Scrisoarea pastorală a PFP Bartolomeu I al Constantinopolului la Nașterea Domnului [2012]

+ BARTHOLOMEW
By the Mercy of God Archbishop of Constantinople-New Rome
And Ecumenical Patriarch

To the Plenitude of the Church
Grace, Mercy and Peace
From the Savior Christ Born in Bethlehem

* * *

“Christ is born, glorify Him;

Christ is on earth, exalt Him”.

Let us rejoice in gladness for the ineffable condescension of God. The angels precede us singing: “Glory to God in the highest and on earth peace, good will among all people”.

Yet, on earth we behold and experience wars and threats of wars. Still, the joyful announcement is in no way annulled.

Peace has truly come to earth through reconciliation between God and people in the person of Jesus Christ. Unfortunately, however, we human beings have not been reconciled, despite God’s sacred will. We retain a hateful disposition for one another.

We discriminate against one another by means of fanaticism with regard to religious and political convictions, by means of greed in the acquisition of material goods, and through expansionism in the exercise of political power. These are the reasons why we come into conflict with one another.

With his Decree of Milan issued in 313 AD, the enlightened Roman emperor, St. Constantine the Great, instituted freedom in the practice of the Christian faith, alongside freedom in the practice of every other religion. Sadly, with the passing since then of precisely 1700 years, we continue to see religious persecution against Christians and other Christian minorities in various places.

Moreover, economic competition is spreading globally, as is the pursuit of ephemeral profit, which is promoted as a principal target. The gloomy consequences of the overconcentration of wealth in the hands of the few and the financial desolation of the vast human masses are ignored.

This disproportion, which is described worldwide as a financial crisis, is essentially the product of a moral crisis. Nevertheless, humankind is regrettably not attributing the proper significance to this moral crisis. In order to justify this indifference, people invoke the notion of free trade. But free trade is not a license for crime.

And criminal conduct is far more than what is recorded in penal codes. It includes what cannot be foreseen by the prescription of statutory laws, such as the confiscation of people’s wealth by supposedly legitimate means. Inasmuch, therefore, as the law cannot be formally imposed, the actions of a minority of citizens are often expressed in an unrestrained manner, provoking disruption in social justice and peace.

From the Ecumenical Patriarchate, then, we have been closely following the “signs of the times,” which everywhere echo the “sounds” of “war and turmoil” – with “nation rising against nation, dominion against dominion, great earthquakes, and in various places famines and plagues, alongside dreadful phenomena and heavenly portents” (Luke 21.10-12).

In many ways, we are experiencing what St. Basil wrote about “the two types of love: one is feeling sorrow and concern upon seeing one’s beloved harmed; the other is rejoicing and striving to benefit one’s beloved. Anyone who demonstrates neither of these categories clearly does not love one’s brother or sister (Basil the Great, Shorter Rules, PG31, col. 1200A).

This is why, from this sacred See and Center of Orthodoxy, we proclaim the impending new year as the Year of Global Solidarity.

It is our hope that in this way we may be able to sensitize sufficient hearts among humankind regarding the immense and extensive problem of poverty and the need to assume the necessary measures to comfort the hungry and misfortunate.

As your spiritual father and church leader, we ask for the support of all persons and governments of good will in order that we may realize the Lord’s peace on earth – the peace announced by the angels and granted by the infant Jesus.

If we truly desire this peace, which transcends all understanding, we are obliged to pursue it palpably instead of being indifferent to the spiritual and material vulnerability of our brothers and sisters, for whom Christ was born.

Love and peace are the essential features of the Lord’s disciples and of every Christian. So let us encourage one another during this Year of Global Solidarity to make every conscious effort – as individuals and nations – for the reduction of the inhumane consequences created by the vast inequalities as well as the recognition by all people of the rights of the weakest among us in order that everyone may enjoy the essential goods necessary for human life.

Thus, we shall indeed witness – at least to the degree that it is humanly possible – the realization of peace on earth.

Together with all of material and spiritual creation, we venerate the nativity of the Son and Word of God from the Virgin Mary, bowing down before the newborn Jesus – our illumination and salvation, our advocate in life – and wondering like the Psalmist “Whom shall we fear? Of whom shall we be afraid?” (Ps. 26.1) as Christians, since “to us is born today a savior” (Luke 2.11), “the Lord of hosts, the king of glory” (Ps. 23.10).

We hope earnestly and pray fervently that the dawning 2013 will be for everyone a year of global solidarity, freedom, reconciliation, good will, peace and joy.

May the pre-eternal Word of the Father, who was born in a manger, who united angels and human beings into one order, establishing peace on earth, grant to all people patience, hope and strength, while blessing the world with the divine gifts of His love. Amen.

At the Phanar, Christmas 2012

Your fervent supplicant before God

+ Bartholomew of Constantinople

Scrisoarea pastorală a ÎPS Laurențiu Streza la Nașterea Domnului [2012]

„Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru,

Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric

şi din umbră am aflat adevărul:

că din Fecioară S-a născut Domnul.”

(Luminânda Crăciunului)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este început al praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea e urmată cronologic de toate celelalte sărbători împărăteşti, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă, de Sfintele Pătimiri, de Învierea Domnului, de Înălţarea la cer şi de Pogorârea Sfântului Duh.

Aceste sărbători sunt unite între ele, căci prin ele noi suntem chemaţi să participăm tainic la toate actele vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să trecem prin tot ceea ce a trecut umanitatea Lui, pentru a deveni, astfel, şi noi fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc.

Aşadar, toate sărbătorile vorbesc despre una şi aceeaşi viaţă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar noi le serbăm separat doar pentru a putea aprofunda fiecare moment al acestei vieţi a lui Hristos. Sfânta Liturghie ne oferă şansa şi unica bucurie de a trăi perpetuu, prin ea, toate aceste evenimente sfinte şi sfinţitoare ale vieţii Mântuitorului.

Astfel, în fiecare an, Crăciunul, Paştele, Înălţarea şi Cincizecimea sunt mereu noi, mereu pline de aceeaşi bucurie negrăită, care nu vine de la noi, ci de la Cel care S-a întrupat pentru noi, S-a jertfit pentru noi din iubire şi Care nu încetează a ne cuprinde în iubirea Sa nemărginită, la fiecare Sfântă Liturghie.

Fiecare sărbătoare este o lucrare tainică, fiind o îmbinare între realitatea istorică şi viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor, între pământesc şi ceresc, între viaţa oamenilor şi viaţa lui Dumnezeu. Imnografii şi Părinţii Bisericii au încercat să redea prin paradox adâncimea tainei praznicului Naşterii Domnului, folosind expresii care arată prin contrast lucrarea lui Dumnezeu, necuprinsă cu mintea omenească, în întreaga iconomie a Întrupării Sale: „Taină străină şi preaslăvită văd, spune Sfântul Ioan Damaschin, cer fiind peştera, scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea, sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim”[1].

În acest irmos, imnograful a vrut să sublinieze caracterul istoric al evenimentelor, menţionând contextul în care S-a născut Mântuitorul, şi anume: peştera, ieslea, steaua, însă pentru el toate aceste elemente nu exclud taina, ci o cuprind, căci în cele smerite Dumnezeu S-a arătat celor smeriţi „pentru ca, fiind văzut, să îi înveţe şi, învăţându-i, să îi povăţuiască spre cele nevăzute”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[2].

„Astăzi Betleemul calcă pe urmele cerului, continuă acelaşi Sfânt Părinte, iar în locul soarelui ia loc Soarele dreptăţii. Nu te întreba cum, căci unde vrea Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. A voit, a putut. S-a pogorât, a mântuit”[3].

Taina Întrupării este mai presus de minte şi de cuvânt, iar omului nu îi rămâne decât să mulţumească şi să-L preamărească pe Creatorul a toate pentru negrăita Sa iubire de oameni. Cu sufletul plin de mirare şi de bucurie în faţa acestei taine, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Că a născut Fecioara astăzi, o ştiu! Că a născut Dumnezeu mai presus de timp, o cred! Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în tăcere şi am primit ca prin cuvinte să nu-l iscodesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu trebuie să căutăm la firea lucrurilor, ci să credem în puterea Celui ce le săvârşeşte. Lege a firii este ca să nască femeia măritată, dar lucrul mai presus de fire este ca să nască fecioara ce nu ştie de nuntă şi să rămână fecioară şi astfel prin feciorie bucurie să fie adusă lumii întregi… Să se cerceteze, dar, cele după fire, iar cele mai presus de fire să se cinstească în tăcere”[4].

„Dar ce să spun, ce să grăiesc, spune el în continuare, Minunea mă înspăimântă. Cel Bătrân în zile S-a făcut Prunc. Cel ce stă pe scaun înalt şi preaînălţat, este aşezat în iesle. Cel nepipăit, Cel curat, Cel nealcătuit, Cel netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel ce a rupt legăturile păcatului este înfăşat în scutece, pentru că vrea asta. Vrea să prefacă necinstea în cinste, vrea să îmbrace cu slavă pe cel neslăvit, vrea să arate chip de virtute pe cel supus ocării. De aceea ia trupul meu, ca eu să-I fac loc în mine Cuvântului Lui. Îmi ia trupul meu, ca să îmi dea Duhul Lui. Îmi dă şi îmi ia, ca să-mi dea vistierie de viaţă. Îmi ia trupul meu, ca să mă sfinţească, îmi dă Duhul Lui ca să mă mântuiască!”[5]

Coborârea negrăită şi neînţeleasă a lui Dumnezeu la om îl face pe Sfântul Atanasiesă vorbească despre Întrupare tot prin paradox şi prin antinomie: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între plătitori de biruri! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peştera simplă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră!”[6] .

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Mântuitorul a primit naştere trupească pentru a ne dărui nouă naştere duhovnicească. El doreşte şi acum, stând pe tronul slavei Sale, să vină la noi, şi o face prin Sfintele Taine, sărăcind continuu şi dându-ne nouă Sfântul Trup şi Scumpul Său Sânge, sub forma văzută a pâinii şi a vinului, pentru a ne umple astfel de slava umanităţii Sale îndumnezeite.

El vine în acest nou Betleem, în această nouă „Casă a Pâinii”,care este Sfânta Liturghie, pentru a ne umple de mila Sa, aşa cum a făcut-o la Întrupare. A venit în lume din milă pentru omul căzut, care singur nu se putea ridica, şi tot aşa vine la fiecare Liturghie pentru a ne ridica de sub povara multelor greutăţi care ne apasă şi a ne scăpa de tirania patimilor şi a diavolilor.

Această milă pe care o invocăm liturgic este iubirea milostivăa lui Dumnezeu, prin Fiul Său cel întrupat, Care Îşi asumă suferinţa şi durerea noastră, cu compasiune şi respect faţă de omul căzut, respectând libertatea noastră, şi aşteaptă răspunsul nostru şi întoarcerea voinţei noastre spre El, Izvorul a toată bunătatea şi a tot darul.

„Mila Ta, Doamne, e mai bună decât viaţa”[7], ne spune psalmistul David, iar această milă pe care o cerem şi de care avem atât de multă nevoie nu e un gest exterior al lui Dumnezeu, menit să rezolve problemele noastre, ci e o participare lăuntricăla durerea şi suferinţa noastră.

De aceea S-a întrupat Mântuitorul, căci El nu a vrut să ne mântuiască prin cuvântul Său, fără participarea noastră, ci a venit şi Şi-a asumat toată suferinţa lumii noastre, pentru a ne dărui bucuria şi fericirea umanităţii Sale îndumnezeite. E o adâncă taină în această voinţă a lui Dumnezeu de a Se coborî la noi, prin chenoza Sa, şi de a participa la durerile făpturilor Sale.

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire Îl face pe El să Îşi continue pogorârea la noi, pentru a ne dărui, prin Sfintele Taine, singurul lucru care ne lipseşte, adică pe Sine Însuşi, Izvorul a toată bunătatea, balsamul care ne vindecă toate rănile, neajunsurile şi neîmplinirile, care ne tămăduieşte toate durerile sufleteşti şi trupeşti de care suferim. Dar această dăruire a Lui este totală. El nu ne dăruieşte „ceva” din Sine, ci Se dăruieşte pe Sine cu totul, aşteptând cu multă dragoste aceeaşi dăruire din partea noastră.

Iubiţi credincioşi,

Taina negrăită a acestei sărbători trebuie să fie şi taina vieţii noastre. Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit la noi într-un mod atât de smerit, spre a Se jertfi din dragoste desăvârşită pentru noi şi a noastră mântuire, viaţa aceasta a noastră, vremelnică, dar pregătitoare pentru cea veşnică, nu trebuie să fie o continuă afundare în plăcerile egoismului trupesc, în poftele şi desfătările acestei lumi.

Ea trebuie să fie o renunţare totală la deşertăciunile amăgitoare, pentru a ne bucura de această negrăită iubire divină, dând şi noi răspuns, tot prin iubire, prin altruism şi prin jertfelnicie, singurele care pot da un sens acestei vieţi.

Cu multă durere remarcăm că în societatea zilelor noastre această iubire desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de om – Filantropia divină – este din ce în ce mai puţin cunoscută şi tot mai puţini oameni o trăiesc şi o împlinesc.

În locul ei este însă cultivată iubirea trupească de sine, egoismul desfrânării şi micimea sufletească a răutăţii, a invidiei şi a răzbunării. Societatea modernă a ajuns să fie îndoctrinată şi îndreptată spre acest tip de viaţă egocentrică, prin toate mijloacele de comunicare moderne.

Rolul benefic al acestor mijloace, pentru epoca nouă a informaţiilor, este, din păcate, depăşit de modele noi de comportament, de libertinism şi necurăţie, devenite norme, fără nici o obligaţie morală, care distrug instituţia sacră a familiei creştine.

Cei căsătoriţi, după ani buni de convieţuire şi de luptă comună cu viaţa, cu copii şi bună rânduială, se despart fără nici o responsabilitate, căutând plăceri mult prea trecătoare.

Tinerii trăiesc împreună ani buni în fărădelegi, înainte de a se căsători, pentru ca apoi să împartă, prin judecători, bunurile agonisite împreună şi pe copiii lor, la aşteptata lor despărţire.

Mulţi dintre cei ce se căsătoresc o fac ca pe o convieţuire „de probă”, având alături soluţia divorţului, care este, de fapt, o „disoluţie”, o traumă profundă care ucide pe copii, dar şi pe soţi. Unde este răspunderea faţă de urmaşii noştri?

Cei mai afectaţi însă din tot acest război al informaţiilor sunt copiii. Ne mirăm că nu ne mai putem înţelege cu ei, dar îi lăsăm să petreacă ore în şir în faţa acestor mijloace moderne, care ţin locul părinţilor, ca pedagogi, şi le fură tot timpul, devenind dependenţi de acestea.

În casa unui creştin intră, cu bună ştiinţă, prin televizor şi internet, o lume străină a violenţei, a desfrâului, a adulterului şi a pornografiei, o lume pe care nici noi cei maturi nu o putem controla cum se cuvine sau nici nu dorim acest lucru. Suntem oare atât de neputincioşi încât nu le putem oferi tinerilor alte soluţii şi alte opţiuni de viaţă?

Să ne trezim, aşadar, iubiţi credincioşi, din acest somn şi din această amorţire şi vrajă a plăcerilor lumii acesteia. Să folosim cu multă luare aminte timpul vieţii noastre, în care fiecare clipă este extrem de preţioasă pentru dobândirea mântuirii.

Sutele şi miile de ore pe care le petrecem noi şi copiii noştri în faţa televizorului ar putea fi altfel valorificate, îmbogăţindu-ne prin lectură folositoare, prin viaţa cât mai aproape de natură, dar, mai ales, prin căutarea celor aflaţi în boli şi suferinţe: prin spitale, prin azile, prin orfelinate. Dragostea altruistă, şi nu cea egoistă ne scapă din toate angoasele şi neîmplinirile vieţii noastre, făcând din noi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, ai Pruncului venit în lume ca să ne dăruiască nevinovăţia şi curăţia Sa.

Iubiţii mei,

Sărbătoarea Naşterii Domnului să o petrecem nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc, nu lumeşte, ci mai presus de lume, nu în ospeţe şi necumpătări, ci în bucuria Duhului Sfânt, pentru ca Tânărul Pruncul, născut în ieslea Betleemului, să Se nască şi să crească în inimile noastre, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin paza sfintelor porunci, prin vieţuire curată şi bineplăcută lui Dumnezeu.

De aceea, iubiţi credincioşi, să devenim copii, să ne întoarcem în noi înşine, să descoperim pe Pruncul Iisus din inimile noastre, să ne curăţăm de patimi şi să vieţuim viaţa cea sfântă, în Hristos, Domnul. Amin.

Sărbători fericite!

Un An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


[1]. Irmosul Cântării a noua a Canonului Utreniei Crăciunului.

[2]. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, PG 56, 385-394, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Bucureşti, 2002, p. 26.

[3]. Ibidem, p. 23.

[4]. Ibidem, p. 25.

[5]. Ibidem, p. 27.

[6]. Sfântul Atanasie cel Mare, Sermo de descriptione deiparae, PG 28, 945B.

[7]. Ps. 62, 4.

Scrisoarea pastorală a ÎPS Irineu Popa la Nașterea Domnului [2012]

† Dr. Irineu

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI

2012

 

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

 

„Hristos Se naşte, măriţi-L!,

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!,

Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!,

Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie

lăudaţi-L popoare că S-a preamărit!”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

An de an, luminatul praznic al Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne umple sufletele de o negrăită bucurie duhovnicească. În această zi de sărbătoare, în care S-a născut Mântuitorul Hristos, s-au împlinit făgăduinţele Tatălui ceresc pe care le-a dat primilor oameni, că „în zilele cele de pe urmă” va trimite pe Fiul Său să mântuiască neamul omenesc.

Astfel, ascultând istorisirile din Sfintele Evanghelii despre cele petrecute în oraşul Betleem, în noaptea sfântă a Naşterii, simţim în inimile noastre o tainică chemare de a porni şi noi cu cugetul pe urmele magilor de la Rasărit, ca să ajungem călăuziţi de stea la ieslea unde S-a născut pruncul Iisus.

Acolo, în peşteră şi în ieslea sărăcăcioasă, a venit la noi Fiul Celui Preaînalt să ne sfinţească şi să ne facă desăvârşiţi. De asemenea, împreună cu păstorii, să ascultăm şi noi cântarea îngerească a puterilor cereşti: „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”1.

.De bună seamă că aceste momente sfinte vor trezi în noi sentimente de aleasă trăire duhovnicească şi de mulţumire pentru nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Sfântul Ioan Evanghelistul zugrăveşte această bucurie sfântă prin cuvintele: „Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos”2.

Dreptmăritori creştini,

 Dacă există în lume un lucru care să fie numit taină, înainte de toate şi în primul rând, trebuie numită Taină însăşi venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Din orice direcţie am privi acest subiect sau sub orice aspect l-am trata, Domnul slavei este o Persoană reală, indiscutabil istorică şi incontestabil tainică.

În El realitatea cea mai evidentă se uneşte cu taina cea mai profundă. Sfântul Apostol Pavel, contemplând această realitate mistică a negrăitei taine a înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi fiind cuprins de o uimire fără margini şi de o admiraţie fără egal, exclama: „cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”3.

Deci, ce poate fi mai mare decât această minune, se întreabă Sfântul Chiril al Alexandriei, dacă nu Cuvântul Tatălui Care S-a făcut om, Iisus Hristos Mântuitorul lumii?4

Măreţia tainei se cuprinde tocmai în faptul că Însuşi Dumnezeu S-a făcut om, fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat – Unul din Sfânta Treime şi rămânând pentru totdeauna asemenea nouă.

Într-adevăr, în această Taină a iubirii Sale negrăite, Fiul Tatălui, pogorându-Se la noi, fără să schimbe ceva din dumnezeirea Sa şi fără să ştirbească ceva din firea umană pe care Şi-a asumat-o, Şi-a făcut Sieşi firea noastră umană fără să o desfiinţeze.

El ne-a comunicat astfel iubirea Tatălui şi Harul Sfântului Duh, ridicându-ne pe treapta cea mai înaltă de îndumnezeire. Fără îndoială, numai El ne putea oferi bucurie divină şi binecuvântare nemuritoare de a fi copii ai Tatălui ceresc. De aceea, întru El, noi ne simţim fraţii Săi cu adevărat divini, înţelepţi, desăvârşiţi şi nemuritori, cum ne spune Sfântul Apostol Petru5.

Dar Naşterea Domnului ne mai arată că Dumnezeu nu este pentru om ceva aparte, ci Persoana cea mai intimă nouă şi cea mai necesară firii noastre. Astfel, născându-Se din Preasfânta Fecioară Maria, El ne-a arătat că a intrat în mod real în viaţa noastră, în sângele nostru, în inima noastră, în întreaga noastră viaţă, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”6.

În felul acesta Stăpânul vieţii, Care fusese dat afară prin păcat din trupul şi sufletul nostru, revine iarăşi la noi pentru a lucra mântuirea şi îndumnezeirea noastră, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”7.

Prin Naşterea Fiului lui Dumnezeu s-a manifestat şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, cum ne spune Sfântul Atanasie cel Mare8.

Domnul, Creatorul şi Diriguitorul tuturor creaturilor, este Acela prin care „toate s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a fãcut”9.

Se cuvenea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ca „după ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”10.

Această iconomie apare ca scopul principal al Providenţei lui Dumnezeu pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, cum remarca Sfântul Maxim Mărturisitorul11.

Mai mult, am putea spune că Dumnezeu a răspuns răutăţii îndelungate a diavolului cu bunătatea Sa veşnică şi inepuizabilă. Şi pe cât satana s-a luptat să distrugă pe om, pe atât Dumnezeu l-a înnobilat şi l-a îndumnezeit, făcându-l sfânt şi nemuritor. Rezultatul natural şi logic al acestei lucrări este că „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”12, în smerenia iubirii Sale desăvârşite, S-a făcut om pentru eliberarea noastră din robia păcatului şi a morţii.

În sfârşit, de la Naşterea Domnului, răul, care s-a extins şi a crescut în lume punând chiar în pericol firea noastră umană prin moarte şi haos, este biruit de Fiul Tatălui ceresc care S-a făcut om să ne salveze de la moartea veşnică.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Naşterea Domnului, cum constatăm, a vindecat neascultarea noastră şi ne-a împărtăşit de veşnicia lui Dumnezeu. Cum am fi putut, oare, fraţilor şi surorilor, să ajungem la nemurire şi la nestricăciune, dacă Dumnezeu Cel veşnic şi nemuritor, Care „locuieşte în lumina cea neapropiată”, nu S-ar fi făcut om pentru noi? Oricine poate să-şi dea seamă că, numai prin Mântuitorul, stricăciunea a fost înghiţită de nestricăciune şi moartea a fost învinsă de nemurire, iar noi am fost făcuţi fii iubiţi ai Tatălui ceresc13.

Apoi, Domnul, făcându-Se om, ne-a vindecat de boală, de suferinţă şi de moarte. Cum ştim, vindecarea de suferinţă şi de moarte n-o putea face omul, ci numai Dumnezeu, Care a luat „asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat”14.

Deci, Mântuitorul Iisus Hristos, sfinţindu-Se pentru noi15, ne-a dat posibilitatea să credem în El şi să avem viaţă veşnică. Aceasta ne arată că prin viaţa şi mesajul Său, prin activitatea Sa istorică şi prin felul Său de a pătimi, de a muri şi de a învia, ne-a dezvăluit în mod definitiv şi deplin, atât învăţătura divină, cât şi importanţa vieţii noastre.

În virtutea acestei descoperiri înţelegem că, după venirea Fiului Tatălui la noi, este de neconceput să mai aşteptăm o altă revelaţie, deoarece Dumnezeu Însuşi ne-a revelat şi ne-a dăruit totul, în Persoana Unicului Său Fiu. Din acest motiv, Sfintele Evanghelii sunt îndreptarul de viaţă şi mântuire care ne relatează că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Ca atare, „Fiul lui Dumnezeu a locuit în om şi S-a făcut Fiul Omului pentru a-l obişnui pe om să-L atingă pe Dumnezeu şi pentru a-L obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”16.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este praznicul bucuriei şi al purităţii sufleteşti şi trupeşti. Atât Sfintele Slujbe, cât şi colindele, datinile străbune, bradul de Crăciun, toate ne îndeamnă să ne aducem aminte că putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet. Este adevărat că unii dintre noi încă mai sărbătoresc un Crăciun fără Pruncul Iisus sau o Bobotează fără Aghiasmă.

Dar, pornind de la faptul că lumea în care trăim este opera lui Dumnezeu, avem datoria să păstrăm ceea ce El ne-a dat în toată puritatea, frumuseţea şi sfinţenia. Este nevoie în acest caz să ne îndepărtăm de la obiceiurile rele care s-au înrădăcinat în mentalitatea multor confraţi ai noştri care au deviat de la valorile spirituale ortodoxe şi au ajuns să normalizeze păcatul în virtutea unei libertăţi rău înţelese.

Oricine ştie din experienţă personală că nimeni nu este liber dacă săvârşeşte fapte rele, ci, dimpotrivă, este liber şi fericit numai cel care face ceea ce trebuie şi ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

Aşadar, să ne silim în a apăra dreapta noastră credinţă ortodoxă, în a proteja pe cei neputincioşi, pe copii, pe bătrâni şi pe bolnavi, care au nevoie de noi.

Societatea în care trăim este într-o căutare febrilă de soluţii împotriva sărăciei, dar foarte puţini caută remedii spirituale împotriva bolilor sufleteşti care distrug conştiinţa multora.

Anul care vine vom avea ocazia să cinstim în chip deosebit pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, strămoşii noştri, care ne-au dăruit libertate credinţei şi ne-au lăsat atâtea fapte sfinte ca moşteniri nepieritoare. Deci, urmând lor, să stăruim cu cuvântul şi cu fapta în sfinţenie, ţinând legea noastră strămoşească ortodoxă aşa cum au ţinut-o şi ei.

Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta, în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Cu binecuvântare şi bucurie sfântă vă îmbrăţisăm părinteşte, dorindu-vă,

 SĂRBĂTORI FERICITE!

și

LA MULŢI ANI!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt

pentru voi către Domnul

† Dr. Irineu

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI

*

Note:

1. Luca 2, 14.

2. I Ioan 1, 2-3.

3. I Timotei 3, 16.

4. Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Întruparea Unuia-Născut, PG, 76, 1377B.

5. I Petru 2, 4-10.

6. Galateni 2, 20.

7. Ioan 1, 14.

8. Sf. Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului, 54, PG. 25, 192B.

9. Ioan 1, 3.

10. Evrei 1, 1-2.

11. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 60, PG. 90, 621 A; Filocalia III, p. 356.

12. Ioan 1, 29.

13. Sf. Irineu, Adversus Haereses III, 19, 1.

14. Isaia 53, 4.

15. Ioan 17, 19: Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

16. Sf. Irineu, Adversus Haereses 3, 20, 2.

Învestirea Guvernului Victor Ponta 2

investire Guvern

Programul de Guvernare (2013-2016)

  • Ședința de plen în care se va vota învestitura cabinetului Ponta II a început în jurul orei 16.00 [, azi, 21 decembrie 2012]. Pentru prima oară, ședința plenului comun al Parlamentului are loc în sala Al. Ioan Cuza, ca urmare a numărului foarte mare de parlamentari. La ședință sunt prezenți 402 din cei 586 de membri ai Legislativului care au depus jurământul, iar restul de 182 absentează. La ședință asistă președintele Curții Constituționale a României, Patriarhul Daniel, președintele Curții de Conturi, Avocatul Poporului și membri ai Corpului Diplomatic acreditat la București. Invitat să participe la şedinţa în care se dă votul de învestitură, Traian Băsescu s-a limitat la a adresa un mesaj de mulţumire prin intermediul purtătorului de cuvânt. ”Domnul preşedinte Traian Băsescu mulţumeşte Parlamentului pentru invitaţia de a participa la votul de învestitură a Guvernului României. Precizăm că prezenţa preşedintelui României în Parlament este strict reglementată de textul Constituţiei întocmai cum Constituţia prevede în mod clar şi care este rolul preşedintelui României în procesul de învestire a unui guvern (desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, emiterea decretului pentru numirea Guvernului şi depunerea jurământului de credinţă a membrilor Guvernului în faţa preşedintelui României)”, a precizat purtătorul de cuvânt al președintelui României, Bogdan Oprea, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale. Audierile din Comisiile de specialitate din cele două camere ale Parlamentului ale miniștilor cabinetului Ponta II au avut loc la Parlament în numai două ore”.
  • Din discursul lui Victor Ponta: „Vom încerca, cu umilinţă, cu smerenie, cu modestie, să evităm greşelile pe care le-am criticat atât de des când eram în opoziţie, greşelile care i-au costat atât de mult pe cei aflaţi anterior la guvernare. Ştiu foarte bine că aroganţa, că lipsa de comunicare, că necinstea nu sunt apanajul unei singure forţe politice. Au fost mai pregnante în ultimii ani la cei aflaţi la guvernare, dar este obligaţia mea ca prim-ministru să am grijă ca aceleaşi bolinu apară în noua guvernare”.
  • Din discursul lui Crin Antonescu. „Nu aveţi niciun şef, dacă mai apare cumva vreun preşedinte care să pretindă asta, nu îl băgaţi în seamă. Sunteţi sub domnia legii şi a Constituţiei şi controlul celor care astăzi vă vor investi, adică parlamentarii”.
  • Învestirea se face prin vot secret cu bile. 18. 29. Antena 3.
  • Radu Tudor: „Anul acesta se incheie apoteotic, cu un guvern sustinut in Parlament de aproape 70% dintre senatori si deputati. USL a zdrobit adversarul politic gratie oamenilor care au protestat asta iarna si a mediatizarii solide a protestelor. Au urmat, pe rind: caderea guvernului Boc, caderea guvernului MRU, alegerilor locale, referendumul. Un an politic foarte plin, in care indraznesc sa spun ca nu politicienii au jucat primul rol, ci nemultumitii si media. Antena 3 a jucat un rol esential in stoparea unor abuzuri infernale savirsite de guvernarile lui Basescu si de el personal.Victor Ponta e fericit. Majoritatea romanilor pare ca s-a relaxat un pic”.
  • Archimandrite Gabriel (Urgebadze) (26 August, 1929 Tbilisi – 2 November 1995, Mtskheta, Georgia) was canonized on December 20, 2012 by the Holy Synod of the Georgian Orthodox Church. His feastday will be celebrated on November 2nd, the day of his repose”.
  • Discursul Acad. Dinu Giurescu din Parlament, din 19 decembrie 2012. „Ca profesor, mă întâlnesc foarte adesea cu tineri, fie studenţi, fie absolvenţi, şi preocuparea lor majoră este ce vor face după aceea. Vor găsi un loc de muncă? Vor putea să-şi fructifice capacităţile sau nu? Şi aceasta constituie o problemă permanentă”.
  • Administraţia prezidenţială a transmis membrilor viitorului Cabinet că la ceremonia depunerii jurământului, care ar urma să aibă loc vineri noaptea [21 decembrie 2012] la Cotroceni, vor fi acceptaţi doar membrii Guvernului, nu şi alţi invitaţi”.
  • Un plic cu sute de cecuri care au valoare totală de circa o jumătate de miliard de dolari a fost găsit miercuri [19 decembrie 2012] aproape de Zidul Plângerii”.
  • Au votat 402 pentru  și 120 împotriva Guvernului…și el a fost învestit. 19. 43. Antena 3.
  • Și astăzi se împlinesc și 23 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989.
  • Comunitatea celor care detectează metale în România.
  • Lista bulelor papale (1059-1998).
  • Varujan Vosganian: „Ministerul pe care il conduc se va numi Ministerul Economiei si va avea o arie de cuprindere cu totul neobisnuita, cu doi ministri delegati, fiind, de fapt, trei ministere intr-unul singur”. Și autorul a plecat spre Cotroceni, pentru jurământ
  • Evenimentele Târgului de la Universitate.
  • Pastorala arhiepiscopului romano-catolic de București, Ioan Robu. „A sărbători Crăciunul înseamnă a învăţa să crezi că orice faptă a noastră, oricât de mică, prin iubire, poate să se îndumnezeiască şi că orice clipă poate să devină purtătoare de veşnicie”.
  • Depunerea jurământului: la ora 21. 30, pe 21 decembrie 2012, la Cotroceni.
  • PS Sebastian Pașcanu: „Noi, ca oameni ai Bisericii, nu putem să uităm că aceşti oameni care şi-au dat viaţa în decembrie 1989, în pofida unui regim ateu şi anti-Biserică, au dovedit credinţă în Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte că în decembrie 1989 ei cântau pe stradă Cu noi este Dumnezeu şi Tatăl nostru. Este motivul pentru care Biserica a înţeles să nu lipsească niciodată de la această pomenire a lor, în ziua de 21 decembrie, arătând că pe lângă demnitatea şi spiritul de jertfă eroii noştri au fost însufleţiţi deopotrivă şi de credinţa în Dumnezeu”.
  • Și PFP Daniel Ciobotea participă la Cotroceni la depunerea jurământului noilor miniștri. 21. 37. Antena 3.
  • Antena 3. 21. 39-40. Victor Viorel Ponta a depus jurământul în funcția de premier al României.
  • Au urmat Liviu Dragnea (21. 41), Daniel Chițoiu (21. 42), Gabriel Oprea (21. 43-44), Daniel Constantin (21. 44-45), Titus Corlățean (21. 46), Radu Stroe (21. 47), Mircea Dușa (21. 48), Mona Maria Pivniceru (21. 49-50), Rovana Plumb (21. 50-51), Varujan Vosganian (21. 52), Dan Nica (21. 53), Gheorghe Eugen Nicolăescu (21. 54), Remus Pricopie (21. 56), Mariana Câmpeanu (21. 57), Eugen Orlando Teodorovici (21. 58), Relu Fenechiu (21. 59), Daniel Constantin Barbu (22.00-01), Nicolae Bănicioiu (22. 01-2), Liviu Voinea (22. 02-03), Lucia Ana Varga (22. 03-22. 04), Dan Coman Șova (22. 04-05), Maria Grapini (22. 05-06), Constantin Niță (22. 07), Mihnea Costin Costoiu (22. 08), Mihai Alexandru Voicu (22. 09), Cristian David (22. 10), Adriana Doina Pană (22. 11).
  • La 22. 18 s-a terminat totul, după un scurt cuvânt al președintelui Traian Băsescu.

Istoria ieroglifică. În versuri [23]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22.

Partea a șeptea

Acestea într-acesta chip
prin câteva a nopții ceasuri
Inorogul cu Șoimul voroavă făcând,
Hameleon, precum mai sus s-au pomenit,
la lăcașul său ducându-să,
în vasul uluirii
vetrilele gândurilor deșchidea,
prin marea relelor socotele
înotând,
spre toate vânturile,
horburilor funele chitelelor întindea.

Așe el
în valurile vicleșugurilor tăvălindu-să
(poate fi răutatea
îndoit și întriit să lucredze
fortuna slobodzind),
somn fără somn
și odihnă fără odihnă
îl chinuia,
atâta cât cu ochii deșchiși somna
și cu toată fantazia deșteptată visa.

În care vis părerea
chipuri ca acestea
închipuindu-i îi zugrăviia.

Hameleonului cu aer a să paște
și cu vânt a să hrăni
firea fiindu-i,
precum pre marginea unii ape îmblă
i să părea,
unde niște hingiuri dese
și înghimpoase
și niște copaci frundzoși
și umbroși
era,
atâta cât de desimea
și grosimea
umbrelor ce avea,
precum de tot soarele le lipsește
și preste tot întunerecul îi căptușește
i să părea.

Aședară, el îmblând
și prin întunecoasă ceața aceia orbăcăind,
departe înainte
precum o zare de foc vede
i să păru,
spre carea cu toată nevoința năzuind
și la dânsa apropiindu-să,
vădzu că atâta de mare era focul
carile cu mare văpaie ardea,
cât cu vârvul parăi
nuârii ceriului pătrundea,
unde stihiia focului
cu apa nuărului
mari și groznice trăsnete
și plesnete
făcea

(precum aceste doaâ trupuri
de stihii goale
unul pre altul a nu priimi
și vrăjmășește
una pre alta a strica
și a împrăștiia
obiciuite sint).

Iară în mijlocul focului
o jiganie groznică vădzu,
carea la chip ca șopârla,
însă cu multul mai mare
și mai groasă a fi
i să părea.
Aceasta
în toate părțile prin pară primblându-să,
fără sațiu jăratecul păștea
și de mare lăcomie și spudza înghițiia,
nemică cevași
de atâta înfocată văpaie betejindu-să.

Hameleonul așe de cu dulce
mâncarea sulimendriții vădzind
(căci așe să numiia jiganiia aceia),
lucru carile nici odânăoară
stomahul ei îl simțisă,
foamea în mață i să scorni
(că din multe pofta sufletului neclătită ar fi,
de n-ar fi simțirile pre dinafară iscoditoare
și apoi îndemnătoare).

Foamea dară începând,
mănuntăile i să întorcea
și stomahul tare îl chinuia.
Carile de toată știința
a simțire ca aceia
gol,
cu de moarte țipete:
„vai, mațele,
vai, mănuntăile,
vai, pântecele,
vai, vintrile mele!”
a să văieta
și a să văiera
începu.

Și leacul aceii necunoscute boale,
ce ar fi și unde s-ar afla,
nu știia.
Așe el într-acel chip mișelos
chinuindu-să,
salamandra din mijlocul focului:
„O, sărace, strigând, dzisă,
ce poate fi acest chin,
carile așe de fără milă te-au apucat
și ce această lacomă căutare
și nesățioasă mâncare
spre bucatele mele?”

Hameleonul, fără „vai și vai”,
altă nu dzicea,
și fără „moriu și moriu”,
altă nu răspundea.
Ce mai pre urmă cu lânged glas
dzisă: „Simțire nesimțită simt
și pătimire nepătimită pat,
o, domnul mieu și împăratul focului
(că Hameleonului precum salamandra
bodzul [zeul] focului să fie
i să păru)”.

Hameleonul la toate amăgitoriu,
iară la aceasta să amăgi,
căci în hrană și în mâncare
deosăbire a face neștiind,
i să păru că jăratecul fără primejdie
și focul fără nevoie
a înghiți
și a mistui
va putea.
Ce răul rău pate,
că în locul foamei
sațiul cu arsură și nesuferite durerile
i să înmulțiră.

Salamandra dzisă: „O, ticăloase,
au nu știi că foametei hrana
și setei băutura
îi ieste leacul?
Însă nu tot stomahul
toată bucata mistuiește,
nici tot gâtlejul
toată băutura priimește,
nici altă jiganie, fără [afară] de mine,
foc a paște poate
că cine pentru desfrânata poftă
orânduiala firească covârșește,
acela în focul lăcomiii sale
(ca tine acmu) să pedepsește,
a căruia stângere și potolire
foarte cu greu
și mai nici cu greu să găsește.

Ce tu acmu,
mai multă zăbavă nefăcând,
cum mai curând
aleargă,
cearcă
și unde oaâle șerpelui vii afla,
nezăticnit le bea,
căci după mâncare
ca aceasta,
băutură ca aceia
trebuie,
că numai acelea doară văpaia
carea în droburile tale s-au ațițat
a stânge vor putea”.

Hameleonul, de leac ca acesta
de la sulimendriță înțelegând,
macar că nu fără mari slăbiciuni
și leșinături,
însă îndată prin toate malurile a cerca,
toți câmpii și dealurile a cutreiera
și toate bortele copacilor,
gaurile țărmurilor
și crăpăturile pământului
a scociorî începu
(că la cel bolnav sănătatea
de mare preț ieste,
pentru carea toate în cumpănă puind,
mai iușoare a fi le socotește).

Deci după multă
și cu multe dureri, trudă
și ostenință,
oaâle șerpelui,
carile ohendra [năpârcă] să cheamă,
într-un loc a afla
i să tâmplă,
pre carile, de mare arsura mațelor,
îndată și fără de nici o îngăimală
le sorbi.

Aședară, de cu grabă dacă oaâle bău,
precum arsura mațelor ce avea
i s-au potolit
i sa păru.
Însă după fire doftorul,
după doftor leacul
și după leac ca acela
tămăduirea carea i să cuviniia
îi vini,
de vreme ce nu chipul boalei
în chipul sănătății,
ce forma răului
într-altă formă mai rea
și mai cumplită s-au mutat.

Căci oaâle ohendrii
în călduros pântecele Hameleonului
coborându-să,
nu spre mistuire,
ce spre zămislire
clătire a face începură
și acmu embrionați puii ohendrei
după a lor fire
pântecele îi fărâma
și, pentru ca în lumină să iasă,
vintrele îi spinteca
(că cine cu lăcomie
acul cosătoriului înghite,
acela cu mare mișălie
fierul arătoriului borește),

și așe, săracul Hameleonul
iarăși spre moarte să bătea,
iarăși munci și dureri de naștere îl cuprindea,
în locul leacului otrava
și în locul sănătății moartea cunoștea,
dară ce să facă
și de ce să să apuce nici știia,
nici să pricepea.

Puii ohendrii din pântece-i ieșind,
peste trup i să împleteciia,
de grumadzi i să colăciia,
îl pișca,
îl mușca,
și nu laptele, carile nu avea,
ce singele, carile de prin toate vinele i să scurea,
îi sugea.
Într-acesta chip puii ohendrii
și născuții lui și atâta de cumplit
din toate părțile de viață deșertându-l,
și cu toapsăc și venin împlându-l,
în dureri așe mari
și chinuri așe nesuferite,
îndată oteșirea în minte nu-i veniia.

Ce mai târdziu
de mare și minunată
puterea cornului
Inorogului
asupra a toată otrava
aminte își adusă
(căci și de altădată
de otrăvită a văzduhului putregiune
mântuindu-l,
cu sănătatea vieții îl dăruisă)
și așe, din pădure la munte
într-un suflet alergă,
ca doară pre Inorog,
de binele său făcătoriu,
unde va a afla
va putea.

Pre carile într-un munte prea înalt
și loc prea aspru
și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stincă înaltă
în simceaoa muntelui șede,
iară din toate părțile prăpăști,
hârtoape și păhârnituri groznice era,
atâta cât căutării amețală aducea.

Iară din văzduh
și peste vârvul munților îi păru
că o pasire neagră,
cu mare vâjiituri viind,
pre luminos
și lunecos
cornul Inorogului vrea să să puie.
Inorogul cu capul clătind
și cornul cutremurând,
pasirea cu picioarele de neted și luciu cornul lui
a să lipi nu putea.

Câtăva vreme pasirea să să puie,
Inorogul să o surpe
și războiu ca acesta făcând,
odată să tâmplă ca Inorogul
în curmedziș cu cornul lovind,
câteva pene din aripa cea dreaptă
a pasirii să rumpă.
De care lucru, pasirea, slăbindu-să
și de multă luptă amețind și obosindu-să,
în mieșălos chip, giumătate zburând,
iară giumătate prăvălindu-să,
în prăpastea dedesupt să coborî

(că înălțarea înflaților cu mintea,
ca penele în aripi,
iară sfârșitul lor
ca pasirea zmultă rămâne).

Hameleonul, într-atâtea dureri ce să afla,
frumoasă privala aceii monomahii durerile a-și uita
îl făcusă (că când puterea sufletului chiară
în privala înțelegerii să înfige,
atuncea toate simțirile trupului dinafară
amurțesc). Ce a luptii privală săvârșindu-să,
boldurile și strămurările patimii
la simțirea durerilor îl întoarsără.
Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul ședea,
nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul având,
de departe, cu mare umilință, patima își povestiia
și: „Milostivește-te,
milostivește-te asupra ticăloșiii mele!” striga.

Inorogul dzisă: „Ce fel de patimă
ieste carea te chinuiește?”
Hameleonul răspunsă:
„Întâi foamea lângedzind,
apoi focul m-au pârjolit,
iară mai pre urmă puii
carii am născut m-au prăpădit;
și iată că, de nu mai curând
milostivirea ta
asupra slăbiciunei mele va agiunge,
pierit
și prăpădit
sint,
căci altă nedejde și năzuire
vieții mele n-au rămas”.

Și iarăși din toată inima:
„Agiutoriu, agiutoriu! striga,
și cornul plecându-ți,
din otrava ce mă putredește,
mântuiește-mă!” să ruga.
Inorogul răspunsă:
„Leacul și puterea leacului cornului mieu
spre otrava carea dinafară vine slujește,
iară nu spre veninul carile
dinluntru să naște
(că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc,
iară boala sufletului
leacurile apotecarilor nu știe).

Ce pre cât a socoti pociu,
receta [rețeta] leacului tău
aceasta ieste: cornul cămilii,
coama șerpelui,
ochiul guziului orb
și unghile peștelui luând,
în laptele aspidei le fierbe,
până din dzece ocă,
dzece dramuri vor rămânea,
carile în chipul alefiiului făcându-să,
când soarele ca luna va scădea
cu o parte pre la rane te unge,
iară cu altă parte la sfârșitul soarelui,
apă din fărmușuri de marmure
și din pilituri de aur storcând,
o amestecă,
și în chipul șerbetului făcând-o,
o bea,
și așe leacul îți vii afla”.

Hameleonul chipul leacurilor audzind
și precum în batgiocură îi dzice socotind:
„Vai de mine, vai de mine,
dară unde și cine poate lucruri nevădzute,
neaudzite ca acestea să afle?”
Și cu strigarea deodată să deșteptă.

Din somn și din vis ca acesta
Hameleonul trezindu-să,
tot chipul videniii
ca într-un punct a socotelii culegând,
ni spre bine,
ni spre rău îl lua.
De carile totdeodată ni să bucura,
ni să întrista.
Ce precum să dzice
(tot ce cu mare poftă iubim,
aceia cu mare lesnire credem),
în care chip și Hameleonul
toate cele dimpotrivă
din gând izgonind,
după plăcerea
și pofta sa
visul într-acesta chip tâlcuia:

Apa carea curea,
pre a căriia margine el să primbla:
nestătătoare vreme
și amestecate dzilele ei sint;
pădurea deasă
și ca întunerecul umbroasă,
prin carea cu mare nevoie îmbla:
mulțimea gloate lor tulburate;
iară negura carea
lumina soarelui opriia:
învăluirea lucrurilor a cărora sfârșit
cu ochiul înțelegerii a să videa
și a să cunoaște nu să putea;

întâi de departe zarea focului vădzută:
mici începăturile poftei fierbinți;
iară de aproape pară înaltă:
mărimea poftei și a lucrului
din nemică până într-atâta îngroșeat
și crescut,
cât preste toată lumea
vestea i-au ieșit;
sulimendrița carea
în jăratecul focului să păștea:
statul a toată adunarea
carile cu nestânsă poftă
spre izbândirea inimilor să hrăniia
și cu mare nevoință pentru pofta sa,
tot greul și nevoiia
a suferi nu să tăgăduia.

Așijderea,
salamandra de foc precum nebetijită,
așe nesăturată:

statul lucrului început
pentru săvârșire nepărăsit
să silește,
nici cineva din cei împotrivnici
în ceva a-l beteji va putea
și pofta atâta de folos îi va fi,
cât de binele carile va urma
neîndestulit va fi,
căci în mare mărime
și lucrul și lauda lui va crește.

Iară războiul apii nuârilor
cu vârvul parăi focului
și trăsnetele
și plesnetele
carile între dânsele să făcea:
precum acestor doaâ monarhii
minunate fapte și vestea lucrului
ce să va între dânsele isprăvi,
peste nuâri va trece
și prin și preste toate țările
și olaturile va merge;

foamea carea
din mâncarea salamandrii
i s-au scornit:
pofta cu carea
el spre acela lucru
(cu carile vreun amestec nu avea)
a să amesteca
l-au îndemnat;
în chipul [asemenea] ei
jeratec a mânca:
pentru agonisirea
laudii de la monarhiia pasirilor
(căci para pasirilor zburătoare,
iară apa nuârilor,
dobitoacelor la pământ,
trăgătoare a fi tâlcuia),
în pofta
a tot statul lor au întrat.

Arsura carea în pântece i s-au scornit:
greuimea și nevoia lucru lui;
leacul pre carile salamandra l-au învățat,
adecă oaâle șerpelui să bea:
mijlocile carile din socoteală
și din înțelepciune să nasc
(căci șerpele înțelepciunea,
iară oaâle aflările
și mijlocele pre carile înțelepciune le dă,
tâlcuia),
arătându-i, le-au aflat,
le-au băut
și în pântece puii șerpelui s-au zămislit:
socoteala în gând și în inimă au băgat,
apoi, ca cum le-ar fi zămislit,
la calea lor
spre ducerea săvârșitului le-au pus.

Prin pântece cu mari dureri i-au născut:
adecă preste nedejdea sa
și de unde nici s-au gândit,
fapta cu mare bucurie au săvârșit
(căci durerile împotrivă tâlcuind,
veselie
și bucurie
a fi socotiia).
Iară leacul carile împotriva durerii
de la Inorog poftiia:
prin buiguirea fantaziii,
visul aievea
și durerea adevărată socotind,
stricarea aceii bucurii
de la nebiruită puterea nepriietinului
prin necunoștință cerca.

Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă,
nici undeva să află,
spuindu-i, precum lucrul început
nicicum a să strica
nu va putea,
nici asupra aceii bucurii,
pre carea faptul înțelepțăsc au adus-o,
vreo întristare împotrivnică va putea sta.
Acestea așe, toate, după a sa voie
Hameleonul tâlcuind,
visul în nespusă bucurie
și în lucrul aievea
întorcea.

Ce un lucru această înfiptă socoteală
oarecum din temelie îi clătiia,
căci după voie
tâlcul a potrivi nu putea.
Adecă: pre cornul Inorogului pasirea
cea neagră a să pune neputând,
cu penele aripilor frânte,
de râpă mai mult prăvălită
decât lăsată
s-au dat.
Așijderea, că el la locul
unde Inorogul sta
a să urca
și loc a să sui
n-au aflat.

Ce până mai pre urmă,
macar că cu îndoit
și prepus gând,
însă iarăși pre cât
mai aproape de pofta sa
a-l aduce au putut,
și pre acesta
într-acesta chip l-au tâlcuit.

Adecă: pre neprietin
moartea de nu-l și va de tot stăpâni,
ea într-o parte, spre râpă,
adecă spre vremea necunoscută
lăsându-să,
viața strâmptă
și nenorocită îi va lăsa,
ca carea altul nici mai denainte,
nici mai pre urmă de dânsul
a viețui nu s-au vădzut,
sau în loc strâmt și rău ca acela
viața își va petrece,
de unde nici el la altul,
nici altul la dânsul
să margă va putea.

Aședară, Hameleonul,
vesel după vis
și voios după tâlcuirea lui,
din locu-și sări
și, cum de la Șoim
pentru vinirea Inorogului cevași știre
nu i s-au dat să mira
(căci cu Șoimul cuvânt pusese
ca când Inorogul ar vini,
îndată știre să-i facă).
Apoi iarăși singur mângâindu-să,
în sine dzicea:

„Vicleșugul carile în inimă port
nici piielea
de pre mine nu-l simpte,
necum aceștea în prepus
ca acesta să fie întrat
și mai vârtos că precum
în toată credința mă au,
bine i-am cunoscut.
Ce, poate fi, Inorogul
de ceva s-au împiedecat
și la locul prundișului nu s-au coborât,
căci amintrilea și el
la cuvântul dat stătătoriu,
și Șoimul de vicleșug neștiutoriu
ieste”.
Și așe, iarăși în stratu-și culcându-să,
dzua a să lumina
cu întunecos gând aștepta.

Deci Inorogul și cu Șoimul,
după ce prin multă vreme a nopții,
ce le-ar fi fost voroavele sfârșiră,
unul cu altul sărutându-să
și în brațe prietinești cuprindzindu-să,
sara bună își dederă
și unul de la altul despărțindu-să,
cineși la ale sale să înturnară
(că la împreunare pofta hirișă,
iară la despărțire
voia de împreună trebuie).

Iară când mâna cea de aur
cu degetele de trandafir
din vârvurile munților flori culege
și mănunchele negre din cele albe alege,
Hameleonul, după obiceiu,
la ispitele răutăților,
școala vrăjbilor
și cercetare străjilor
degrabă purceasă,
pre carile într-un suflet cutreierând
și ceva nou din celea
ce rău nedejduia neaflând,
precum cu bună samă Inorogul
din munte la locul împreunării
să nu să fie coborât,
singur șie își dovedi

(că vicleanul când
pe altul în lucru să amăgească nu are,
atuncea singur pe sine
în socoteală să viclenește
și cuvintele din sin furându-și
în pungă le pune).

Și așe, precum vremea clevetii
și ceasul zavistiii
să fie nemerit
socotind,
cum mai degrabă la Șoim să dusă.

Cătră carile darea bunii dimineți
de giumătate curmând
și cădzuta închinăciune
încă bine nesfârșind,
cu capul viperii să închina,
cu ochii vulpei căuta,
cu trupul dulăului să clătina
și, ca cum de duh rău
tulburat ar fi fost,
cu fălcile căscate,
cu budzele lăsate
și cu balele aspumate
cuvinte cu stropi
și stropi cu cuvinte amestecate
într-acesta chip a împrăștiia începu:

„Vădzut-ați, dzice,
lucru la cuvânt așe de năstătătoriu
și ca frundza de tot vântul
în toate părțile clătitoriu?
Vădzut-ați cucoșul,
învățătoriul vântului,
în vârvul turnului?
Eu încă de multă vreme
la trup câte dramuri
și la minte câte grăunță
cumpănește,
să ți-l cântăresc
și de toate pre amănuntul
să ți-l perigrapsesc
vream,
la chip, cum și la obiceie ce fel ieste
să ți-l arăt poftiiam
și precum din gura lui
vreodată adevărul nu iese
a ți-l dovedi mă ispitiiam.

Însă spre împreunarea lui
cu atâta sete încins
și cu atâta poftă spre viderea lui aprins
vădzindu-te,
a ți-l povesti mă siiam.
Iară acmu, iată,
singur iușurimea minții,
nestarea cuvântului
și toată prostimea firii
bine i-ai vădzut
și precum socotesc, precum și cât ieste,
de pre unghe leul
și de pre parte tot țircălamul vii fi cunoscut,
căci eu, ticălosul,
pentru a mea prostime,
ca nu cândai în prepusul de zavistnic
și îndoința de clevetnic
să cadz,
adevărul a-ți grăi
mă temeam
și toată ființa lucrului
a-ți descoperi
mă feriiam

(că pre cât de urâcioasă
ieste minciuna
la urechile drept audzitoare,
pre atâta de primejdioasă
ieste adeverința
la audzirea strâmb ascultătoare).

Ce acmu, iată, el, la locul însămnat
și după cuvântul dat,
n-au vinit.
Iată, giurământurile în loc de basnă
și cuvintele și rugămintele
în chip de batgiocură le-au luat.
De care lucru,
îndrăzneala adevărului luând,
din curată inimă ași dzice
ca de această prietinească împreunare
părăsindu-te,
cu chipul carile priietinul
și prieteșugul ce să fie n-au învățat,
deplinul neprieteșug
și vrednicul nepriietin,
cum și cât să fie,
a cunoaște să-l faci,
ca alte feliuri de curse
și de lațe întindzindu-i
și într-în sele vânându-l,
să priceapă

(că precum toate obrazele
unul cu altul nu să asamănă
și stelele una cu alta
în lumină nu să potrivăsc,
așe decât vicleanul mai viclean
și decât meșterul altul mai meșter
și mai isteț să află)”.

Șoimul deodată
și într-acesta chip oare de cine grăiește
mult să miră.
Apoi această puturoasă hulă,
de unde și asupra a cui o scornește,
cu lin glas îl întrebă.

Hameleonul dzisă:
„Dară, domnul mieu bine știe
cine în lume și singur între toți muritorii
de toată hula și ocara vrednic ieste,
a căruia și a numelui pomenire
grețoasă,
și audzului scărândăvoasă ieste”.

Șoimul dzisă: „Hele, pentru aceasta
și mai ales a înțelege aș vrea”.
El dzisă: „Au nu amăgeul
și șifariul acela
atâtea crunte sudori mi-au vărsat?
Au nu vicleanul
și înșelătoriul acela
de atâtea ori
și într-atâtea de moarte cumpene
și de viață primejdii m-au băgat,
mai vârtos că cu a lui pricină
și rob la mâna crocodilului
am cădzut,
unde și până astădzi
cu greu preț a mă răscumpăra
și cu mulți chizăși
prețul să-mi plătesc legat sint.

Dară de vreme ce el
toate ostenințele în zădar
și toate slujbele în darn
a fi mi-au arătat,
lasă, că încă puțintel,
și visul carile am visat
după tâlcuire îl voi plini.

Căci visele pre mine
vrodată macară nu mă amăgesc,
că precum a viselor tâlcuire,
așe a vrăjilor alcătuire
de la tată mieu foarte bine am învățat.

Că tată-mieu, Apariul,
prin multă vreme la Hersonisul crivățului
cu corăbieriia îmblând,
de la babele schithilor
toate meșterșugurile gheomandiii,
hiromandiii
și a necromandiii
deplin învățasă,
pre carile prin adese paradosin
supt pecetea pomenirii tare
le-am însămnat,
din carile șuvăitoriul
și a multe cărări știutoriul acela
nu-mi va scăpa”.

Șoimul înțelegând
că toate acestea vărsături
asupra curățăniii Inorogului
le borește: „Șterge-ți gura, dzisă,
o, priietine, și de ieste cu putință
știupitura iarăși îți înghiți
și borâtura iarăși îți sorbi,
căci Inorogul și la cuvântul dat au stătut,
și la locul împreunării, asară,
după cum au dzis,
au vinit.

De la carile de întreagă voroavă
săturându-mă
și de înaltă înțelepciune
mult mirându-mă,
adeverit sint
că acestea toate spre ispită
sau prin zavistie veche le grăiești.
Și acmu din pricina sau a neștiinții,
sau a răutății
(căci amândoaă jigănii rele
și cu multe capete sint),
în vreme fără vreme
cu ce erai încărcat
a te descărca
și în locul ce nu ți s-au cădzut
a le arunca
ai silit.

Ce de ai făcut ispită, o, priietine
(întâi pre tine de bun,
apoi pre altul de rău ispitește);
iară de te-ai din zavistiia veche
cleveta noaâ a face pornit,
să știi (că sabiia zavistiii
mănunc nu are,
și oricine a mână ar apuca-o,
nerănit
și nebetejit
să rămâie nu poate)”.