Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei alege să se exprime într-un limbaj familiar, cu multă concretețe și claritate pentru credincioșii români.

Astfel, pentru a exprima ideea părăsirii de către părinți, el spune: „M-au părăsât nenea ș-am rămas [lipsit/ orfan] de mamă” (Ps. 26, 41).

Împărăția lui Dumnezeu este numită „țara cea de viață” (Ps. 26, 53): țara vieții. Extraordinară expresivitate!

Așteptarea vieții veșnice este plină de ardoare și este o permanentă încordare a ființei în dorirea vederii lui Dumnezeu din veșnicie, neluând în seamă lungimea și suferința existenței pământești: „Da-m[i]-va [Dumnezeu] să văz și eu țara cea de viață,/ Să petrec cu svinții în trai de dulceață./ Voi răbda [voi aștepta] pre Domnul să mă ducă-n slavă/ Și nu m-oi mâhni-mă de lungă zăbavă” (Ps. 26, 53-56).

Uneori versurile iau forma unor proverbe rimate: „Sângură minciuna asupră ș-bârfește,/ Și nedereptatea însăș[i] să vădește” (Ps. 26, 49-50).

Nu e de mirare că ar fi putut fi reținute astfel și de către popor.

Familiaritate a limbajului implică și ruga fierbinte de a se izbăvi de asuprirea vrăjmașilor (în Biserica Ortodoxă se crede că este vorba în primul rând de vrăjmașii nevăzuți, de demoni):

Să crepe pizmașii, să n-aibă să-m[i] strice,
Nice s-aibă voaie asupră-mi cu price.
(Ps. 26, 45-46)

Cătră Tine, Doamne, strig cu multă frică,
Iacă mă-mpresoară pizmașii de-m[i] strică!
Și de-i tăcea mâlcom, lăsându-i în voaie,
Face-m[i]-vor pizmașii scârbă și nevoaie.

Cu cei din mormânturi de-atocma m-or face,
M-or călca-mă-n tină, de-i vei lăsa-n pace.
(Ps. 27, 1-6)

Rugăciunea e un strigăt plin de sinceritate și în același timp de obidă.

Cel chinuit peste măsură de răutățile suferite din partea celor ce îl urăsc, cere nimicirea lor („Să crepe pizmașii”), fie pentru că se știe nevinovat și prigonit pe nedrept, fie pentru că nimicirea vrăjmașilor spirituali înseamnă, de fapt, alungarea demonilor din preajma sa.

Frica din pasajul de mai sus se referă, pe de o parte, la teroarea pe care i-o provoacă atacurile demonice, iar pe de altă parte la temerea de a nu fi cumva trecut cu vederea, de a nu fi lăsat de Dumnezeu în mâna lor: „de-i tăcea mâlcom, /…/ de-i vei lăsa-n pace”.

Strigătul către Dumnezeu nu e o vociferare, dar este, atunci când suferința atinge cote insuportabile, pornit din adâncul inimii.

De aici această familiaritate cu Dumnezeu, care nu Îl supără pe Dumnezeu, pentru că vine dintr-un cuget sincer, fără ascunzișuri, vine din disperare.

Neputința de a mai răbda patimile sau suferințele prelungite ori dorința vie și înflăcărată de a scăpa de cursele celor răi și de a fi cu Dumnezeu, îl fac, pe cel care se roagă, să fie foarte simplu și onest în felul în care își adresează rugăciunile.

Nu mai are nici timp și nici vreo dorință de a fi sofisticat când Îl imploră pe Dumnezeu.

Acest tip de adresabilitate poate fi regăsit adesea în Sfânta Scriptură, nu numai în Psalmi.

Poeții noștri de mai târziu, ca Tudor Arghezi, spre exemplu, care erau familiari cu Scriptura, l-au utilizat, dar unii critici literari, care nu erau conștienți de acest fapt, l-au catalogat drept virulență și impietate. Ceea ce nu este în conformitate cu adevărul.

Revenind la Dosoftei, răsplătirea păcătoșilor nu înseamnă nedreptate: „Dă-le, Doamne, plata precum ei lucrează,/ După vicleșuguri ce-au făcut, să-ș[i] vază./ Cu năravuri rele în mânule sale,/ Ce-au făcut altora să le faci cu cale” (Ps. 27, 15-18).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu îi tratează altfel decât ei înșiși s-au comportat față de alții, pe „ceia ce nu țân giurământ de pace/ Cătră cel de-aproape, ce fac ce le place” (Ps. 27, 13-14).

Psalmul 28 este o minunată reprezentare a puterii lui Dumnezeu, așa cum El a ales să îi descopere omului:

Glasul Domnului toarnă cu smidă-n puhoaie
Și tună-ntr-ape multe cu fulgere-n ploaie.

Glasul Domnului face holbură pre mare,
[învolburează marea/ stârnește furtună]
De-o îmflă cu unde și cu valuri mare.

Glasul Domnului iese [se revelează] cu multă vârtute,
De potoale și marea și vântul cel iute.

Glasul Domnului iese cu frâmsețe multă
Și chedrii îi dăramă și din loc strămută.

Și chedrii din Livanul, Domnul îi detună,
De-i frânge cu trupină, cu crengi împreună.

Ca vițelul tămâiei mănunt îi zdrumică,
De dă groază-n toț[i] Domnul, să-I aibă de frică.

Ca fii de inoroguri cu cornul în frunte,
Așe va da iubitul [Său Fiu] războiul de iute.

Glasul Domnului taie văpaie de pară,
Când Îș[i] sloboade focul de s-aude-n țară.

Glasul Domnului împle pustia de frică,
De să-ngrozește hiara și carea-i mai mică.

Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărâmate,
De fug la munțâi cei goli [înalți] și la dealuri nalte.

Iar cine ști rugă, din lume tot omul,
Năzuiască să scape în casă la Domnul.

Că Domnul șede-n scaun când varsă potopul,
Când face lumii groază și frică cu focul.

Șede Domnul în scaun de ș-împărățește
(Ps. 28, 9-33)

Versurile de mai sus Îl zugrăvesc pe Dumnezeu ca Împărat al lumii și rezumă, de fapt, istoria mântuirii omului. Sunt un compendiu soteriologic.

Ceea ce este expus mai sus drept manifestări naturale pot fi înțelese și ca atare, ca exprimări ale puterii lui Dumnezeu pe pământ, în natură/ univers, dar și în mod alegoric, ca reprezentând felul în care lucrează Dumnezeu cu oamenii.

Astfel, marea învolburată sau cedrii Livanului/ Libanului sau hiarele/ fiarele sălbatice simbolizează pe cei mândri și pătimași, pe care Dumnezeu îi potoale, îi dărâmă, îi strămută, îi detună, îi frânge, îi zdrumică și „împle pustia de frică” și lasă „dumbrăvi dărâmate” în urma mâniei Sale.

Cerbii sunt cei care iubesc pe Dumnezeu (se spune și în altă parte: „În ce chip dorește cerbul de fântână /…/ Sufletul mieu, Doamne, așe Te dorește” – Ps. 41, 1; 3) și ei fug după oamenii sfinți: munți și dealuri nalte.

Credincioșii („cine ști rugă”) scapă în Biserica lui Dumnezeu („în casă la Domnul”).

Psalmul este profetic, prorocind și de spre întruparea Fiului lui Dumnezeu și despre vremurile din urmă, a doua Sa venire și Judecata de Apoi.

Did you like this? Share it: