalte.

Iar cine ști rugă, din lume tot omul,
Năzuiască să scape în casă la Domnul.

Că Domnul șede-n scaun când varsă potopul,
Când face lumii groază și frică cu focul.

Șede Domnul în scaun de ș-împărățește
(Ps. 28, 9-33)

Versurile de mai sus Îl zugrăvesc pe Dumnezeu ca Împărat al lumii și rezumă, de fapt, istoria mântuirii omului. Sunt un compendiu soteriologic.

Ceea ce este expus mai sus drept manifestări naturale pot fi înțelese și ca atare, ca exprimări ale puterii lui Dumnezeu pe pământ, în natură/ univers, dar și în mod alegoric, ca reprezentând felul în care lucrează Dumnezeu cu oamenii.

Astfel, marea învolburată sau cedrii Livanului/ Libanului sau hiarele/ fiarele sălbatice simbolizează pe cei mândri și pătimași, pe care Dumnezeu îi potoale, îi dărâmă, îi strămută, îi detună, îi frânge, îi zdrumică și „împle pustia de frică” și lasă „dumbrăvi dărâmate” în urma mâniei Sale.

Cerbii sunt cei care iubesc pe Dumnezeu (se spune și în altă parte: „În ce chip dorește cerbul de fântână /…/ Sufletul mieu, Doamne, așe Te dorește” – Ps. 41, 1; 3) și ei fug după oamenii sfinți: munți și dealuri nalte.

Credincioșii („cine ști rugă”) scapă în Biserica lui Dumnezeu („în casă la Domnul”).

Psalmul este profetic, prorocind și de spre întruparea Fiului lui Dumnezeu și despre vremurile din urmă, a doua Sa venire și Judecata de Apoi.

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2012]

Iubiții mei,

Evanghelia zilei [Mt. 1, 1-25], prin genealogia Mântuitorului (v. 1-17), ne arată că mântuirea noastră se face în istorie, pentru că are de-a face cu viața în trup, dar totodată, că mântuirea e inițiativa Dumnezeului treimic, că ea coboară din cer în viața noastră și înseamnă comuniunea cu Prea Sfânta Treime (v. 18-25).

Adică mântuirea e un dar dumnezeiesc pentru oameni și ea vizează omul în integralitatea sa.

Căci dacă trupul ar fi fost doar un locaș indiferent pentru suflet și sensul său nu ar fi fost transfigurarea, Domnul nu S-ar fi întrupat…pentru că nu era nevoie.

Dacă omul e doar…suflet…Domnul îl putea mântui de la distanță, doar spiritual.

Însă Domnul a coborât la noi și S-a întrupat din Pururea Fecioară Maria, nedespărțindu-Se nicidecum de Tatăl și de Duhul, pentru ca să facă din trupul Lui un univers duhovnicesc în care sufletul Său să strălucească tuturor.

Și ceea ce a făcut în umanitatea Lui…să facă în noi, în fiecare dintre noi, în cadrul mântuirii noastre.

De aceea, Evanghelia de acum ne spune că trupul nu e un rău necesar ci o biserică a sufletului, în care sufletul își arată harismele dumnezeiești.

Și prin asta Domnul valorizează soteriologic creația și istoria, pentru că mântuirea se face în trup și în timp și spațiu.

Vă rog să observați lista genealogică!

Începe cu Sfântul Avraam, cu Părintele celor credincioși [Rom. 4, 16].

La fel și Biserica începe cu Cincizecimea…și listele patriarhilor ortodocși țin până la noi, pentru că Biserica lui Hristos nu s-a pierdut prin istorie…ci dăinuie până astăzi.

Vrem să știm Patriarhii Ierusalimului, ai Alexandriei, ai Antiohiei, ai Constantinopolului până azi…și ai Romei până la 1054? Ai Bisericii Ortodoxe de astăzi? Ei sunt, ca și strămoșii Domnului, reperabili.

Pentru că Biserica Ortodoxă e divino-umană, ca și persoana Domnului…și nu doar spirituală.

Iar cei care vorbesc de o Biserică spirituală, nevăzută sau care se va dezvălui numai în veșnicie…vor să ne fure, de fapt, mântuirea.

Pentru că mântuirea începe în trup, începe acum, prin Botez și prin toate Tainele și Slujbele Bisericii și prin efortul continuu de curățire de patimi, care are drept scop umplerea noastră de har și transfigurarea persoanei noastre.

Căci dacă scopul Cincizecimii a fost doar propovăduirea/ evanghelizarea și nu și transfigurarea umanității noastre atunci Biserica nu este decât o instituție care vorbește…dar nu îl transfigurează pe om.

Și acolo unde doar se vorbește populist…și unde nu se sfințesc oamenii, nu se transfigurează, nu se umplu de har ci doar de multă părere de sine…se jefuiesc oamenii de mântuirea lor.

Pentru că mântuirea se face în trup, se începe aici și acum…și nu se mai termină niciodată.

Pentru că mântuirea este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, prin care ne facem proprii de comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Și am văzut, adesea, că se face eroarea puerilă, din neștiință teologică, de a se afirma că Fiul este „a doua persoană” a Treimii.

Nu!

Fiul e Unul din Treime…pentru că persoanele treimice sunt fără început și egale.

Nu e nimeni primul, al doilea sau al treilea în Treime chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

Pentru că nu există anterioritate și posterioritate între persoanele Treimii.

Ci Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul Fecioarei, unind în persoana Sa dumnezeirea cu umanitatea, pentru ca să arate că umanitatea are sens unic și foarte fericit: comuniunea veșnică cu Dumnezeul treimic.

A nu accepta mântuirea în Hristos, adică a nu accepta frumusețea veșnică, prin transfigurarea ta, în Biserică, prin slava lui Dumnezeu, înseamnă a cădea din fericire.

Iar noi, în praznicul Nașterii Domnului, tocmai pentru aceasta Îi mulțumim Domnului: pentru fericirea de a ne fi mântuit de păcatele noastre (v. 21) și de a ne fi umplut de slava Lui.

Evanghelia zilei însă accentuează umanitatea lui Hristos.

În v. 18 apare Mama Lui, Maria. Iar Sfântul Iosif este logodnicul ei.

Și nașterea suprafirească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioară e subliniată prin expresiile: „s-a aflat având în pântece [en gastri ehusa] de la Duhul Sfânt” (v. 18) și „ce s-a zămislit în ea [en afti ghenniten] este de la Duhul Sfânt” (v. 20).

Însă nu doar Duhul Sfânt a lucrat întruparea Fiului din Fecioară ci întreaga Treime a lucrat-o.

Pentru că niciodată Fiul sau Duhul nu fac ceva de Unii singuri ci numai în conlucrare cu celelalte Două persoane.

În v. 21 avem prorocit numele Fiului lui Dumnezeu întrupat: Iisus.

Și Iisus e Cel prorocit de Sfântul Isaia la Is. 7, 14, numit acolo Emmanuil (v. 23).

Pentru că toate profețiile vechitestamentare vorbesc despre El, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care este Iisus…și Care Se numește și Hristos/ Mesia, după cum au spus aceleași profeții vechitestamentare.

Și în MGK, Mt. 1, 25  ne spune despre Iisus că este ton prototocon-ul/ unul-născut al ei, al Fecioarei. În GNT nu apare sintagma.

Însă Unul-Născut al Fecioarei este Unul-Născut al Tatălui.

Pentru că Cel născut din Tatăl mai înainte de veci, Se naște, în zilele cele din urmă, din Fecioară, făcându-Se ceea ce nu era, adică om și rămânând ceea ce era, Dumnezeu, fiind Dumnezeu și om, pentru ca să mă mântuiască pe mine, omul cel pierdut…

Și vestindu-ne aceste lucruri prea-înveselitoare Evanghelia de astăzi, ne face să ne gândim viața creștină ca dar al iubirii Sale de oameni.

Tocmai de aceea din darul nostru trebuie să dăm și altora viață și mântuire.

Și viața și mântuirea noastră e cunoașterea și comuniunea cu Dumnezeul Cel în Treime slăvit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că viața cu El e mântuirea noastră.

Vă doresc numai bine, multă sănătate, liniște și fericire în viața dumneavoastră, de la Dumnezeul nostru treimic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Mizează pe unicate!

  • Conservatoarea Park Geun-hye, în vârstă de 60 de ani, scrie istorie în Coreea de Sud, devenind prima femeie care ocupă funcția de președinte al țării”.
  • Barack Obama, președintele SUA, a fost desemnat miercuri de către revista Time, drept “persoana anului 2012″”.
  • Contractele de deszăpezire pentru această iarnă.
  • Propunerile pentru Noul Guvern:
  • Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi”.
  • Premierul desemnat Victor Ponta a decis să facă schimbări de ultim moment în Cabinetul Ponta II, astfel că noul Executiv va avea 17 ministere şi 9 miniştri delegaţi, trei miniștri cu portofolii din Guvern fiind transformați în miniştri delegați. Astfel, Maria Grapini a devenit ministru delegat pentru Turism şi IMM-uri, Constantin Niţă, ministru delegat pentru Energie,  iar Lucia Ana Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri”.
  • Liderul PSD Valeriu Zgonea a fost ales, joi [20 decembrie 2012], preşedinte al Camerei Deputaţilor. Zgonea a fost singurul candidat la această funcţie, fiind ales cu 345 de voturi “pentru” şi 38 de voturi “împotrivă”, câştigând astfel, un nou mandat în fruntea acestui for legislativ. Votul a fost secret, cu buletine”.