† SILUAN

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

 

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler și

Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,

 

Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi, arhierești și părintești binecuvântări!

 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

 

Prăznuirea venirii în trup a lui Dumnezeu și petrecerea Lui în lumea aceasta, constituie pentru noi, dincolo de bucuria și pacea pe care ne-o aduce, de darurile pe care le primim și de bunătățile cu care ne înfruptăm, un binecuvântat prilej de a ne aprofunda credința, ca unii care mărturisim în Crez, cu privire la unul Domnul Iisus Hristos, că S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

De măsura în care pătrundem și ne pătrundem de Taina Întrupării lui Dumnezeu, depinde folosul cel mântuitor pe care îl tragem din darurile pe care aceasta ni le-a adus și pe care suntem chemați să ni le însușim, în vederea mântuirii.

Evanghelia după Ioan ne spune: Cuvântul (adică Fiul cel unul-născut din veșnicie, din Dumnezeu Tatăl)trup S-a făcut și S-a sălășluit între(u) noi…, plin de har și de adevăr (cf. Ioan 1,14)… Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har (Ioan 1, 16).

Iată că Fiul lui Dumnezeu se întrupează pentru mult mai mult decât pentru a ne da prilejul, an de an, de a prăznui și de a mânca bine sau de a dărui sau primi cadouri. Așa cum ne spune Evanghelia, El vine să ne aducă harul cel dumnezeiesc și, mai mult decât atât, har peste har. Și tot Evanghelia după Ioan completează, zicând: legea s-a dat prin Moise, dar Harul și Adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17).

Deci iată darurile cele mai prețioase pe care ni le aduce întruparea lui Dumnezeu: Harul și Adevărul.

Să ne oprim puțin asupra harului. Ce este harul și ce nevoie avem de el? Dacă cercetăm Cartea Facerii (lumii), prima carte a Bibliei și prima dintre cele 5 cărți ale lui Moise, în care Dumnezeu ne descoperă felul în care s-a făcut lumea și în care omul a fost creat, vedem că Dumnezeu nu l-a făcut pe om la fel cum a făcut întreaga lume, adică prin Cuvânt (zicând „să fie om„), ci a luat pământ (care în ebraică se zice hadamah – de unde vine numele primului om – Adam), a luat înseamnă și că avenit în atingere cu el, și adăugând suflare de viață în fața lui (cf. Facere 2,7),l-a făcut după chipul Lui și după asemănare (cf. Fac. 1, 26).

Adică Dumnezeu l-a făcut pe om după propria Sa icoană (că în grecește „chip” se spune eikona). Acea suflare de viață nu înseamnă altceva decât harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt de viață Făcătorul. Harul lui Dumnezeu care izvorăște din Însuși Dumnezeu, precum raza soarelui izvorăște din soare, are menirea să ne împărtășească din ceea ce este Dumnezeu cel neajuns: viață, iubire, adevăr, precum raza soarelui ne împărtășește din lumina și căldura soarelui, cu toate binefacerile lor.

Despărțirea omului de Dumnezeu a avut ca principală consecință retragerea din simțirea și din lucrarea lui a sprijinului harului, având ca urmare întunecarea și slăbirea capacității omului de a crește spre asemănarea cu Dumnezeu, ba mai mult, schimonosirea chipului lui Dumnezeu din el. Dacă, în puterea harului, toată gândirea, voirea și fapta cea bună îi erau ușoare omului și firești, de acum, toate acestea îi devin grele și cu anevoie de împlinit…

Dar cel mai dureros a fost faptul că Raiul s-a închis omului și că legătura de vedere și de auzire a lui Dumnezeu s-au întrerupt treptat, până la ne-vedere și ne-auzire totale…

Omul căzut a ajuns pradă înșelării vrăjmașului diavol și lucrării minciunii, fără a mai avea capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, lumina de întuneric, ajungând rob gândurilor și înclinațiilor dătătoare de moarte…

De aceea, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a întreținut în conștiința omului, prin drepții și prin proorocii Săi, generație după generație, speranța și făgăduința unui Mântuitor care să redea omului ceea ce a pierdut prin căderea din Rai.

După două mii de ani de la întruparea Domnului, atmosfera duhovnicească și de conștiință a prezenței și chiar a existenței lui Dumnezeu Cel viu, este izbitor de asemănătoare cu cea dinaintea întrupării Mântuitorului.

Orbirea duhovnicească și surzenia față de Cuvântul Adevărului sunt la fel de mari; indiferența față de cele cerești și preocuparea exclusivă pentru cele pământești și care se pot gusta imediat, acum și aici, caracterizează pe majoritatea creștinilor și, cu atât mai mult, pe toți ceilalți locuitori ai pământului.

Omuciderea și, mai rău, pruncuciderea, au devenit simple ”știri” de jurnal care nu se percep mai adânc și mai real decât cele prezentate de filme și care sunt doar scenarizate, fără a fi cu adevărat reale.

Destrăbălarea și vulgaritatea au devenit monedă curentă, pe care creștinul botezat și-o însușește, odată cu creșterea și cu ”maturizarea” lui, ca pe ceva care face din el un ”om adevărat” și integrat în societate; ceea ce părea odinioară de neexprimat nici în șoaptă, acum se etalează public, ca fiind firescul, în fața căruia ceea ce este după rânduiala lui Dumnezeu este făcut să pară ca ceva învechit, înapoiat…

Aceasta este realitatea prezentă, crudă, descreștinată, în care suntem chemați să întâmpinăm Nașterea Domnului. Și tocmai de aceea este atât de important, adică ESENȚIAL, să înțelegem în ce fel Fiul lui Dumnezeu se face Fiul omului,  pentru noi – TOȚI – și pentru a noastră mântuire, și în ce fel își însușește și asumă firea omului (Adamului) căzută până în punctul în care am descris-o mai sus și în care suntem capabili să ajungem fiecare dintre noi­.

Este așadar esențial să cunoaștem Adevărul, al doilea dar pe care ni-l aduce nașterea Domnului, că ne spune Domnul: veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera (în sensul de: vă va dezrobi). … că oricine săvârșește păcatul, rob este păcatului. (cf. Ioan, 8, 32; 34).

Și ce stă la temelia păcatului decât necunoașterea temeinică a Adevărului care ne face disponibili la sfatul șarpelui care ne strâmbă perspectiva vieții… Și de aceea, Adevărul Însuși – Fiul lui Dumnezeu – ia asupră-și firea omenească, pentru a o vindeca și o elibera de simțirile, trăirile și înțelegerile mincinoase care o duc la pieire.

Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea înseamnă, așadar, însușirea și asumarea totală a firii omenești, cu toate trăsăturile ei, cu limitele, alunecările și scâlcierile care o caracterizează,  asumare care se aplică la fiecare dintre noi, la fiecare subiect sau (teologic spus) ipostas al firii sau naturii umane.

Ce înseamnă aceasta, mai concret? Înseamnă că, Fiul lui Dumnezeu nu ia asupra lui o umanitate impersonală, adică la modul general, ci își însușește, prin asumarea firii omenești, pe fiecare purtător al acesteia, adică pe fiecare individ (în grecește atomos), pentru a-i dărui statut de persoană (ipostas al firii omenești asumate de El).

Aceasta mă privește, așadar, și pe mine și pe fiecare mine dintre noi. Aceasta ne privește pe toți fiii omului împreună, redându-ne, nu doar împăcarea și unitatea dinlăuntrul nostru, ci și unitatea și împăcarea dintre noi, unii cu ceilalți.

De fapt, praznicul Nașterii Domnului devine pentru fiecare dintre noi sărbătorirea propriei noastre încorporări în trupul Noului Adam care, contrar Adamului cel vechi care ne-a contaminat de căderea lui și de toate nefastele ei consecințe, ne face părtași, precum mlădița altoită care se împărtășește din seva trunchiului pe care s-a altoit, de însăși Viața Sa, de Trupul și de Sângele Său cele curățate de păcat și de moarte și care, de acum, sunt molipsitoare de sfințenie și de viață veșnică (cf. 1 Corinteni, 15, 45).

Această MINUNE s-a petrecut cu fiecare dintre noi prin Botez, atunci când ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și ne-am îmbrăcat în cel nou (cf. Coloseni, 3, 9; Efeseni, 4, 22; Romani, 6, 6), devenind nu doar un trup cu Hristos, ci și fii, prin Har, ai Tatălui celui Ceresc și, prin urmare, moștenitori ai Împărăției Sale pe care ne așteaptă, la sfârșitul petrecerii noastre pe pământ, să o luăm în primire.

Întrebarea care se iscă în inima noastră, la evocarea acestor minuni lucrate cu noi, este următoarea: cum se face că, în ciuda acestor minunate adevăruri care s-au împlinit și pecetluit în noi, cu pecetea darului Sfântului Duh, întru devenire și concretizare până la sfințenie și veșnicie, cum se face deci că, pe măsură ce creștem și ne maturizăm omenește, descoperim în noi atâtea mișcări și tendințe contrare acestei binecuvântate așezări înfăptuite prin darurile Botezului, încât, uneori, acestea din urmă nici nu se mai percep, în ciuda bunei noastre voiri și a tuturor eforturilor și nevoințelor noastre omenești?!…

Răspunsul este că, așa cum întruparea lui Dumnezeu nu a lucrat în mod automat acceptarea Lui de către toată lumea și schimbarea și înnoirea tuturor oamenilor, tot așa, ea nu lucrează în mod automat nici în fiecare dintre noi, fără participarea noastră constantă și continuă, cu nevoință și perseverență, la harul și la viața lui Dumnezeu care ni se împărtășesc prin lucrarea sfințitoare a Bisericii, având ca izvor Dumnezeiasca Liturghie, de unde își trag seva toate Sfintele Taine.

Întreaga noastră viață, cea de toată vremea, are nevoia vitală să se alimenteze cu putere de sus, pentru a putea răbda zăduful zilei (cf. Ev lucrătorilor în vie – Matei 20, 12); pentru a-și lua propria Cruce, în fiecare zi și a urma lui Hristos (cf. Luca 9,23) și la tot ce El ne-a descoperit ca fiindu-ne firesc, prin poruncile Lui; pentru a ne purta sarcinile unii altora, ca să împlinim legea lui Hristos (cf. Galateni, 6, 2); pentru a păstra vie și neclintită făgăduința mântuitoare a Domnului care zice că toți cei ce vor răbda până la sfârșit se vor mântui (Matei 10, 22; 24,13).

Marea noastră mângâiere, atunci când în viața și în trăirile noastre nu se mai întrevede nici o speranță de mai bine și nu se mai păstrează nici o urmă și nici o amintire a dulceții și a oblăduirii simțite a harului, este că Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa, neputințele noastre a luat – asupră-și –și bolile noastre le-a purtat (cf. Matei 8, 17), cu mângâietoare compătimire.

Înainte ca El să ne ceară să răbdăm necazurile, să ne luăm Crucea și să-i urmăm, El Însuși a luat de fapt asupră-și, prin întrupare, TOATĂ greutatea păcătoșeniei Adamului celui dintâi, cu toate consecințele ei, prefăcând-o, prin Ghetsimani, prin Cruce, moarte și Înviere, în Viață nouă, pentru toți cei care, de la Adam și până la El, au crezut făgăduinței mântuirii, și pentru toți cei care, de la El și până la sfârșitul lumii, vor fiiubit arătarea Lui (cf. II Timotei 4, 8) și vor fi spus Amin mântuitoarelor urmări ale acesteia.

De aceea, înțelegând mai deplin care este partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii noastre, să ne bucurăm de Domnul Cel ce vine la noi, nu cu năluciri înfricoșându-ne pre noi, ci ca un prunc mic, cu mânuțe gingașe întinse spre noi, așteptând să-l primim, fără teamă, în brațele inimii noastre, încrezători fiind în puterea Sa mântuitoare căci, atunci când a luat chip de rob și s-a făcut întru toate asemenea nouă (cf. Filipeni 2,7), a asumat firea noastră, INCLUSIV cu neputințele, cu lipsurile, cu temerile, cu tendințele și cu înclinațiile ei de a aluneca spre cele vătămătoare sau spre cele pierzătoare și osânditoare ei, știind că a le depăși și vindeca este cu neputință pentru noi singuri, partea noastră rămânând doar de a le asuma și a le pocăi curajos și a I le aduce, spre vindecare, nelăsându-ne tentați nici de a le ascunde în tufișurile Adamului căzut, nici de a le lăsa să se impună ca fiind  normale,  pe motivul că așa face toată lumea

Aceasta făcând, și în inimile noastre va răsuna cântarea îngerilor vestitori ai Nașterii Domnului, umplându-ne de o pace și obunăvoire care se vor revărsa peste cei din jurul nostru, peste aproapele nostru (părinți, soț, soție, copii, frați și surori) pe care avem cel mai adesea tendința să-l ignorăm, să-l expediem sau să-l rănim, aducând în casele noastre bucurie mare

Și astfel, prin însușirea harului întrupării Domnului, se reface fărâmițarea pe care individualismul și egoismul, roadele ruperii de Dumnezeu, le aduc întru noi și între noi.

Având, astfel, mai limpede în conștiința noastră creștină măreția darurilor pe care ni le aduce întruparea Fiului lui Dumnezeu, să cântăm și noi, împreună cu sfântul și marele Ierarh Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul:

Hristos se naște! Slăviți-L!

Hristos din ceruri! Întâmpinați-L!

Hristos pe pământ! Înălțați-vă!

Cântați Domnului tot pământul!

Și cu veselie, lăudați-L popoare, că S-a proslăvit!

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos să vă fie tuturor spre bucurie și folos!

Iar Anul Nou calendaristic ce vine, să vă fie tuturor prilej de nou început pe calea urmării mântuitoare a Celui Care S-a făcut asemenea nouă ca să ne redea asemănarea pierdută cu El!

Al vostru părinte și îndrumător pe calea mântuirii, în aceste vremuri de încercare și strâmtorare, cu neclintită nădejde în mila și ajutorul de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

 

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Dată în Reședința Episcopală de la Roma, la Praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 25 Decembrie, 2012.

Did you like this? Share it: