„Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru,

Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric

şi din umbră am aflat adevărul:

că din Fecioară S-a născut Domnul.”

(Luminânda Crăciunului)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este început al praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea e urmată cronologic de toate celelalte sărbători împărăteşti, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă, de Sfintele Pătimiri, de Învierea Domnului, de Înălţarea la cer şi de Pogorârea Sfântului Duh.

Aceste sărbători sunt unite între ele, căci prin ele noi suntem chemaţi să participăm tainic la toate actele vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să trecem prin tot ceea ce a trecut umanitatea Lui, pentru a deveni, astfel, şi noi fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc.

Aşadar, toate sărbătorile vorbesc despre una şi aceeaşi viaţă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar noi le serbăm separat doar pentru a putea aprofunda fiecare moment al acestei vieţi a lui Hristos. Sfânta Liturghie ne oferă şansa şi unica bucurie de a trăi perpetuu, prin ea, toate aceste evenimente sfinte şi sfinţitoare ale vieţii Mântuitorului.

Astfel, în fiecare an, Crăciunul, Paştele, Înălţarea şi Cincizecimea sunt mereu noi, mereu pline de aceeaşi bucurie negrăită, care nu vine de la noi, ci de la Cel care S-a întrupat pentru noi, S-a jertfit pentru noi din iubire şi Care nu încetează a ne cuprinde în iubirea Sa nemărginită, la fiecare Sfântă Liturghie.

Fiecare sărbătoare este o lucrare tainică, fiind o îmbinare între realitatea istorică şi viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor, între pământesc şi ceresc, între viaţa oamenilor şi viaţa lui Dumnezeu. Imnografii şi Părinţii Bisericii au încercat să redea prin paradox adâncimea tainei praznicului Naşterii Domnului, folosind expresii care arată prin contrast lucrarea lui Dumnezeu, necuprinsă cu mintea omenească, în întreaga iconomie a Întrupării Sale: „Taină străină şi preaslăvită văd, spune Sfântul Ioan Damaschin, cer fiind peştera, scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea, sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim”[1].

În acest irmos, imnograful a vrut să sublinieze caracterul istoric al evenimentelor, menţionând contextul în care S-a născut Mântuitorul, şi anume: peştera, ieslea, steaua, însă pentru el toate aceste elemente nu exclud taina, ci o cuprind, căci în cele smerite Dumnezeu S-a arătat celor smeriţi „pentru ca, fiind văzut, să îi înveţe şi, învăţându-i, să îi povăţuiască spre cele nevăzute”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[2].

„Astăzi Betleemul calcă pe urmele cerului, continuă acelaşi Sfânt Părinte, iar în locul soarelui ia loc Soarele dreptăţii. Nu te întreba cum, căci unde vrea Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. A voit, a putut. S-a pogorât, a mântuit”[3].

Taina Întrupării este mai presus de minte şi de cuvânt, iar omului nu îi rămâne decât să mulţumească şi să-L preamărească pe Creatorul a toate pentru negrăita Sa iubire de oameni. Cu sufletul plin de mirare şi de bucurie în faţa acestei taine, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Că a născut Fecioara astăzi, o ştiu! Că a născut Dumnezeu mai presus de timp, o cred! Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în tăcere şi am primit ca prin cuvinte să nu-l iscodesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu trebuie să căutăm la firea lucrurilor, ci să credem în puterea Celui ce le săvârşeşte. Lege a firii este ca să nască femeia măritată, dar lucrul mai presus de fire este ca să nască fecioara ce nu ştie de nuntă şi să rămână fecioară şi astfel prin feciorie bucurie să fie adusă lumii întregi… Să se cerceteze, dar, cele după fire, iar cele mai presus de fire să se cinstească în tăcere”[4].

„Dar ce să spun, ce să grăiesc, spune el în continuare, Minunea mă înspăimântă. Cel Bătrân în zile S-a făcut Prunc. Cel ce stă pe scaun înalt şi preaînălţat, este aşezat în iesle. Cel nepipăit, Cel curat, Cel nealcătuit, Cel netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel ce a rupt legăturile păcatului este înfăşat în scutece, pentru că vrea asta. Vrea să prefacă necinstea în cinste, vrea să îmbrace cu slavă pe cel neslăvit, vrea să arate chip de virtute pe cel supus ocării. De aceea ia trupul meu, ca eu să-I fac loc în mine Cuvântului Lui. Îmi ia trupul meu, ca să îmi dea Duhul Lui. Îmi dă şi îmi ia, ca să-mi dea vistierie de viaţă. Îmi ia trupul meu, ca să mă sfinţească, îmi dă Duhul Lui ca să mă mântuiască!”[5]

Coborârea negrăită şi neînţeleasă a lui Dumnezeu la om îl face pe Sfântul Atanasiesă vorbească despre Întrupare tot prin paradox şi prin antinomie: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între plătitori de biruri! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peştera simplă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră!”[6] .

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Mântuitorul a primit naştere trupească pentru a ne dărui nouă naştere duhovnicească. El doreşte şi acum, stând pe tronul slavei Sale, să vină la noi, şi o face prin Sfintele Taine, sărăcind continuu şi dându-ne nouă Sfântul Trup şi Scumpul Său Sânge, sub forma văzută a pâinii şi a vinului, pentru a ne umple astfel de slava umanităţii Sale îndumnezeite.

El vine în acest nou Betleem, în această nouă „Casă a Pâinii”,care este Sfânta Liturghie, pentru a ne umple de mila Sa, aşa cum a făcut-o la Întrupare. A venit în lume din milă pentru omul căzut, care singur nu se putea ridica, şi tot aşa vine la fiecare Liturghie pentru a ne ridica de sub povara multelor greutăţi care ne apasă şi a ne scăpa de tirania patimilor şi a diavolilor.

Această milă pe care o invocăm liturgic este iubirea milostivăa lui Dumnezeu, prin Fiul Său cel întrupat, Care Îşi asumă suferinţa şi durerea noastră, cu compasiune şi respect faţă de omul căzut, respectând libertatea noastră, şi aşteaptă răspunsul nostru şi întoarcerea voinţei noastre spre El, Izvorul a toată bunătatea şi a tot darul.

„Mila Ta, Doamne, e mai bună decât viaţa”[7], ne spune psalmistul David, iar această milă pe care o cerem şi de care avem atât de multă nevoie nu e un gest exterior al lui Dumnezeu, menit să rezolve problemele noastre, ci e o participare lăuntricăla durerea şi suferinţa noastră.

De aceea S-a întrupat Mântuitorul, căci El nu a vrut să ne mântuiască prin cuvântul Său, fără participarea noastră, ci a venit şi Şi-a asumat toată suferinţa lumii noastre, pentru a ne dărui bucuria şi fericirea umanităţii Sale îndumnezeite. E o adâncă taină în această voinţă a lui Dumnezeu de a Se coborî la noi, prin chenoza Sa, şi de a participa la durerile făpturilor Sale.

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire Îl face pe El să Îşi continue pogorârea la noi, pentru a ne dărui, prin Sfintele Taine, singurul lucru care ne lipseşte, adică pe Sine Însuşi, Izvorul a toată bunătatea, balsamul care ne vindecă toate rănile, neajunsurile şi neîmplinirile, care ne tămăduieşte toate durerile sufleteşti şi trupeşti de care suferim. Dar această dăruire a Lui este totală. El nu ne dăruieşte „ceva” din Sine, ci Se dăruieşte pe Sine cu totul, aşteptând cu multă dragoste aceeaşi dăruire din partea noastră.

Iubiţi credincioşi,

Taina negrăită a acestei sărbători trebuie să fie şi taina vieţii noastre. Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit la noi într-un mod atât de smerit, spre a Se jertfi din dragoste desăvârşită pentru noi şi a noastră mântuire, viaţa aceasta a noastră, vremelnică, dar pregătitoare pentru cea veşnică, nu trebuie să fie o continuă afundare în plăcerile egoismului trupesc, în poftele şi desfătările acestei lumi.

Ea trebuie să fie o renunţare totală la deşertăciunile amăgitoare, pentru a ne bucura de această negrăită iubire divină, dând şi noi răspuns, tot prin iubire, prin altruism şi prin jertfelnicie, singurele care pot da un sens acestei vieţi.

Cu multă durere remarcăm că în societatea zilelor noastre această iubire desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de om – Filantropia divină – este din ce în ce mai puţin cunoscută şi tot mai puţini oameni o trăiesc şi o împlinesc.

În locul ei este însă cultivată iubirea trupească de sine, egoismul desfrânării şi micimea sufletească a răutăţii, a invidiei şi a răzbunării. Societatea modernă a ajuns să fie îndoctrinată şi îndreptată spre acest tip de viaţă egocentrică, prin toate mijloacele de comunicare moderne.

Rolul benefic al acestor mijloace, pentru epoca nouă a informaţiilor, este, din păcate, depăşit de modele noi de comportament, de libertinism şi necurăţie, devenite norme, fără nici o obligaţie morală, care distrug instituţia sacră a familiei creştine.

Cei căsătoriţi, după ani buni de convieţuire şi de luptă comună cu viaţa, cu copii şi bună rânduială, se despart fără nici o responsabilitate, căutând plăceri mult prea trecătoare.

Tinerii trăiesc împreună ani buni în fărădelegi, înainte de a se căsători, pentru ca apoi să împartă, prin judecători, bunurile agonisite împreună şi pe copiii lor, la aşteptata lor despărţire.

Mulţi dintre cei ce se căsătoresc o fac ca pe o convieţuire „de probă”, având alături soluţia divorţului, care este, de fapt, o „disoluţie”, o traumă profundă care ucide pe copii, dar şi pe soţi. Unde este răspunderea faţă de urmaşii noştri?

Cei mai afectaţi însă din tot acest război al informaţiilor sunt copiii. Ne mirăm că nu ne mai putem înţelege cu ei, dar îi lăsăm să petreacă ore în şir în faţa acestor mijloace moderne, care ţin locul părinţilor, ca pedagogi, şi le fură tot timpul, devenind dependenţi de acestea.

În casa unui creştin intră, cu bună ştiinţă, prin televizor şi internet, o lume străină a violenţei, a desfrâului, a adulterului şi a pornografiei, o lume pe care nici noi cei maturi nu o putem controla cum se cuvine sau nici nu dorim acest lucru. Suntem oare atât de neputincioşi încât nu le putem oferi tinerilor alte soluţii şi alte opţiuni de viaţă?

Să ne trezim, aşadar, iubiţi credincioşi, din acest somn şi din această amorţire şi vrajă a plăcerilor lumii acesteia. Să folosim cu multă luare aminte timpul vieţii noastre, în care fiecare clipă este extrem de preţioasă pentru dobândirea mântuirii.

Sutele şi miile de ore pe care le petrecem noi şi copiii noştri în faţa televizorului ar putea fi altfel valorificate, îmbogăţindu-ne prin lectură folositoare, prin viaţa cât mai aproape de natură, dar, mai ales, prin căutarea celor aflaţi în boli şi suferinţe: prin spitale, prin azile, prin orfelinate. Dragostea altruistă, şi nu cea egoistă ne scapă din toate angoasele şi neîmplinirile vieţii noastre, făcând din noi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, ai Pruncului venit în lume ca să ne dăruiască nevinovăţia şi curăţia Sa.

Iubiţii mei,

Sărbătoarea Naşterii Domnului să o petrecem nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc, nu lumeşte, ci mai presus de lume, nu în ospeţe şi necumpătări, ci în bucuria Duhului Sfânt, pentru ca Tânărul Pruncul, născut în ieslea Betleemului, să Se nască şi să crească în inimile noastre, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin paza sfintelor porunci, prin vieţuire curată şi bineplăcută lui Dumnezeu.

De aceea, iubiţi credincioşi, să devenim copii, să ne întoarcem în noi înşine, să descoperim pe Pruncul Iisus din inimile noastre, să ne curăţăm de patimi şi să vieţuim viaţa cea sfântă, în Hristos, Domnul. Amin.

Sărbători fericite!

Un An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


[1]. Irmosul Cântării a noua a Canonului Utreniei Crăciunului.

[2]. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, PG 56, 385-394, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Bucureşti, 2002, p. 26.

[3]. Ibidem, p. 23.

[4]. Ibidem, p. 25.

[5]. Ibidem, p. 27.

[6]. Sfântul Atanasie cel Mare, Sermo de descriptione deiparae, PG 28, 945B.

[7]. Ps. 62, 4.

Did you like this? Share it: