Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a

***

Mircea Platon[1], în Ortodoxia pe litere[2], și-a inclus articolele publicate între 1999-2005 și doar p. 107-114 sunt reflecții nepublicate, datate: „Iași, 1998”[3].

Articolele au fost publicate în LA&I, Convorbiri literare, Monitorul, Rost, Cuvântul, Idei în dialogRomânia literară, Ziua. Cele mai multe în Convorbiri literare

În articolul dedicat Ninei Cassian încep  adresele online[4]. Februarie 2004, Convorbiri literare. Care vor deveni o marcă a articolelor sale online.

„Xilofonul lingvistic”[5] al lui Nicolae Manolescu[6] îi aduce aminte „de adunările UTC”[7]. UTC = Uniunea Tineretului Comunist[8].

Dan Ciachir[9] practică „literatura de cameră”[10]. Sorin Dumitrescu[11] are fraze „ploioase”[12] și un creștinism „<gustos>, crocant”[13]. Constantin Rădulescu-Motru[14] moare la vârsta de 89 de ani, pe 6 martie 1957, „în Spitalul de Geriatrie, ca un biet pensionar al unui azil de bătrâni[15].

„O noapte de insomnie”[16]. „Când scrii un articol ești lunetist[17]. Țintești adevăruri. Criticul e „un ascultător profesionist al spovedaniei scriitorului, fie el naiv sau cabotin[18]. Pentru că „a profesa critica literară înseamnă în ultimă instanță a fi încă interesat de ceilalți”[19].

Se observă la Mircea Platon grija scrupuloasă pentru a surprinde la nivel lingvistic dar nu ajunge la barbariile neologice ale lui Mihail Neamțu[20] din ultimele cărți. E pasional când scrie, uneori mai mult decât îi trebuie.

Apologiile sale teologice cad adesea în lamentații lipsite de nerv, pe când apologiile sale literare devin ironii prea îndrăznețe. Și modul în care se bate pe umăr cu cei despre care scrie e uneori stânjenitor, pentru mine, ca cititor…

Însă îi înțeleg foarte bine enervările teologice cât și pe cele identitare.

„Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acționeze în istorie, ca instituție divino-umană”[21]. Nici nu ar putea să o facă pentru că are de-a face cu probleme extrem de palpabile: ca sărăcia, indiferentismul religios, asaltul prozelitist continuu…

*

În Bizanț contra Bizanț, Daniel Barbu[22] scrie Divinitate cu minusculă dar Ibidem cu majuscule[23].

Antim Ivireanul a fost un mitropolit „vigilent”[24]…și de la un capăt la altul al cărții, autorul, fiind romano-catolic[25], e enervat de faptul că „se declină identitatea românilor la modul ortodox[26].

De aceea autorul instaurează permanent o stare de neîncredere în datele pe care ni le oferă atâta timp cât la noi, în Țările române, aproape totul e „prost” în comparație cu „normalitatea europeană”[27].

Referindu-se la melcul Sfântului Antim[28], autorul ajunge la concluzia că el reprezintă „o figură a episcopului”[29]. Și a ajuns aici ținând cont de acest lucru[30]:

(fotografie text)

„Atmosfera barocă”[31], „portrete aulice și aristocratice”[32], Matei Basarab și-a făcut „campanie publicitară”[33], Sfântul Constantin Brâncoveanu „și-a făurit” o imagine „de <mare ctitor> de țară și lăcașuri sfinte, de patron generos al Bisericii, de susținător liberal al artelor și culturii”[34].

Pentru că autorul caută mereu să ridiculizeze personalitățile trecutului nostru.

Se îndoiește de paternitatea antimiană a Chipurilor Vechiului și Noului Testament, citând, în p. 192, n. 3, articolul: Gabriel Ștrempel, Un cronograf ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Romanoslavica XIII, 1966, p. 309-355.

Autoportretele lui Pârvu Mutu[35], în jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București era un han[36], „slugerul[37] Cioran”[38], schitul Balamuci (sec. 18)[39].

De ce insistă autorul pe Mănăstirea Hurezi (p. 219-221, 225-226)?

De unde ideea că „meditația eschatologică a românilor a fost, în pragul epocii moderne, expresia unei crize de conștiință generalizată[40]?

Și în sfârșitul p. 253, autorul ne descrie „frivolitatea” ierarhilor Bisericii, cum ei se ocupă „cu voltairianismul și masoneria” în Moldova și cu „luminarea poporului” în Țara Românească, tinzând cu toții spre „darurile cele bune ale Europei”. Dar dacă e caustic la adresa intențiilor oamenilor Bisericii, autorul nu ironizează și frivolitatea „emancipării” elitei. Eu aș fi făcut-o, pentru că e la fel de criticabilă.

„Noua elită a modernizării”[41], „iluminiștii români”, ca să vezi treabă, aveau lecturi „în avans cu cel puțin un secol față de cele ale straturilor sociale imediat inferioare”[42] (unde le căpătaseră?)…iar din p. 257 „aflăm” cât de „proști” erau românii din Țara Românească în secolul al 18-lea, dacă le-a trebuit „un mileniu și jumătate de creștinism…și patru secole de la <descălecatul țării>”, până în 5 august 1746, ca să „descopere” că nu trebuie să existe robi creștini.

Dacă nu aș ști cine e autorul, aș considera că toată cartea e o farsă…Însă nu e o farsă, ci e consecința unei priviri de suprafață vizavi de viața și teologia ortodoxă a românilor.

Cartea folositoare de suflet și Războiul nevăzut, cărți ale Sfântului Nicodim Aghioritul[43], sunt pentru autor[44] (două opere baroce „furate” de la romano-catolici: acesta e conținutul fotografiei-text pe care o vom prezenta aici în formatul final al cărții).

Adică Prof. Daniel Barbu, precum colindătorii baptiști (care cântă colinde la chitară, stând cu mâna apăsată pe sonerie până le deschizi), vede drept bune numai lucrurile care au de-a face cu romano-catolicismul și doar pe acelea ți le vinde ca autentice.

De aceea modernitatea occidentală, transplantată în spațiul românesc cu forța, e pentru autor promotoarea unei noi ordini politice, „în care națiunea și ortodoxia vor domni într-un spațiu public raționalizat și autonomizat prin enunțul sistematic al valorilor iluministe[45].

Se bucură să citeze, pe 3 pagini, un consul belgian, care spune la un moment dat: „sentimentul religios este complet absent din sufletele lor: aceasta ține de esența însăși a religiei greco-ortodoxe, religie pe de-a-ntregul exterioară, lipsită de predicație [de catehizare n.n.] și de învățământ teologic”[46]. De ce? Pentru că, mai mult ca sigur, era catolic…Și neînțelegând sufletul și viața românilor a tras cele mai proaste concluzii despre noi. Însă autorul îl citează…deși știe că spune mari neadevăruri despre români.

Autorul arată, pe mai departe, că modernitatea românilor, tributară Ortodoxiei, nu a fost democratică și nici nu a avut „exercițiul libertății individuale”[47].

Pentru că societatea, susține autorul, nu se bazează pe „trecutul comun”[48] (care are la bază credința ortodoxă, pe lângă limbă, istorie comună și apartenența la românitate), ci pe „nevoia de dreptate ordonată unui bine comun”[49], adică pe individualism social. În termenii săi: „sferă autonomă de realitate”[50].

Mai pe scurt: autorul m-a decepționat datorită ochelarilor ideologici, disprețuitori, prin care a privit întreaga istorie a românilor, doar pentru faptul că sunt…ortodocși…și nu romano-catolici. Acest lucru nu are nimic de-a face cu științificitatea ci cu fanatismul religios, fie el și bine dozat

*

Pe 6 mai 2001, Gabriela Melinescu[51] scria în jurnalul său[52] despre sinuciderea lui Frederik Silverstolpe.

„F. S., care a scris Istoria persecuțiilor homosexualilor, s-a sinucis atârnându-și de gât o ladă cu scule de fier și aruncându-se în mare; a lăsat după el o scrisoare pentru cel care-l îngrijea, în care recunoștea o crimă sau un viol. O altă scrisoare a fost scrisă fratelui mai mic, Henrik, comentând destructivitatea sa, iar mamei sale i-a lăsat o plantă cu frunze groase și uscate[53].

Toate fiind elemente simbolice…

Și m-am întrebat, dintr-o dată, cine este cel care s-a sinucis? Din necrologul pe care i l-a făcut Göran Söderström[54] aflăm că a trăit între 1947-2001[55]și a fost un istoric suedez care a teoretizat mișcarea gay. S-a născut la Göteborg și a fost un gay socialist. A pledat pentru interpretarea constructivistă a homosexualității[56].

Numele său complet: Karl Fredrik Torsten Silverstolpe[57] și se pare că e acesta[58]:

(fotografie)


[1] CV-ul său: http://mirceaplaton.com/html/cv.htm.

[2] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Ed. Christiana, București, 2006, 341 p.

[3] Idem, p. 114.

[4] Idem, p. 287-288.

[5] Idem, p. 295.

[7] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 295.

[10] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 184.

[12] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 174.

[13] Ibidem.

[15] Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, op. cit., p. 133.

[16] Idem, p. 107.

[17] Idem, p. 91.

[18] Idem, p. 77.

[19] Ibidem.

[21] Idem, p. 326.

[22] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, col. Societatea Politică, coord. de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2001, 303 p.

[23] Idem, p. 147.

[24] Idem, p. 152.

[25] Mai nou, Prof. Daniel Barbu a intrat în politică…și candidând în colegiul nostru, l-am votat ca senator al României din partea USL în data de 9 decembrie 2012. A devenit Ministru al Culturii în cabinetul Victor Ponta 2.

[26] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, op. cit., p. 154.

[27] Idem, p. 166.

[28] Idem, p. 185-186.

[29] Idem, p. 186.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 187.

[32] Idem, p. 190.

[33] Idem, p. 191.

[34] Idem, p. 192.

[35] Idem, p. 198.

[36] Idem, p. 209.

[37] Dregător, slujitor la Curtea domnească.

[38] Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, op. cit., p. 210.

[39] Idem, p. 219.

[40] Idem, p. 252.

[41] Idem, p. 254.

[42] Idem, p. 255.

[43] Idem, p. 258.

[44] Idem, p. 259.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 262.

[47] Idem, p. 266.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 266-267.

[50] Idem, p. 267.

[52] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV (1997-2002), col. Ego grafii, Ed. Polirom, Iași, 2008, format mic, 284 p.

[53] Idem, p. 241.

[56] Ibidem.

Did you like this? Share it: