Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22.
Partea a șeptea
Acestea într-acesta chip
prin câteva a nopții ceasuri
Inorogul cu Șoimul voroavă făcând,
Hameleon, precum mai sus s-au pomenit,
la lăcașul său ducându-să,
în vasul uluirii
vetrilele gândurilor deșchidea,
prin marea relelor socotele
înotând,
spre toate vânturile,
horburilor funele chitelelor întindea.
Așe el
în valurile vicleșugurilor tăvălindu-să
(poate fi răutatea
îndoit și întriit să lucredze
fortuna slobodzind),
somn fără somn
și odihnă fără odihnă
îl chinuia,
atâta cât cu ochii deșchiși somna
și cu toată fantazia deșteptată visa.
În care vis părerea
chipuri ca acestea
închipuindu-i îi zugrăviia.
Hameleonului cu aer a să paște
și cu vânt a să hrăni
firea fiindu-i,
precum pre marginea unii ape îmblă
i să părea,
unde niște hingiuri dese
și înghimpoase
și niște copaci frundzoși
și umbroși
era,
atâta cât de desimea
și grosimea
umbrelor ce avea,
precum de tot soarele le lipsește
și preste tot întunerecul îi căptușește
i să părea.
Aședară, el îmblând
și prin întunecoasă ceața aceia orbăcăind,
departe înainte
precum o zare de foc vede
i să păru,
spre carea cu toată nevoința năzuind
și la dânsa apropiindu-să,
vădzu că atâta de mare era focul
carile cu mare văpaie ardea,
cât cu vârvul parăi
nuârii ceriului pătrundea,
unde stihiia focului
cu apa nuărului
mari și groznice trăsnete
și plesnete
făcea
(precum aceste doaâ trupuri
de stihii goale
unul pre altul a nu priimi
și vrăjmășește
una pre alta a strica
și a împrăștiia
obiciuite sint).
Iară în mijlocul focului
o jiganie groznică vădzu,
carea la chip ca șopârla,
însă cu multul mai mare
și mai groasă a fi
i să părea.
Aceasta
în toate părțile prin pară primblându-să,
fără sațiu jăratecul păștea
și de mare lăcomie și spudza înghițiia,
nemică cevași
de atâta înfocată văpaie betejindu-să.
Hameleonul așe de cu dulce
mâncarea sulimendriții vădzind
(căci așe să numiia jiganiia aceia),
lucru carile nici odânăoară
stomahul ei îl simțisă,
foamea în mață i să scorni
(că din multe pofta sufletului neclătită ar fi,
de n-ar fi simțirile pre dinafară iscoditoare
și apoi îndemnătoare).
Foamea dară începând,
mănuntăile i să întorcea
și stomahul tare îl chinuia.
Carile de toată știința
a simțire ca aceia
gol,
cu de moarte țipete:
„vai, mațele,
vai, mănuntăile,
vai, pântecele,
vai, vintrile mele!”
a să văieta
și a să văiera
începu.
Și leacul aceii necunoscute boale,
ce ar fi și unde s-ar afla,
nu știia.
Așe el într-acel chip mișelos
chinuindu-să,
salamandra din mijlocul focului:
„O, sărace, strigând, dzisă,
ce poate fi acest chin,
carile așe de fără milă te-au apucat
și ce această lacomă căutare
și nesățioasă mâncare
spre bucatele mele?”
Hameleonul, fără „vai și vai”,
altă nu dzicea,
și fără „moriu și moriu”,
altă nu răspundea.
Ce mai pre urmă cu lânged glas
dzisă: „Simțire nesimțită simt
și pătimire nepătimită pat,
o, domnul mieu și împăratul focului
(că Hameleonului precum salamandra
bodzul [zeul] focului să fie
i să păru)”.
Hameleonul la toate amăgitoriu,
iară la aceasta să amăgi,
căci în hrană și în mâncare
deosăbire a face neștiind,
i să păru că jăratecul fără primejdie
și focul fără nevoie
a înghiți
și a mistui
va putea.
Ce răul rău pate,
că în locul foamei
sațiul cu arsură și nesuferite durerile
i să înmulțiră.
Salamandra dzisă: „O, ticăloase,
au nu știi că foametei hrana
și setei băutura
îi ieste leacul?
Însă nu tot stomahul
toată bucata mistuiește,
nici tot gâtlejul
toată băutura priimește,
nici altă jiganie, fără [afară] de mine,
foc a paște poate
că cine pentru desfrânata poftă
orânduiala firească covârșește,
acela în focul lăcomiii sale
(ca tine acmu) să pedepsește,
a căruia stângere și potolire
foarte cu greu
și mai nici cu greu să găsește.
Ce tu acmu,
mai multă zăbavă nefăcând,
cum mai curând
aleargă,
cearcă
și unde oaâle șerpelui vii afla,
nezăticnit le bea,
căci după mâncare
ca aceasta,
băutură ca aceia
trebuie,
că numai acelea doară văpaia
carea în droburile tale s-au ațițat
a stânge vor putea”.
Hameleonul, de leac ca acesta
de la sulimendriță înțelegând,
macar că nu fără mari slăbiciuni
și leșinături,
însă îndată prin toate malurile a cerca,
toți câmpii și dealurile a cutreiera
și toate bortele copacilor,
gaurile țărmurilor
și crăpăturile pământului
a scociorî începu
(că la cel bolnav sănătatea
de mare preț ieste,
pentru carea toate în cumpănă puind,
mai iușoare a fi le socotește).
Deci după multă
și cu multe dureri, trudă
și ostenință,
oaâle șerpelui,
carile ohendra [năpârcă] să cheamă,
într-un loc a afla
i să tâmplă,
pre carile, de mare arsura mațelor,
îndată și fără de nici o îngăimală
le sorbi.
Aședară, de cu grabă dacă oaâle bău,
precum arsura mațelor ce avea
i s-au potolit
i sa păru.
Însă după fire doftorul,
după doftor leacul
și după leac ca acela
tămăduirea carea i să cuviniia
îi vini,
de vreme ce nu chipul boalei
în chipul sănătății,
ce forma răului
într-altă formă mai rea
și mai cumplită s-au mutat.
Căci oaâle ohendrii
în călduros pântecele Hameleonului
coborându-să,
nu spre mistuire,
ce spre zămislire
clătire a face începură
și acmu embrionați puii ohendrei
după a lor fire
pântecele îi fărâma
și, pentru ca în lumină să iasă,
vintrele îi spinteca
(că cine cu lăcomie
acul cosătoriului înghite,
acela cu mare mișălie
fierul arătoriului borește),
și așe, săracul Hameleonul
iarăși spre moarte să bătea,
iarăși munci și dureri de naștere îl cuprindea,
în locul leacului otrava
și în locul sănătății moartea cunoștea,
dară ce să facă
și de ce să să apuce nici știia,
nici să pricepea.
Puii ohendrii din pântece-i ieșind,
peste trup i să împleteciia,
de grumadzi i să colăciia,
îl pișca,
îl mușca,
și nu laptele, carile nu avea,
ce singele, carile de prin toate vinele i să scurea,
îi sugea.
Într-acesta chip puii ohendrii
și născuții lui și atâta de cumplit
din toate părțile de viață deșertându-l,
și cu toapsăc și venin împlându-l,
în dureri așe mari
și chinuri așe nesuferite,
îndată oteșirea în minte nu-i veniia.
Ce mai târdziu
de mare și minunată
puterea cornului
Inorogului
asupra a toată otrava
aminte își adusă
(căci și de altădată
de otrăvită a văzduhului putregiune
mântuindu-l,
cu sănătatea vieții îl dăruisă)
și așe, din pădure la munte
într-un suflet alergă,
ca doară pre Inorog,
de binele său făcătoriu,
unde va a afla
va putea.
Pre carile într-un munte prea înalt
și loc prea aspru
și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stincă înaltă
în simceaoa muntelui șede,
iară din toate părțile prăpăști,
hârtoape și păhârnituri groznice era,
atâta cât căutării amețală aducea.
Iară din văzduh
și peste vârvul munților îi păru
că o pasire neagră,
cu mare vâjiituri viind,
pre luminos
și lunecos
cornul Inorogului vrea să să puie.
Inorogul cu capul clătind
și cornul cutremurând,
pasirea cu picioarele de neted și luciu cornul lui
a să lipi nu putea.
Câtăva vreme pasirea să să puie,
Inorogul să o surpe
și războiu ca acesta făcând,
odată să tâmplă ca Inorogul
în curmedziș cu cornul lovind,
câteva pene din aripa cea dreaptă
a pasirii să rumpă.
De care lucru, pasirea, slăbindu-să
și de multă luptă amețind și obosindu-să,
în mieșălos chip, giumătate zburând,
iară giumătate prăvălindu-să,
în prăpastea dedesupt să coborî
(că înălțarea înflaților cu mintea,
ca penele în aripi,
iară sfârșitul lor
ca pasirea zmultă rămâne).
Hameleonul, într-atâtea dureri ce să afla,
frumoasă privala aceii monomahii durerile a-și uita
îl făcusă (că când puterea sufletului chiară
în privala înțelegerii să înfige,
atuncea toate simțirile trupului dinafară
amurțesc). Ce a luptii privală săvârșindu-să,
boldurile și strămurările patimii
la simțirea durerilor îl întoarsără.
Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul ședea,
nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul având,
de departe, cu mare umilință, patima își povestiia
și: „Milostivește-te,
milostivește-te asupra ticăloșiii mele!” striga.
Inorogul dzisă: „Ce fel de patimă
ieste carea te chinuiește?”
Hameleonul răspunsă:
„Întâi foamea lângedzind,
apoi focul m-au pârjolit,
iară mai pre urmă puii
carii am născut m-au prăpădit;
și iată că, de nu mai curând
milostivirea ta
asupra slăbiciunei mele va agiunge,
pierit
și prăpădit
sint,
căci altă nedejde și năzuire
vieții mele n-au rămas”.
Și iarăși din toată inima:
„Agiutoriu, agiutoriu! striga,
și cornul plecându-ți,
din otrava ce mă putredește,
mântuiește-mă!” să ruga.
Inorogul răspunsă:
„Leacul și puterea leacului cornului mieu
spre otrava carea dinafară vine slujește,
iară nu spre veninul carile
dinluntru să naște
(că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc,
iară boala sufletului
leacurile apotecarilor nu știe).
Ce pre cât a socoti pociu,
receta [rețeta] leacului tău
aceasta ieste: cornul cămilii,
coama șerpelui,
ochiul guziului orb
și unghile peștelui luând,
în laptele aspidei le fierbe,
până din dzece ocă,
dzece dramuri vor rămânea,
carile în chipul alefiiului făcându-să,
când soarele ca luna va scădea
cu o parte pre la rane te unge,
iară cu altă parte la sfârșitul soarelui,
apă din fărmușuri de marmure
și din pilituri de aur storcând,
o amestecă,
și în chipul șerbetului făcând-o,
o bea,
și așe leacul îți vii afla”.
Hameleonul chipul leacurilor audzind
și precum în batgiocură îi dzice socotind:
„Vai de mine, vai de mine,
dară unde și cine poate lucruri nevădzute,
neaudzite ca acestea să afle?”
Și cu strigarea deodată să deșteptă.
Din somn și din vis ca acesta
Hameleonul trezindu-să,
tot chipul videniii
ca într-un punct a socotelii culegând,
ni spre bine,
ni spre rău îl lua.
De carile totdeodată ni să bucura,
ni să întrista.
Ce precum să dzice
(tot ce cu mare poftă iubim,
aceia cu mare lesnire credem),
în care chip și Hameleonul
toate cele dimpotrivă
din gând izgonind,
după plăcerea
și pofta sa
visul într-acesta chip tâlcuia:
Apa carea curea,
pre a căriia margine el să primbla:
nestătătoare vreme
și amestecate dzilele ei sint;
pădurea deasă
și ca întunerecul umbroasă,
prin carea cu mare nevoie îmbla:
mulțimea gloate lor tulburate;
iară negura carea
lumina soarelui opriia:
învăluirea lucrurilor a cărora sfârșit
cu ochiul înțelegerii a să videa
și a să cunoaște nu să putea;
întâi de departe zarea focului vădzută:
mici începăturile poftei fierbinți;
iară de aproape pară înaltă:
mărimea poftei și a lucrului
din nemică până într-atâta îngroșeat
și crescut,
cât preste toată lumea
vestea i-au ieșit;
sulimendrița carea
în jăratecul focului să păștea:
statul a toată adunarea
carile cu nestânsă poftă
spre izbândirea inimilor să hrăniia
și cu mare nevoință pentru pofta sa,
tot greul și nevoiia
a suferi nu să tăgăduia.
Așijderea,
salamandra de foc precum nebetijită,
așe nesăturată:
statul lucrului început
pentru săvârșire nepărăsit
să silește,
nici cineva din cei împotrivnici
în ceva a-l beteji va putea
și pofta atâta de folos îi va fi,
cât de binele carile va urma
neîndestulit va fi,
căci în mare mărime
și lucrul și lauda lui va crește.
Iară războiul apii nuârilor
cu vârvul parăi focului
și trăsnetele
și plesnetele
carile între dânsele să făcea:
precum acestor doaâ monarhii
minunate fapte și vestea lucrului
ce să va între dânsele isprăvi,
peste nuâri va trece
și prin și preste toate țările
și olaturile va merge;
foamea carea
din mâncarea salamandrii
i s-au scornit:
pofta cu carea
el spre acela lucru
(cu carile vreun amestec nu avea)
a să amesteca
l-au îndemnat;
în chipul [asemenea] ei
jeratec a mânca:
pentru agonisirea
laudii de la monarhiia pasirilor
(căci para pasirilor zburătoare,
iară apa nuârilor,
dobitoacelor la pământ,
trăgătoare a fi tâlcuia),
în pofta
a tot statul lor au întrat.
Arsura carea în pântece i s-au scornit:
greuimea și nevoia lucru lui;
leacul pre carile salamandra l-au învățat,
adecă oaâle șerpelui să bea:
mijlocile carile din socoteală
și din înțelepciune să nasc
(căci șerpele înțelepciunea,
iară oaâle aflările
și mijlocele pre carile înțelepciune le dă,
tâlcuia),
arătându-i, le-au aflat,
le-au băut
și în pântece puii șerpelui s-au zămislit:
socoteala în gând și în inimă au băgat,
apoi, ca cum le-ar fi zămislit,
la calea lor
spre ducerea săvârșitului le-au pus.
Prin pântece cu mari dureri i-au născut:
adecă preste nedejdea sa
și de unde nici s-au gândit,
fapta cu mare bucurie au săvârșit
(căci durerile împotrivă tâlcuind,
veselie
și bucurie
a fi socotiia).
Iară leacul carile împotriva durerii
de la Inorog poftiia:
prin buiguirea fantaziii,
visul aievea
și durerea adevărată socotind,
stricarea aceii bucurii
de la nebiruită puterea nepriietinului
prin necunoștință cerca.
Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă,
nici undeva să află,
spuindu-i, precum lucrul început
nicicum a să strica
nu va putea,
nici asupra aceii bucurii,
pre carea faptul înțelepțăsc au adus-o,
vreo întristare împotrivnică va putea sta.
Acestea așe, toate, după a sa voie
Hameleonul tâlcuind,
visul în nespusă bucurie
și în lucrul aievea
întorcea.
Ce un lucru această înfiptă socoteală
oarecum din temelie îi clătiia,
căci după voie
tâlcul a potrivi nu putea.
Adecă: pre cornul Inorogului pasirea
cea neagră a să pune neputând,
cu penele aripilor frânte,
de râpă mai mult prăvălită
decât lăsată
s-au dat.
Așijderea, că el la locul
unde Inorogul sta
a să urca
și loc a să sui
n-au aflat.
Ce până mai pre urmă,
macar că cu îndoit
și prepus gând,
însă iarăși pre cât
mai aproape de pofta sa
a-l aduce au putut,
și pre acesta
într-acesta chip l-au tâlcuit.
Adecă: pre neprietin
moartea de nu-l și va de tot stăpâni,
ea într-o parte, spre râpă,
adecă spre vremea necunoscută
lăsându-să,
viața strâmptă
și nenorocită îi va lăsa,
ca carea altul nici mai denainte,
nici mai pre urmă de dânsul
a viețui nu s-au vădzut,
sau în loc strâmt și rău ca acela
viața își va petrece,
de unde nici el la altul,
nici altul la dânsul
să margă va putea.
Aședară, Hameleonul,
vesel după vis
și voios după tâlcuirea lui,
din locu-și sări
și, cum de la Șoim
pentru vinirea Inorogului cevași știre
nu i s-au dat să mira
(căci cu Șoimul cuvânt pusese
ca când Inorogul ar vini,
îndată știre să-i facă).
Apoi iarăși singur mângâindu-să,
în sine dzicea:
„Vicleșugul carile în inimă port
nici piielea
de pre mine nu-l simpte,
necum aceștea în prepus
ca acesta să fie întrat
și mai vârtos că precum
în toată credința mă au,
bine i-am cunoscut.
Ce, poate fi, Inorogul
de ceva s-au împiedecat
și la locul prundișului nu s-au coborât,
căci amintrilea și el
la cuvântul dat stătătoriu,
și Șoimul de vicleșug neștiutoriu
ieste”.
Și așe, iarăși în stratu-și culcându-să,
dzua a să lumina
cu întunecos gând aștepta.
Deci Inorogul și cu Șoimul,
după ce prin multă vreme a nopții,
ce le-ar fi fost voroavele sfârșiră,
unul cu altul sărutându-să
și în brațe prietinești cuprindzindu-să,
sara bună își dederă
și unul de la altul despărțindu-să,
cineși la ale sale să înturnară
(că la împreunare pofta hirișă,
iară la despărțire
voia de împreună trebuie).
Iară când mâna cea de aur
cu degetele de trandafir
din vârvurile munților flori culege
și mănunchele negre din cele albe alege,
Hameleonul, după obiceiu,
la ispitele răutăților,
școala vrăjbilor
și cercetare străjilor
degrabă purceasă,
pre carile într-un suflet cutreierând
și ceva nou din celea
ce rău nedejduia neaflând,
precum cu bună samă Inorogul
din munte la locul împreunării
să nu să fie coborât,
singur șie își dovedi
(că vicleanul când
pe altul în lucru să amăgească nu are,
atuncea singur pe sine
în socoteală să viclenește
și cuvintele din sin furându-și
în pungă le pune).
Și așe, precum vremea clevetii
și ceasul zavistiii
să fie nemerit
socotind,
cum mai degrabă la Șoim să dusă.
Cătră carile darea bunii dimineți
de giumătate curmând
și cădzuta închinăciune
încă bine nesfârșind,
cu capul viperii să închina,
cu ochii vulpei căuta,
cu trupul dulăului să clătina
și, ca cum de duh rău
tulburat ar fi fost,
cu fălcile căscate,
cu budzele lăsate
și cu balele aspumate
cuvinte cu stropi
și stropi cu cuvinte amestecate
într-acesta chip a împrăștiia începu:
„Vădzut-ați, dzice,
lucru la cuvânt așe de năstătătoriu
și ca frundza de tot vântul
în toate părțile clătitoriu?
Vădzut-ați cucoșul,
învățătoriul vântului,
în vârvul turnului?
Eu încă de multă vreme
la trup câte dramuri
și la minte câte grăunță
cumpănește,
să ți-l cântăresc
și de toate pre amănuntul
să ți-l perigrapsesc
vream,
la chip, cum și la obiceie ce fel ieste
să ți-l arăt poftiiam
și precum din gura lui
vreodată adevărul nu iese
a ți-l dovedi mă ispitiiam.
Însă spre împreunarea lui
cu atâta sete încins
și cu atâta poftă spre viderea lui aprins
vădzindu-te,
a ți-l povesti mă siiam.
Iară acmu, iată,
singur iușurimea minții,
nestarea cuvântului
și toată prostimea firii
bine i-ai vădzut
și precum socotesc, precum și cât ieste,
de pre unghe leul
și de pre parte tot țircălamul vii fi cunoscut,
căci eu, ticălosul,
pentru a mea prostime,
ca nu cândai în prepusul de zavistnic
și îndoința de clevetnic
să cadz,
adevărul a-ți grăi
mă temeam
și toată ființa lucrului
a-ți descoperi
mă feriiam
(că pre cât de urâcioasă
ieste minciuna
la urechile drept audzitoare,
pre atâta de primejdioasă
ieste adeverința
la audzirea strâmb ascultătoare).
Ce acmu, iată, el, la locul însămnat
și după cuvântul dat,
n-au vinit.
Iată, giurământurile în loc de basnă
și cuvintele și rugămintele
în chip de batgiocură le-au luat.
De care lucru,
îndrăzneala adevărului luând,
din curată inimă ași dzice
ca de această prietinească împreunare
părăsindu-te,
cu chipul carile priietinul
și prieteșugul ce să fie n-au învățat,
deplinul neprieteșug
și vrednicul nepriietin,
cum și cât să fie,
a cunoaște să-l faci,
ca alte feliuri de curse
și de lațe întindzindu-i
și într-în sele vânându-l,
să priceapă
(că precum toate obrazele
unul cu altul nu să asamănă
și stelele una cu alta
în lumină nu să potrivăsc,
așe decât vicleanul mai viclean
și decât meșterul altul mai meșter
și mai isteț să află)”.
Șoimul deodată
și într-acesta chip oare de cine grăiește
mult să miră.
Apoi această puturoasă hulă,
de unde și asupra a cui o scornește,
cu lin glas îl întrebă.
Hameleonul dzisă:
„Dară, domnul mieu bine știe
cine în lume și singur între toți muritorii
de toată hula și ocara vrednic ieste,
a căruia și a numelui pomenire
grețoasă,
și audzului scărândăvoasă ieste”.
Șoimul dzisă: „Hele, pentru aceasta
și mai ales a înțelege aș vrea”.
El dzisă: „Au nu amăgeul
și șifariul acela
atâtea crunte sudori mi-au vărsat?
Au nu vicleanul
și înșelătoriul acela
de atâtea ori
și într-atâtea de moarte cumpene
și de viață primejdii m-au băgat,
mai vârtos că cu a lui pricină
și rob la mâna crocodilului
am cădzut,
unde și până astădzi
cu greu preț a mă răscumpăra
și cu mulți chizăși
prețul să-mi plătesc legat sint.
Dară de vreme ce el
toate ostenințele în zădar
și toate slujbele în darn
a fi mi-au arătat,
lasă, că încă puțintel,
și visul carile am visat
după tâlcuire îl voi plini.
Căci visele pre mine
vrodată macară nu mă amăgesc,
că precum a viselor tâlcuire,
așe a vrăjilor alcătuire
de la tată mieu foarte bine am învățat.
Că tată-mieu, Apariul,
prin multă vreme la Hersonisul crivățului
cu corăbieriia îmblând,
de la babele schithilor
toate meșterșugurile gheomandiii,
hiromandiii
și a necromandiii
deplin învățasă,
pre carile prin adese paradosin
supt pecetea pomenirii tare
le-am însămnat,
din carile șuvăitoriul
și a multe cărări știutoriul acela
nu-mi va scăpa”.
Șoimul înțelegând
că toate acestea vărsături
asupra curățăniii Inorogului
le borește: „Șterge-ți gura, dzisă,
o, priietine, și de ieste cu putință
știupitura iarăși îți înghiți
și borâtura iarăși îți sorbi,
căci Inorogul și la cuvântul dat au stătut,
și la locul împreunării, asară,
după cum au dzis,
au vinit.
De la carile de întreagă voroavă
săturându-mă
și de înaltă înțelepciune
mult mirându-mă,
adeverit sint
că acestea toate spre ispită
sau prin zavistie veche le grăiești.
Și acmu din pricina sau a neștiinții,
sau a răutății
(căci amândoaă jigănii rele
și cu multe capete sint),
în vreme fără vreme
cu ce erai încărcat
a te descărca
și în locul ce nu ți s-au cădzut
a le arunca
ai silit.
Ce de ai făcut ispită, o, priietine
(întâi pre tine de bun,
apoi pre altul de rău ispitește);
iară de te-ai din zavistiia veche
cleveta noaâ a face pornit,
să știi (că sabiia zavistiii
mănunc nu are,
și oricine a mână ar apuca-o,
nerănit
și nebetejit
să rămâie nu poate)”.