Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 22 decembrie 2012 Page 1 of 2

Scrisoarea pastorală a PFP Teodoros al II-lea al Alexandriei la Nașterea Domnului [2012]

 

Θ Ε Ο Δ Ω Ρ Ο Σ Β’

ΕΛΕΩι ΘΕΟΥ ΠΑΠΑΣ ΚΑΙ ΠΑΤΡΙΑΡΧΗΣ

ΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ, ΠΑΣΗΣ ΓΗΣ ΑΙΓΥΠΤΟΥ ΚΑΙ ΠΑΣΗΣ ΑΦΡΙΚΗΣ

ΠΑΝΤΙ Τῼ ΠΛΗΡΩΜΑΤΙ

ΤΟΥ ΑΠΟΣΤΟΛΙΚΟΥ ΚΑΙ ΠΑΤΡΙΑΡΧΙΚΟΥ ΘΡΟΝΟΥ ΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ

ΧΑΡΙΣ ΚΑΙ ΕΛΕΟΣ ΚΑΙ ΕΙΡΗΝΗ

ΠΑΡΑ ΤΟΥ ΕΝ ΒΗΘΛΕΕΜ ΓΕΝΝΗΘΕΝΤΟΣ

ΚΥΡΙΟΥ ΚΑΙ ΘΕΟΥ ΚΑΙ ΣΩΤΗΡΟΣ ΗΜΩΝ ΙΗΣΟΥ ΧΡΙΣΤΟΥ

Αγαπητοί μου αδελφοί και τέκνα εν Κυρίω περιπόθητα,

Δύο χιλιετίες πριν ο Θεός απεκάλυψε την απεριόριστη ευσπλαχνία Του προς τον άνθρωπο: «ούτω γαρ ηγάπησεν ο Θεός τόν κόσμον, ώστε τον Υιόν Αυτού τον μονογενή έδωκεν, ίνα πας ο πιστεύων εις Αυτόν μη απόληται αλλ’ έχη ζωήν αίωνιον»(Ιω. 3,16).

Ο Υιός και Λόγος του Θεού κενώθηκε, πήρε τη μορφή δούλου. Γεννήθηκε ως άνθρωπος και ταπεινώθηκε ως άνθρωπος. Αποδέχθηκε την ανθρωπότητα, παρά την ετερότητα. Έγινε Εκείνος μέσω του Οποίου το γένος των ανθρώπων επανενώθηκε με τον Θεό.

Η φιλοξενία του ανθρώπου από τον Θεό στο πρόσωπο του Ιησού Χριστού αναδείχθηκε σε πρότυπο φιλοξενίας στη σχέση μας με τους άλλους. Η φιλοξενία αυτή σημαίνει κένωση του εαυτού μας και απροϋπόθετη αποδοχή των άλλων. Η φιλοξενία αυτή δεν περιορίζεται μόνο στα μέλη της δικής μας κοινότητας. Ο Ενανθρωπήσας Ιησούς μας καλεί να αγαπούμε ακόμη και τους εχθρούς μας και να προσευχόμαστε γι΄ αυτούς.

Επέλεξε έναν „ξένο”, τον Σαμαρείτη, για να δείξει την ανάγκη εκπλήρωσης της εντολής για την αγάπη προς τον πλησίον. Επέκτεινε τη φιλοξενία Του σε όλους όσους είχαν ανάγκη συμπόνιας. Προσέφερε φιλοξενία σε όσους είχαν σπρωχθεί στο περιθώριο της κοινωνίας. Ο Ίδιος συχνά αντιμετώπισε την αδυναμία των ανθρώπων να Τον καταλάβουν. Ο Ίδιος συχνά βίωσε την απόρριψη και αναζήτησε την φιλοξενία.

Προσφιλέστατοι αδελφοί,

Το παράδειγμα του Ιησού Χριστού που αγκάλιασε τους καταφρονημένους, προσέφερε φιλοξενία προς τους ξένους και αποδέχτηκε τους άλλους ας γίνει πηγή έμπνευσης για τη δική μας κοινωνική συμπεριφορά προς όσους έχουν ανάγκη φιλοξενίας.

Στις μέρες μας οφείλουμε να κάνουμε πράξη την φιλοξενία όχι μόνο ως παροχή βοήθειας προς τους άλλους. Στις μέρες μας οφείλουμε να βιώνουμε την φιλοξενία ως άνοιγμα προς τους άλλους.

Ένα άνοιγμα θεμελιωμένο στο σεβασμό της αξίας όλων των ανθρώπων αδιακρίτως. Ένα άνοιγμα βασισμένο στην ακλόνητη πίστη ότι ο Θεός μας συναντά καθημερινά στην ειρηνική και αγαπητική επαφή μας με τους συνανθρώπους μας· συνανθρώπους αγνώστους προς εμάς, φτωχούς και βασανισμένους· αλλά και συνανθρώπους εθνικά, πολιτισμικά και θρησκευτικά ξένους προς εμάς.

Η αποδοχή του άλλου είναι η απόδειξη της αληθινής φιλοξενίας. Η αποδοχή του άλλου είναι η πραγματοποίηση της εντολής „αγάπα τον πλησίον ως σεαυτόν”. Η αποδοχή του άλλου μπορεί να αλλάξει τον άλλο, όπως μπορεί να αλλάξει και εμάς.

Αυτό είναι το μήνυμα που σας στέλνω από την Αφρική, τη γη όπου ο Θεός μας μιλά μέσω των άλλων για να μας διδάξει και να μας μεταμορφώσει· τη γη όπου ο Θεός χρησιμοποιεί εμάς για να μεταμορφώσει τους άλλους.

Χρόνια Πολλά!

†Ο Πάπας καί Πατριάρχης Αλεξανδρείας και πάσης Αφρικής

Θ Ε Ο Δ Ω Ρ Ο Σ Β΄

 Εν τη Μεγάλη Πόλει
της Αλεξανδρείας
Χριστούγεννα 2012

Oricât de mare

  • Părintele Constantin Galeriu în Piața Universității - 22 decembrie 1989
  • A 73-a carte TPA editată online este Epilog la lumea veche (I. 4), de 247 pagini. Despre ce este și nu este poezie tradiționalistă în literatura română.
  • Mircea Platon: „Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamna că e „resemnat” să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie”.
  • Ambele imagini infra sunt de la Crin Antonescu:
  • Fotografie
  • Angela Gheorghiu: „eu cred că nu există bucurie mai mare – pentru că tot suntem acum de Crăciun – decât să dăruieşti, să vezi că poţi aduce un zâmbet pe faţa cuiva cu un simplu gest de-al tău. Aşa că invit pe toată lumea să dăruiască. E un îndemn pe care-l exprim din tot sufletul, acum, în aceste zile de sărbătoare”.

Epilog la lumea veche [I. 4]

Pagina sursă

[item image]

Read Online
(4.6 M)PDF
(253.5 K)EPUB
Kindle
Daisy
(425.5 K)Full Text
(2.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

CUPRINS

Introducere / 5-13

George Coşbuc sau falsul tradiţionalism / 14-24

Octavian Goga: poetul iconic / 25-36

Vasile Voiculescu: erotismul învins / 37-73

Ion Pillat: culorile amintirii / 74-150

Folclorul în concepția tradiționaliștilor /151-187

Adrian Maniu: ravagiile întomnării / 188-223

Din nou despre modernitate și tradiționalism/ 224-231

Bibliografie / 232-243

Jertfa pentru libertatea și demnitatea românilor

Pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea poporului român în decembrie 1989 este în acelaşi timp, un act de cult şi de cultură a sufletului românesc.

O privire teologică a istoriei umanităţii arată că dacă slăbeşte credinţa oamenilor în Dumnezeu – Creatorul cerului şi al pământului, cultura lor se umple de idoli sau de dumnezei falşi.

În acest sens, istoria recentă a poporului român ne-a arătat că în perioada dictaturii comuniste, când regimul opresiv persecuta credinţa în Dumnezeu şi libertatea oamenilor, când se dărâmau locaşuri de cult, iar Biserica era redusă la un ghetou liturgic, vidul spiritual creat a fost umplut de o „religie politică atee”, totalitară, fără nici o referire la Dumnezeu.

Locul Sfintelor icoane din şcoli şi instituţii publice a fost luat de portretele dictatorilor, Sfânta Cruce a fost înlocuită de secera şi ciocanul, iar odele închinate partidului comunist îl înzestrau pe acesta cu atribute divine ca de pildă: „Partidul e-n toate, în cele ce sunt …,/ E-n holda întreagă şi bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt”. Cultul religios a fost înlocuit cu unul ideologic, încât se putea spune în poezie: „Slavă ţie, partid al celor ce muncesc!”.

În decembrie 1989, cei care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea poporului român au fost mai ales tineri.

Aceşti tineri au arătat nu numai curaj, ci şi foarte multă credinţă, moştenită de la părinţi.

Mulţi dintre ei îngenuncheau şi rosteau rugăciunea Tatăl nostru, deşi în şcoala românească nu s-a mai permis predarea religiei odată cu venirea regimului comunist.

Ei au simţit prezenţa lui Dumnezeu şi s-au jertfit pentru eliberarea poporului din absurditatea „religiei politice atee”, a „idolilor” şi „falşilor dumnezei” ai comunismului ateu şi opresiv. De aceea, în mod spontan, au strigat în multe locuri din ţară: „Dumnezeu este cu noi!” sau „Murim şi apoi vom fi liberi!”.

Aceşti minunaţi tineri eroi, care s-au jertfit precum martirii, pentru credinţa, libertatea şi demnitatea poporului român, sunt pomeniţi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al demnităţii vieţii.

Asemenea martirilor credinţei, tinerii eroi care s-au jertfit pentru libertatea noastră sunt “biruitori” (învingători) chiar dacă au murit cu trupul, pentru că ei au învins duhul necredinţei, al violenţei şi al răutăţii, devenind iubitori de dreptate şi adevăr, apărători ai demnităţii umane umilite sau desfigurate de regimul comunist opresiv.

Mulţimea eroilor români martiri ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de lăcomie şi nedreptate, de egoism şi indiferenţă, de multe alte forme ale morţii fizice şi spirituale.

Pomenirea eroilor români în stare de rugăciune sau comuniune spirituală este expresia cea mai reală şi profundă a cultivării legăturii noastre de iubire fraternă cu ei, iubire mai tare decât moartea trupului şi opacitatea mormântului. Însă dacă noi nu-i pomenim, îi îngropăm în uitarea noastră şi stingem lumina recunoştinţei şi a demnităţii noastre!

Aşadar, pomenirea eroilor în nădejdea Învierii este şi semnul recunoaşterii demnităţii lor şi al împlinirii dreptăţii pentru ei.

Totodată, cultivarea şi folosirea darului sfânt al libertăţii dobândite prin jertfa eroilor martiri necesită o maturizare spirituală permanentă a conştiinţelor şi a inimilor, având în vedere că pentru noi, creştinii, îndată după dobândirea libertăţii urmează întrebarea: ce am făcut sau ce facem cu libertatea noastră?

Valoarea reală a libertăţii noastre se măsoară potrivit cu mulţimea faptelor noastre bune săvârşite în mod liber şi responsabil, pentru a creşte spiritual în bunătate şi generozitate.

Dacă libertatea politică sau socială nu este unită cu responsabilitatea morală pentru apărarea vieţii umane individuale şi colective, libertatea devine autodegradare. De aceea, Sfântul Apostol Petru, cunoscând bine pericolul permanent al pervertirii sau al degradării libertăţii omului îi avertizează pe creştini: „Nu folosiţi libertatea ca pe un acoperământ al răutăţii!” (1 Petru 2, 16).

Libertatea ca „acoperământ al răutăţii” se vede astăzi mai ales în răul pe care şi-l face omul însuşi prin degradarea sănătăţii sale, prin slăbirea comuniunii din familie, prin diminuarea solidarităţii sociale şi a unităţii naţionale.

O eliberare a unei ţări de o dictatură politică nu devine automat pentru cetăţenii ei şi o eliberare de tirania patimilor egoiste ale lăcomiei după profit material, care îmbogăţeşte pe unii şi sărăceşte pe alţii, sau o eliberare de tirania goanei după putere de stăpânire, care înalţă pe unii şi umileşte pe alţii.

De aceea, sfinţii Bisericii ne învaţă că libertatea deplină nu se rezumă la libertatea politică sau socială, ci ea trebuie să fie şi eliberare spirituală de patimile egoiste (lăcomie, orgoliu, invidie, lenevire ş.a.).

Prin urmare, lupta pentru dobândirea şi cultivarea libertăţii sociale (libertate de conştiinţă şi religioasă, de exprimare, de asociere şi circulaţie ş.a.) trebuie completată cu libertatea spirituală de-a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, libertatea de a fi harnic şi darnic, libertatea de a fi drept şi cinstit, libertatea de a fi omenos şi generos, sincer şi milostiv; pe scurt: libertatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu Cel sfânt şi bun.

Din păcate, multe din aceste componente ale libertăţii interioare sau spirituale nu mai sunt astăzi un ideal al societăţii secularizate, care din cauza deficitului ei de credinţă în Dumnezeu îşi face idoli sau falşi dumnezei din patimi egoiste de avere, de putere şi de plăcere.

Iată de ce avem mare nevoie de credinţă puternică, multă speranţă şi iubire curată, care se nasc din rugăciune şi se arată în fapte bune.

Numai astfel vom cinsti cum se cuvine memoria celor care s-au jertfit în decembrie 1989 pentru libertatea, prosperitatea şi demnitatea poporului român.

Veşnică pomenire eroilor români din decembrie 1989!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

22 decembrie 2012

Scrisoarea pastorală a PS Siluan Șpan la Nașterea Domnului [2012]

 

† SILUAN

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

 

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler și

Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,

 

Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi, arhierești și părintești binecuvântări!

 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

 

Prăznuirea venirii în trup a lui Dumnezeu și petrecerea Lui în lumea aceasta, constituie pentru noi, dincolo de bucuria și pacea pe care ne-o aduce, de darurile pe care le primim și de bunătățile cu care ne înfruptăm, un binecuvântat prilej de a ne aprofunda credința, ca unii care mărturisim în Crez, cu privire la unul Domnul Iisus Hristos, că S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

De măsura în care pătrundem și ne pătrundem de Taina Întrupării lui Dumnezeu, depinde folosul cel mântuitor pe care îl tragem din darurile pe care aceasta ni le-a adus și pe care suntem chemați să ni le însușim, în vederea mântuirii.

Evanghelia după Ioan ne spune: Cuvântul (adică Fiul cel unul-născut din veșnicie, din Dumnezeu Tatăl)trup S-a făcut și S-a sălășluit între(u) noi…, plin de har și de adevăr (cf. Ioan 1,14)… Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har (Ioan 1, 16).

Iată că Fiul lui Dumnezeu se întrupează pentru mult mai mult decât pentru a ne da prilejul, an de an, de a prăznui și de a mânca bine sau de a dărui sau primi cadouri. Așa cum ne spune Evanghelia, El vine să ne aducă harul cel dumnezeiesc și, mai mult decât atât, har peste har. Și tot Evanghelia după Ioan completează, zicând: legea s-a dat prin Moise, dar Harul și Adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17).

Deci iată darurile cele mai prețioase pe care ni le aduce întruparea lui Dumnezeu: Harul și Adevărul.

Să ne oprim puțin asupra harului. Ce este harul și ce nevoie avem de el? Dacă cercetăm Cartea Facerii (lumii), prima carte a Bibliei și prima dintre cele 5 cărți ale lui Moise, în care Dumnezeu ne descoperă felul în care s-a făcut lumea și în care omul a fost creat, vedem că Dumnezeu nu l-a făcut pe om la fel cum a făcut întreaga lume, adică prin Cuvânt (zicând „să fie om„), ci a luat pământ (care în ebraică se zice hadamah – de unde vine numele primului om – Adam), a luat înseamnă și că avenit în atingere cu el, și adăugând suflare de viață în fața lui (cf. Facere 2,7),l-a făcut după chipul Lui și după asemănare (cf. Fac. 1, 26).

Adică Dumnezeu l-a făcut pe om după propria Sa icoană (că în grecește „chip” se spune eikona). Acea suflare de viață nu înseamnă altceva decât harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt de viață Făcătorul. Harul lui Dumnezeu care izvorăște din Însuși Dumnezeu, precum raza soarelui izvorăște din soare, are menirea să ne împărtășească din ceea ce este Dumnezeu cel neajuns: viață, iubire, adevăr, precum raza soarelui ne împărtășește din lumina și căldura soarelui, cu toate binefacerile lor.

Despărțirea omului de Dumnezeu a avut ca principală consecință retragerea din simțirea și din lucrarea lui a sprijinului harului, având ca urmare întunecarea și slăbirea capacității omului de a crește spre asemănarea cu Dumnezeu, ba mai mult, schimonosirea chipului lui Dumnezeu din el. Dacă, în puterea harului, toată gândirea, voirea și fapta cea bună îi erau ușoare omului și firești, de acum, toate acestea îi devin grele și cu anevoie de împlinit…

Dar cel mai dureros a fost faptul că Raiul s-a închis omului și că legătura de vedere și de auzire a lui Dumnezeu s-au întrerupt treptat, până la ne-vedere și ne-auzire totale…

Omul căzut a ajuns pradă înșelării vrăjmașului diavol și lucrării minciunii, fără a mai avea capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, lumina de întuneric, ajungând rob gândurilor și înclinațiilor dătătoare de moarte…

De aceea, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a întreținut în conștiința omului, prin drepții și prin proorocii Săi, generație după generație, speranța și făgăduința unui Mântuitor care să redea omului ceea ce a pierdut prin căderea din Rai.

După două mii de ani de la întruparea Domnului, atmosfera duhovnicească și de conștiință a prezenței și chiar a existenței lui Dumnezeu Cel viu, este izbitor de asemănătoare cu cea dinaintea întrupării Mântuitorului.

Orbirea duhovnicească și surzenia față de Cuvântul Adevărului sunt la fel de mari; indiferența față de cele cerești și preocuparea exclusivă pentru cele pământești și care se pot gusta imediat, acum și aici, caracterizează pe majoritatea creștinilor și, cu atât mai mult, pe toți ceilalți locuitori ai pământului.

Omuciderea și, mai rău, pruncuciderea, au devenit simple ”știri” de jurnal care nu se percep mai adânc și mai real decât cele prezentate de filme și care sunt doar scenarizate, fără a fi cu adevărat reale.

Destrăbălarea și vulgaritatea au devenit monedă curentă, pe care creștinul botezat și-o însușește, odată cu creșterea și cu ”maturizarea” lui, ca pe ceva care face din el un ”om adevărat” și integrat în societate; ceea ce părea odinioară de neexprimat nici în șoaptă, acum se etalează public, ca fiind firescul, în fața căruia ceea ce este după rânduiala lui Dumnezeu este făcut să pară ca ceva învechit, înapoiat…

Aceasta este realitatea prezentă, crudă, descreștinată, în care suntem chemați să întâmpinăm Nașterea Domnului. Și tocmai de aceea este atât de important, adică ESENȚIAL, să înțelegem în ce fel Fiul lui Dumnezeu se face Fiul omului,  pentru noi – TOȚI – și pentru a noastră mântuire, și în ce fel își însușește și asumă firea omului (Adamului) căzută până în punctul în care am descris-o mai sus și în care suntem capabili să ajungem fiecare dintre noi­.

Este așadar esențial să cunoaștem Adevărul, al doilea dar pe care ni-l aduce nașterea Domnului, că ne spune Domnul: veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera (în sensul de: vă va dezrobi). … că oricine săvârșește păcatul, rob este păcatului. (cf. Ioan, 8, 32; 34).

Și ce stă la temelia păcatului decât necunoașterea temeinică a Adevărului care ne face disponibili la sfatul șarpelui care ne strâmbă perspectiva vieții… Și de aceea, Adevărul Însuși – Fiul lui Dumnezeu – ia asupră-și firea omenească, pentru a o vindeca și o elibera de simțirile, trăirile și înțelegerile mincinoase care o duc la pieire.

Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea înseamnă, așadar, însușirea și asumarea totală a firii omenești, cu toate trăsăturile ei, cu limitele, alunecările și scâlcierile care o caracterizează,  asumare care se aplică la fiecare dintre noi, la fiecare subiect sau (teologic spus) ipostas al firii sau naturii umane.

Ce înseamnă aceasta, mai concret? Înseamnă că, Fiul lui Dumnezeu nu ia asupra lui o umanitate impersonală, adică la modul general, ci își însușește, prin asumarea firii omenești, pe fiecare purtător al acesteia, adică pe fiecare individ (în grecește atomos), pentru a-i dărui statut de persoană (ipostas al firii omenești asumate de El).

Aceasta mă privește, așadar, și pe mine și pe fiecare mine dintre noi. Aceasta ne privește pe toți fiii omului împreună, redându-ne, nu doar împăcarea și unitatea dinlăuntrul nostru, ci și unitatea și împăcarea dintre noi, unii cu ceilalți.

De fapt, praznicul Nașterii Domnului devine pentru fiecare dintre noi sărbătorirea propriei noastre încorporări în trupul Noului Adam care, contrar Adamului cel vechi care ne-a contaminat de căderea lui și de toate nefastele ei consecințe, ne face părtași, precum mlădița altoită care se împărtășește din seva trunchiului pe care s-a altoit, de însăși Viața Sa, de Trupul și de Sângele Său cele curățate de păcat și de moarte și care, de acum, sunt molipsitoare de sfințenie și de viață veșnică (cf. 1 Corinteni, 15, 45).

Această MINUNE s-a petrecut cu fiecare dintre noi prin Botez, atunci când ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și ne-am îmbrăcat în cel nou (cf. Coloseni, 3, 9; Efeseni, 4, 22; Romani, 6, 6), devenind nu doar un trup cu Hristos, ci și fii, prin Har, ai Tatălui celui Ceresc și, prin urmare, moștenitori ai Împărăției Sale pe care ne așteaptă, la sfârșitul petrecerii noastre pe pământ, să o luăm în primire.

Întrebarea care se iscă în inima noastră, la evocarea acestor minuni lucrate cu noi, este următoarea: cum se face că, în ciuda acestor minunate adevăruri care s-au împlinit și pecetluit în noi, cu pecetea darului Sfântului Duh, întru devenire și concretizare până la sfințenie și veșnicie, cum se face deci că, pe măsură ce creștem și ne maturizăm omenește, descoperim în noi atâtea mișcări și tendințe contrare acestei binecuvântate așezări înfăptuite prin darurile Botezului, încât, uneori, acestea din urmă nici nu se mai percep, în ciuda bunei noastre voiri și a tuturor eforturilor și nevoințelor noastre omenești?!…

Răspunsul este că, așa cum întruparea lui Dumnezeu nu a lucrat în mod automat acceptarea Lui de către toată lumea și schimbarea și înnoirea tuturor oamenilor, tot așa, ea nu lucrează în mod automat nici în fiecare dintre noi, fără participarea noastră constantă și continuă, cu nevoință și perseverență, la harul și la viața lui Dumnezeu care ni se împărtășesc prin lucrarea sfințitoare a Bisericii, având ca izvor Dumnezeiasca Liturghie, de unde își trag seva toate Sfintele Taine.

Întreaga noastră viață, cea de toată vremea, are nevoia vitală să se alimenteze cu putere de sus, pentru a putea răbda zăduful zilei (cf. Ev lucrătorilor în vie – Matei 20, 12); pentru a-și lua propria Cruce, în fiecare zi și a urma lui Hristos (cf. Luca 9,23) și la tot ce El ne-a descoperit ca fiindu-ne firesc, prin poruncile Lui; pentru a ne purta sarcinile unii altora, ca să împlinim legea lui Hristos (cf. Galateni, 6, 2); pentru a păstra vie și neclintită făgăduința mântuitoare a Domnului care zice că toți cei ce vor răbda până la sfârșit se vor mântui (Matei 10, 22; 24,13).

Marea noastră mângâiere, atunci când în viața și în trăirile noastre nu se mai întrevede nici o speranță de mai bine și nu se mai păstrează nici o urmă și nici o amintire a dulceții și a oblăduirii simțite a harului, este că Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa, neputințele noastre a luat – asupră-și –și bolile noastre le-a purtat (cf. Matei 8, 17), cu mângâietoare compătimire.

Înainte ca El să ne ceară să răbdăm necazurile, să ne luăm Crucea și să-i urmăm, El Însuși a luat de fapt asupră-și, prin întrupare, TOATĂ greutatea păcătoșeniei Adamului celui dintâi, cu toate consecințele ei, prefăcând-o, prin Ghetsimani, prin Cruce, moarte și Înviere, în Viață nouă, pentru toți cei care, de la Adam și până la El, au crezut făgăduinței mântuirii, și pentru toți cei care, de la El și până la sfârșitul lumii, vor fiiubit arătarea Lui (cf. II Timotei 4, 8) și vor fi spus Amin mântuitoarelor urmări ale acesteia.

De aceea, înțelegând mai deplin care este partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii noastre, să ne bucurăm de Domnul Cel ce vine la noi, nu cu năluciri înfricoșându-ne pre noi, ci ca un prunc mic, cu mânuțe gingașe întinse spre noi, așteptând să-l primim, fără teamă, în brațele inimii noastre, încrezători fiind în puterea Sa mântuitoare căci, atunci când a luat chip de rob și s-a făcut întru toate asemenea nouă (cf. Filipeni 2,7), a asumat firea noastră, INCLUSIV cu neputințele, cu lipsurile, cu temerile, cu tendințele și cu înclinațiile ei de a aluneca spre cele vătămătoare sau spre cele pierzătoare și osânditoare ei, știind că a le depăși și vindeca este cu neputință pentru noi singuri, partea noastră rămânând doar de a le asuma și a le pocăi curajos și a I le aduce, spre vindecare, nelăsându-ne tentați nici de a le ascunde în tufișurile Adamului căzut, nici de a le lăsa să se impună ca fiind  normale,  pe motivul că așa face toată lumea

Aceasta făcând, și în inimile noastre va răsuna cântarea îngerilor vestitori ai Nașterii Domnului, umplându-ne de o pace și obunăvoire care se vor revărsa peste cei din jurul nostru, peste aproapele nostru (părinți, soț, soție, copii, frați și surori) pe care avem cel mai adesea tendința să-l ignorăm, să-l expediem sau să-l rănim, aducând în casele noastre bucurie mare

Și astfel, prin însușirea harului întrupării Domnului, se reface fărâmițarea pe care individualismul și egoismul, roadele ruperii de Dumnezeu, le aduc întru noi și între noi.

Având, astfel, mai limpede în conștiința noastră creștină măreția darurilor pe care ni le aduce întruparea Fiului lui Dumnezeu, să cântăm și noi, împreună cu sfântul și marele Ierarh Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul:

Hristos se naște! Slăviți-L!

Hristos din ceruri! Întâmpinați-L!

Hristos pe pământ! Înălțați-vă!

Cântați Domnului tot pământul!

Și cu veselie, lăudați-L popoare, că S-a proslăvit!

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos să vă fie tuturor spre bucurie și folos!

Iar Anul Nou calendaristic ce vine, să vă fie tuturor prilej de nou început pe calea urmării mântuitoare a Celui Care S-a făcut asemenea nouă ca să ne redea asemănarea pierdută cu El!

Al vostru părinte și îndrumător pe calea mântuirii, în aceste vremuri de încercare și strâmtorare, cu neclintită nădejde în mila și ajutorul de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

 

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Dată în Reședința Episcopală de la Roma, la Praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 25 Decembrie, 2012.

Scrisoarea pastorală a PFP Ioan al X-lea al Antiohiei la Nașterea Domnului [2012]

 برحمة الله

يوحنا العاشر

بطريرك أنطاكية وسائر المشرق للروم الأرثوذكس

إلى

إخوتي رعاة الكنيسة الأنطاكية المقدسة

وأبنائي حيثما حلوا في أرجاء هذا الكرسي الرسولي

تأتي علينا هذه الأعياد الخلاصية في خضم أحداث عاشتها كنيستنا الأنطاكية أولاً بفقدان المثلث الرحمات أبينا البطريرك اغناطيوس الرابع الذي رعى شؤوننا بتأنٍ وإخلاص لعدد من العقود. سوف تبقى ذكراه في أذهاننا وقلوبنا باستمرار وتبقى مؤبدةً عند الله الذي خدم طيلة حياته. وكذلك تعاني كنيستنا من الأوضاع المأسوية التي يعيشها شعبنا من جراء العنف والاضطراب الذي يسود منطقتنا.

شاءت نعمة الروح القدوس أن يختارني الإخوة أعضاء المجمع المقدس لخلافة هذا الحبر العظيم، رغم شعوري بعدم الاستحقاق، لكن اتكالي على الله وعليكم، إخوتي وأبناء كنيستي، يقويني، ويجعلني أنظر برجاءٍ إلى المعونة الإلهية التي ستسمح لنا بتجاوز هذه المحن والتقدم نحو غدٍ أفضل.

في خضم هذه الأحداث، تركتم في قلبي شعوراً أكيداً أنكم عشتم هذه الفترة كشعب الله الحيّ، وقد عبرتم عن ذلك في ثلاثة مواقف: في التأثر الكبير عندما عزّيتم بالفقيد الكبير؛ في الصلاة والصوم والرجاء في الفترة الفاصلة قبل الانتخاب؛ وأخيراً، في الفرح والحبور والسلام الذي ظهر بعد الانتخاب. كل هذا مدعاة شكر لكم وفخر بكم ورجاء وطيد في جسد كنيستنا الواحد.

وها إن الطفل الآتي إلينا في مغارةٍ لكي يموت من أجلنا يذكرنا أنه معنا، يحاكينا، يتكل علينا لنقل رسالة السلام والمحبة التي أطلقها إلى كل واحدٍ منا ولكل العالم. يأتي إلينا متواضعاً، يطرق باب قلوبنا بخفرٍ كأنه يريد الولادة فيه. ليس عيد الميلاد فقط تذكار ولادة يسوع في مذودٍ من البتول والدة الإله، لكنه مدعوٌ أن يكون أيضاً عيد ولادته فينا التي ستحصل إن كنا نسعى  إلى الطهارة التي للعذراء مريم. ولادة يسوع فينا لا بد أن تجعلنا نجدد التزامنا بتعاليمه وسعينا لكي نكون كنيسته بلا غضن ولا وهن بل طاهرةً ومتلألئةً بروحه القدوس. فنعي معاً أن كنيسة المسيح أمنا، وأن الرعاة والمؤمنين فيها، مدعوون أن يكونوا رسلاً له، داعين إخوتهم في العالم إلى المصالحة ونبذ العنف لكي يسود سلامه.

لن يقتنع العالم إن لم يشعر أنه محبوبٌ كثيراً من أتباع يسوع وأنهم خدامٌ له.

الكنيسة أمّنا. كل واحد منكم مهمٌ ومكانته فريدةٌ فيها. الرعاية حقكم على رعاتها. على الراعي، في كل مستويات الرعاية، أن يخرج إليكم، صاغياً، لمشاكلكم، ساعياً لمساعدتكم وللإجابة على تساؤلاتكم المصيرية.

حقكم أيضاً عليها، مقابل خضوعكم لكلمة الله وسعيكم الحثيث للتمثل به، أن تشرككم في عمل الشورى والمشاركة في حل أمورها، إذ إن الأبناء جميعاً، مع رب العائلة، يسهرون على مصير العائلة.

يأتي إلينا هذا العيد وكثيرٌ من أبناء كنيستنا مشردون، بعيداً عن بيوتهم، يعانون الكثير. واجبنا كأخوةٍ لهم أن نعضدهم ونواسيهم، ليس فقط بالأموال والإعانة المادية الضرورية، بل أيضاً بالاستفقاد والحنان والمحبة.

يأتي إلينا العيد وشعبنا يواجه الكثير من المتغيرات والتحديات في عالم يبتعد باطّراد عن المفاهيم التقليدية جاعلاً من العنف وشهوة الاستهلاك والتملك قانوناً جديداً لحياته. ولا بد أن البذخ الذي نرافق به هذا العيد، عيدَ فقيرِ بيت لحم، لهو علامة كافيةٌ لكي نعي أننا قد اتبعنا مثل هذه القوانين لحياتنا. وكما تعودنا أن نعطي بعضنا بعضاً الهدايا كما فعل المجوس مع الرب يسوع، فلنعبر عن محبتنا للطفل الإلهي الآتي إلينا -كما يدعونا هو- بإطعام الجائع وزيارة المريض وإيواء المشرد، وتقديم ما نتمكن عليه.

يأتينا هذا العيد أيضاً وكثرٌ في بلادنا يتساءلون عما ينتظرهم.

إخوتي، طفل المغارة يقول لنا: لا تخافوا لأني معكم. لا تخافوا لأنكم إخوةٌ مدعوون إلى التعاضد ومساندة بعضكم البعض. لا تخافوا لأنكم أهل هذه البلاد التي شاء الله ومنذ القدم أن تولدوا فيها. لا تخافوا لأن لكم فيها إخوةً كثيرين يدينون بالمحبة وحسن التعايش.

لا تخافوا فتتحجّروا بل قابلوا الكل بالود والفرح والثقة التامة بإلهكم الذي هو إله المحبة، الذي هو محبة، كونوا دعاة مصالحة، دعاة حوارٍ في الأعماق.

نعيّد هذا العيد مع إخوتنا المسيحيين. فنصلي لكي يعطينا الله أن نعمق الحوار معهم جميعاً لكي نصل إلى الوحدة المرجوة من الله والتي بدونها لن يؤمن العالم أن يسوع مرسلٌ من الآب.

فلنعيد أيضاً مع إخوتنا المسلمين الذين يُعلون مقام السيد المسيح ويقرون بميلاده البتولي من مريم العذراء كما شاء الله. عيدنا إذاً مشترك معهم إذا عرفنا أن نحاورهم حوار الحياة والتعايش والاتفاق حول المفاهيم التي تجمعنا في ديننا ودنيانا.

إخوتي اسجدوا أمام طفل المذود الذي شاء أن يسكن فيكم.

لا يسعني هنا سوى الالتفات إلى أبنائنا الذين يتطلعون إلينا من كافة الأقطار، أبنائنا في الخليج العربي، أوروبا، أوستراليا والأمريكيتَين. أنتم في قلبي مذ تعرّفت بكم في أسفاري والتقيتكم في رعايتي لكم. حقاً أنتم ترجمة حقيقية لرسولية أنطاكية اليوم في البلاد التي تعيشون فيها. حبّكم لأنطاكية وعيشكم لإيمانكم يلزمني اليوم أكثر من الأمس أن تكون الأيدي معاً في خدمة الكنيسة وتقديم شهادة حيّة عن وحدتنا ومحبتنا.

بهذا نكون شهوداً للرب في العالم وتكون كنيستنا الأنطاكية أمينةً لتاريخها الذي يتلألأ بنور الشهداء والقديسين. لا سبيل لنا سوى القداسة التي تجعل كل شيء ممكناً.

أرسل إليكم البركة الرسولية مؤكداً أني أحمل كل واحدٍ منكم في قلبي وأدعو الله أن يجعلني خادماً أميناً له فيكم وأن نعمل سويةً ليتمجد الله في الإنسان الذي أحبه وفي الكنيسة التي تحمل اسمه في هذه الدنيا.

صدر من مقامنا البطريركي في دمشق

بتاريخ العشرين من كانون الأول للعام ألفين واثني عشرأدخل النص الكامل هنا

Dante, Divina Comedie [5]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra.

*

Stix/ p. 109.

Un condamnat din cercul al cincilea, Argenti, este sfîșiat (?) de tovarășii săi de osândă, la dorința tainică/ rugămintea și spre marea satisfacție a lui Dante/ p. 112.

Ereticii sunt în cercul al șaselea/ p. 116 ș. u.

Vrăjitoarea Erihto îl trimisese pe Virgiliu să scoată un duh/ suflet din Iadul cel mai de jos (să-l întoarcă în trup, cum se spune în text), de unde se află și Iuda, pentru a prezice/ p. 117.

Dumnezeu nu prea e nicăieri, deși e invocat des…iar duhurile ies din Iad și se întorc în trup când vor vrăjitoarele…

Erihto fusese o vrăjitoare din Tesalia, amintită de Lucan în poemul său, Pharsalia.

Eriniile/ Furiile și Medusa se află și ele în acest loc din Infern, ele fiind însă doar personaje ale mitologiei antice păgâne, la fel ca multe altele care se regăsesc în Comedia lui Dante/ p. 118.

Un sol divin deschide poarta Infernului pentru Dante, pe care demonii nu-l lăsau să intre/ p. 120.

Între eretici – care se chinuie în interiorul unor morminte/ sicrie – , se află și Epicur/ p. 122.

În cercul al șaptelea stau silnicii, sinucigașii, risipitorii, răzvrătiții împotriva lui Dumnezeu/ p. 134 ș. u.

Minotaurul/ p. 134.

Nessus, Chiron și Fol (centauri)/ p. 136-137.

Criminalii stau într-un râu de sânge clocotitor/ p. 136 ș. u.

În Cântul VIII: o pădure cu frunza bolnavă, cu crengi strâmbe și-nnodate și cu spini și otravă în loc de fructe/ p. 141.

Harpii, alte personaje mitologice/ ibidem.

Unul din chinurile infernale ale acestui cerc, pe care îl îndură sinucigașii: aceștia sunt prefăcuți în copaci. Acest tip de metamorfoză i-a fost sugerat lui Dante de Eneida lui Vergiliu/ p. 142-143.

Mai mult decât atât, aceștia nu-și vor regăsi trupurile nici după învierea de obște, pentru că l-au disprețuit, ci trupurile lor vor atârna spânzurate, fiecare în crengile copacului în care este preschimbat cel osândit la acest chin/ p. 146.

Prin urmare, sinuciderea este interpretată unilateral ca un dispreț la adresa trupului.

Alte referințe la scriitorii antici: Lucan și Cato/ p. 148.

Ninsoare cu fulgi de foc sau foc nins peste un șes aprins/ p. 149.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno