Zi: 23 decembrie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Cap. al 10-lea al cărții.

***

În persoana Sfântului Savva[1] întâlnim o experiență mistică copleșitoare. Pentru că, de la un capăt la altul al vieții sale, Sfântul Savva e o minune continuă.

La vârsta de 18 ani, în 1301[2], Sfântul Savva pleacă pe ascuns în Athos[3], devine monah[4] și avea un stareț care îl ocăra, îl ironiza, îl batjocorea și adesea îl biciuia[5].

Fuge de Preoție[6], face aproape 7 ani ascultare față de acela[7], până în jurul anului 1308[8] și călăuzit fiind de Dumnezeu călătorește prin Limnos, Lesbos, Hios, Efes[9], Patmos, Cipru[10]…și aici, în Cipru, își începe nevoința nebuniei pentru Hristos[11].

În această nouă postură, el „străbătea orașele și satele de acolo gol, fără casă, fără acoperământ, cu desăvârșire necunoscut, tăcut, străin în țară străină, fără prieteni”[12].

Pentru că o femeie i-a admirat trupul s-a aruncat într-un „bazin plin cu noroi și cu viermi”[13]. Și a stat acolo până seara, ieșind „negru din cap până-n picioare, plin de noroi și de miros urât”[14].

Și datele pe care le oferim acum sunt pentru ca să se înțeleagă și mai bine copleșitoarea sa experiență duhovnicească.

E bătut până ajunge „ca o zdreanță”[15], însă Dumnezeu „i-a vindecat trupul și i-a tămăduit oasele cele zdrobite”[16].

Și dacă prima dată l-au bătut fără cruțare doi inși, acum îl bate o mulțime de oameni din îndemnul demonilor și îl ocărăsc[17].

E bătut sistematic și de o întreagă mănăstire de călugări romano-catolici până când „abia mai răsufla și părea că este mort”[18].

Fiind aruncat de aceia, „fără milă, afară de poartă”[19], de poarta mănăstirii lor, Dumnezeu îl cercetează în mod extatic.

Și de aici începe să fie reliefată, în viața Sfântului Savva, imensa sa experiență mistică.

Căci „o revărsare îmbelșugată de lumină [de lumină dumnezeiască n.n.] s-a pogorât din cer. <Ce strălucire și ce dulceață nespusă avea acea lumină!>, va spune el însuși mai târziu.

Mai întâi i-a luminat și i-a îndulcit într-un chip de negrăit mintea stăpânitoare[20].

Apoi i-a vindecat una câte una toate simțurile și mădularele trupului, încât nu a mai rămas nici urmă de rană.

I-a îmbrăcat trupul cu o putere [harică n.n.] mai presus decât cea dintâi și l-a înviat din morți[21].

Această înviere a fost atât de neobișnuită și atât de plină de slavă[22], încât prin acea strălucire mai presus de fire [a luminii Sale dumnezeiești n.n.] i s-a dat încă de pe acum arvuna viitoarei moșteniri”[23].

Pentru că ceea ce a trăit Sfântul Savva în acele momente a fost o vedere extatică, în care a primit certitudinea extatică a vederii slavei lui Dumnezeu și a Împărăției Sale cât și vindecarea de răni.

Și a fost umplut și mai mult de har pentru că harul lui Dumnezeu a fost cel care l-a vindecat sufletește și trupește.

Iar ispitele imense de până acum fuseseră preambulul acestei vederi extatice[24].

Încep să-l cinstească oamenii[25]. Și pentru a scăpa de ei, într-o zi s-a aruncat într-o „groapă cu noroi și cu miros urât”[26].

Însă când a ieșit de acolo toți au avut parte de „o minune înfricoșătoare și mai presus de fire”[27], pentru că „nicio duhoare nesuferită și nici măcar o pată de noroi sau de umezeală nu s-a lipit de el”[28].

Și pentru că oamenii au început să îl cinstească și mai mult[29], „cu multă îndemânare s-a furișat din acel loc și, îmbarcându-se într-o corabie, a plecat spre Sfântul Sion, așa cum i s-a prezis cândva”[30].

Ajunge cu bine la Ierusalim[31] și intră, pentru doi ani, ca ucenic la Mănăstirea din Muntele Sinai[32]. Revine la Ierusalim, străbate sihăstriile de la Iordan și se zăvorăște într-o peșteră[33].

Și acolo, în peșteră, „a petrecut cu desăvârșire zăvorât, înstrăinându-se de oameni și apropiindu-se numai de Dumnezeu prin neîncetata rugăciune și contemplație, în fiecare zi ridicându-și mintea către înrudirea dumnezeiască[34] prin suișuri dumnezeiești[35]”.

Iar Sfântul Filotei îl numește pe Sfântul Savva văzător de Dumnezeu[36], ceea ce el a fost cu prisosință.

Satana a intrat într-un „balaur foarte mare și înfricoșător la vedere”[37] și s-a năpustit în peștera Sfântului Savva[38]. „A făcut, prin nălucire, să se clatine peștera cu zgomot mare și cu un neobișnuit vuiet”[39] și „a luat o înfățișare înfricoșătoare, de o mărime fără seamăn”[40].

Și balaurul l-a doborât la pământ[41] și l-a rănit[42], în timp ce Sfântul Savva se ruga[43].  Însă „nu a sfârșit bine cuvintele sale, că îndată a dispărut balaurul cel văzut împreună cu cel care l-a pornit împotriva lui Sav[v]a, ca și cum ar fi fost izgoniți de un trăsnet înfricoșător”[44].

Iar Sfântul nostru, fiind „căzut la pământ…gol…și pe jumătate mort”[45] a avut parte de o altă vedenie dumnezeiască.

„Era cam a doua strajă din noapte”[46], adică ora 23[47] și, „deodată, a văzut cum s-a deschis cerul[48] – în acea clipă locul unde se afla Sav[v]a a devenit neacoperit – și o lumină nespusă și îmbelșugată, de o strălucire puternică, a început să se reverse și să coboare spre pământ.

Îndată toată peștera s-a umplut de lumină.

Apoi, această lumină i-a luminat ochii [sufletului n.n.] marelui bărbat, ca să-l pregătească prin acestea pentru lucrurile mai înalte și mai mari”[49] ale vederilor extatice.

Și „căzut fiind la pământ și cu lucrarea firească a simțurilor pierdută aproape în întregime, este prefăcut cu totul de frumusețea slavei și a desfătării luminii ce s-a arătat în chip de nespus și este preschimbat cu schimbarea cea minunată a dreptei Celui Preaînalt”[50].

Iar Sfântul Savva „a văzut mai presus de fire [extatic] și în parte taina veacului viitor”[51].

Sfântul Filotei ni se confesează…Acesta ne mărturisește faptul că, pe când era odată la strană, împreună cu Sfântul Savva, în timpul praznicului Schimbării la față, a văzut cum fața acestuia „se preaslăvise atât de mult și se umpluse de o nemăsurată bucurie și strălucire”[52].

Însă acest lucru îl vedea adesea[53]: fața Sfântului Savva se umplea de lumină dumnezeiască.

Trăiește o noapte întreagă o „vedenie mai presus de fire”[54], din cauza căreia „acum era schimbat cu totul, uimit din pricina fericitului extaz, cu mintea pironită la acea frumusețe a chipului Stăpânului ce i se arătase, cu ochii ca niște izvoare, din care curgeau necontenit lacrimi de o nespusă bucurie”[55].

După 3 ani de nevoință în peșteră, oamenii află despre el și popularitatea lui îl deranjează[56]. Pleacă pe ascuns, traversează Iordanul și intră „în pustia cea mai dinăuntru și necălcată de nimeni”[57], trăind acolo unde se nevoise și Sfânta Maria Egipteanca[58].

Umbla gol, doar cu o zdreanță în jurul organelor genitale[59]. „Fără hrană, fără apă, își potolea foamea numai cu niște verdețuri sălbatice ce creșteau ici și colo, iar setea cu câteva picături de apă, și acestea foarte rar”[60].

La un moment dat a ajuns într-un loc atât de uscat, „încât vreme de cincizeci de zile nu a găsit nicio verdeață, nicio picătură de apă, nici măcar vreo urmă de umezeală în pământ și nici nu a plouat”[61].

Căzând la pământ „aproape mort”, Sfântul Savva a primit ajutorul Îngerului lui Dumnezeu[62]. Și când l-a văzut pe Îngerul cel plin de slavă a crezut că a venit să-i ia sufletul[63].

Însă Îngerul venise „ca să-i dea mai multă putere, să-i dea odihnă celui istovit, să-i prefacă într-un chip minunat trupul și sufletul spre mai bine.

Odată cu acesta s-a pogorât și o negrăită mireasmă. O răcoare și o lumină nespusă l-au însuflețit pe nevoitorul ce zăcea la pământ, răspândindu-se dintr-odată în tot locul acela.

Apoi Îngerul l-a luat de mână pe Sav[v]a, l-a ridicat în picioare, l-a făcut sănătos și, ca și cum ar fi fost niște prieteni care se cunosc de când lumea, i-a spus cu dragoste aceste frumoase cuvinte:

– Îmbărbătează-te, prietene! Întărește-te și nu te mai teme de nimic, căci eu întotdeauna și oriunde vei merge mă voi afla lângă tine! Așa mi-a poruncit Dumnezeu.

N-a apucat Îngerul să termine vestea, că dintr-odată o lumină dumnezeiască mai strălucitoare decât cea dinainte s-a revărsat peste locul acela. Înăuntrul acestei lumini S-a arătat iarăși Însuși Împăratul Hristos, ca și mai înainte.

Acea nespusă strălucire și desfătare care izvora de acolo[64], acea nepotolită dorire [dumnezeiască n.n.], mai presus de orice dorire, cu adevărat sfârșitul doririlor, s-a făcut îndată totul pentru nevoitor: și hrană, și sănătate, și slobozire de orice mâhnire, și împlinire a oricărui fel de lipsă”[65].

Vedenia se termină dar Sfântul Savva rămâne „plin…de bucurie și de o nespusă desfătare”, continuând „să străbată acea pustie îndepărtată și neroditoare”[66].

Însă am înțeles câteva lucruri importante din vedenia de față: că Sfinții Îngeri ascultă de Dumnezeu și slujesc la mântuirea oamenilor, că ei ne cunosc viața și sunt plini de slava Lui, că Domnul Se arată întru slava Sa celui care se curățește de patimi și că urmările vederilor extatice sunt diverse și foarte pozitive pentru nevoitor.

Căci Sfântul Savva, în urma vederilor sale extatice, s-a vindecat trupește și sufletește și s-a umplut de mult har.

Fiind lângă Iordan, Sfântul Savva era mereu ispitit de demoni[67]. Și aprinzând Satana „o mânie barbară”[68] în doi arabi, aceștia „l-au snopit în bătaie pricinuindu-i răni multe și grele”[69].

Iar celui care a vrut să-i taie capul cu sabia i s-a uscat mâna pe loc și a înțepenit cu sabia în ea, iar al doilea a fugit îngrozit. Însă la rugăciunea Sfântului bărbatului i s-a vindecat mâna[70].

Și a venit din nou „Îngerul cel strălucitor al lui Dumnezeu. L-a apucat cu bucurie pe Sava de mână, l-a ridicat și l-a umplut din nou de har, ca și mai înainte. Pentru încă o dată i-a dăruit sănătatea trupului, veselia sufletului, luminarea și însuflețirea amândurora către cele cerești”[71].

A peregrinat încă un an în pustie[72]. Apoi a intrat în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit[73], umplându-i pe toți de „o nedescrisă bucurie și strălucire”[74].

Însă „mai mult decât toți aceștia, cel mai bine simțeau prezența harului [din el] cei [în]duhovniciți și sporiți, deoarece aveau simțurile exersate în săvârșirea virtuții și în deosebirea binelui de rău […] Aceștia au devenit [mai] apoi străluciți propovăduitori ai harismelor lui. Sufletele tuturor se umpluseră de admirație și de aceea, în fiecare zi, alergau cu toată râvna la el.

Până și cei din neamul ismailitenilor, auzind de faima lui Sav[v]a, se minunau. Deși erau de altă credință, vorbeau cu uimire despre Sfântul bărbat. Plini de bucurie și de respect, alergau și se alăturau și ei celor care îl cinsteau”[75].

Însă Dumnezeiescul Savva „se îndeletnicea necurmat cu nevoințele sale, adică cu liniștirea și contemplarea mai presus de fire[76] a lui Dumnezeu. Prin acestea, în fiecare zi tindea către Domnul desfătându-se fără sațiu de frumusețea Lui”[77].

Numai că demonii se enervează foarte rău pe el și îi zguduie „peștera cu strigăte, zgomote și vuiete. Strigau cu obrăznicie, amenințându-l și ocărându-l cu mii de vorbe necuviincioase pe cel care nu putea fi atins și vătămat”[78].

Demonii făceau tămbălău dar, în același timp, doreau să îl murdărească cu răutatea lor. Și observăm de aici că vorbele necuviincioase, adică pline de aluzii sexuale, drăcuituri și blasfemii, erau cu miile…pentru că izvorul lor e de la demoni.

Ce îi reproșează demonii? Că îi arde cu rugăciunile lui, nu îi suportă nevoințele, se tem de el și chiar și numele lui îi îngrozește…și că vor ca el să moară[79].

Și pentru că Sfântul Savva nu le-a răspuns și a început să cânte Domnului[80], „demonii și-au ieșit din minți și, nemaiputându-se stăpâni, s-au năpustit asupra lui Sav[v]a în acest chip: s-au adunat toți și, ca un singur om, l-au răpit cu mâinile lor ucigașe, l-au dus pe marginea unei prăpăstii din apropiere și l-au aruncat în ea cu capul în jos”[81].

Însă Sfântul nostru „nu a căzut cu capul în jos în acea prăpastie adâncă, așa cum au voit acei ticăloși, ci a căzut în picioare, rămânând sănătos și nevătămat”[82].

Și de aici încolo „demonii nu au mai îndrăznit să-l atace”[83]…

Însă a căzut bine datorită „mâinilor nemateriale ale Îngerului său păzitor”[84].

Aici, pe fundul prăpastiei, stă „patruzeci de zile, fără mâncare, fără apă, în picioare, fără să se așeze sau să doarmă”[85].

Era „ca o statuie sculptată dintr-o materie neînsuflețită”[86]. Pentru că, după trei zile și trei nopți de rugăciune continuă a intrat într-o vedenie dumnezeiască[87].

Și autorul nostru descrie vedenia în relatarea Sfântului Savva: „mi s-a părut că într-un chip neînțeles de mine am fost răpit din prăpastie și am urcat mai presus de ceruri. Acolo am văzut cum se revărsa o lumină.

Dar cum va putea descrie cineva nespusa strălucire a acelei lumini? Semăna cu un noian nesfârșit care se întindea acoperind în întregime acea zare mai presus de ceruri.

Părea că inundă și luminează totul cu măreția străfulgerării ei mai presus de fire.

În acea clipă L-am văzut pe preadulcele Iisus stând deasupra acelei nesfârșite lumini. Ce pace și ce slavă nespusă erau acolo!

Domnul era înconjurat de mii de mii și miriade de miriade de cete Îngerești care Îl slăveau […].

Apoi s-a revărsat iarăși de acolo, ca un râu, un izvor de lumină nesfârșită, cu mult mai strălucitoare decât cea dintâi. Cu toate că acei Îngeri erau luminoși, totuși lumina aceasta care se revărsa îi întrecea cu mult în strălucire.

Nu mă săturam să-L privesc pe preadulcele Iisus și acea nespusă strălucire a luminii care izvora din El.

Era cu totul dulceață,…cu totul frumusețe negrăită, nemurire, bucurie, desfătare cu neputință de descris.

De aceea nu mă mai săturam ci, dimpotrivă, dorirea mea după El creștea și mă atrăgea necontenit spre cele de sus […]”[88].

Și Sfântul Savva mărturisește că nu și-ar mai fi dorit să iasă niciodată din această vedere dumnezeiască[89]. Pentru că ea era tot cee ce își dorea nespus.

Iar Sfântul Filotei continuă: „A apărut un stâlp de foc și un șuvoi de raze din acea dumnezeiască lumină a căzut asupra lui. Abia atunci și-a dat seama că se afla pe pământ.

Împreună cu lumina a coborât și Îngerul ca să-i tâlcuiască vedenia […]. S-a oprit lângă Sav[v]a, care era și el plin de lumină, cu nimic mai prejos de strălucirea îngerească”[90].

Și în continuare avem parte de ceva rar în Viețile Sfinților și anume de o descriere extinsă a convorbirii unui Înger cu un Sfânt încă în viață. Îngerul coborât din cer i-a spus următoarele lucruri Sfântului Savva:

„Sav[v]a, prietenul meu, mult s-a mărit numele tău printre noi. Nu-ți poți închipui cât de mult se veselește Stăpânul nostru de izbânzile tale, cu câtă dragoste te îmbrățișează, cât de mult se bucură de adânca ta smerenie și de curăția ta.

Dar oricât aș vrea, nu pot să-ți descriu cât de mult se bucură cetele cerești, care stau în jurul lui Dumnezeu, de slava și de strălucirea ta.

Ele, așa cum știi, se bucură și prăznuiesc chiar și pentru pocăința unui păcătos.

Peste tine <se odihnește Duhul lui Dumnezeu>, ca și peste Apostoli, Proroci și ceilalți purtători de Duh.

Și tu, potrivit Psalmistului, <nu ai dat somn ochilor tăi și genelor tale dormitare, până ce nu ai aflat loc Domnului și locaș lui Dumnezeu>, până ce nu ai zugrăvit cum se cuvine pe cel după chip, ca să te desfătezi de frumusețea și de vrednicia dintru început.

Și altă dată ai putut să te desfătezi de această mare harismă, și anume să te învrednicești să-L vezi mai presus de fire pe Stăpânul, așa cum L-au văzut toți vrednicii văzători de Dumnezeu.

Acum însă te-ai învrednicit să dobândești aceeași harismă într-un chip deplin și strălucit.

De aceea, acum te desfătezi mai curat de această descoperire minunată și vezi, mai presus de fire, pe cât este cu putință, ceea ce este cu desăvârșire nevăzut după fire.

Toți cei care s-au învrednicit să se desfăteze ca și tine de frumusețea și de vrednicia cea dintâi, în același chip, după har, Îl văd pe Domnul.

Acum ți-ai învistierit [agonisit n.n.] deja, așa cum se cuvine, acea frumusețe pe care firea omenească o pierduse și ai dobândit minunata înfiere într-un chip desăvârșit.

De aceea, prietenul meu, de acum înainte vei putea vedea neîmpiedicat și în același chip pe Soarele dreptății, vei putea vorbi cu El cu îndrăznire precum fiul cu tatăl său și, orice vei dori[91], ți se va îndeplini întotdeauna.

De asemenea, pe lângă această mare slavă și cinste pe care ți-o dăruiește Dumnezeu, vei primi și de la oameni slavă, cinste și nespusă dragoste.

Totodată vei fi înfricoșător pentru diavoli, cu desăvârșire de nebiruit de ei, cum nu a fost nimeni în veac.

Chezaș pentru toate acestea mă pun acum eu, care sunt trimis de Dumnezeu, și de aceasta să nu te îndoiești nicidecum.

Pe lângă toate acestea, Dumnezeu vrea să te învețe prin mine că ceea ce ți-a descoperit mai presus de fire astăzi este tocmai ceea ce scrie în Evanghelie, adică: <Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu>.

Aceasta este cu adevărat desfătarea ce va să fie a Drepților, Împărăția Cerurilor. De pregustările ei se învrednicesc, încă din această viață, toți cei care au ajuns la vrednicia înfierii datorită curăției lor”[92].

După cum se observă, Dumnezeiescul Înger i-a precizat, subliniat și profețit foarte multe lucruri importante pentru el și pentru noi.

În primul rând, i-a arătat că îl cunoaște și îl prețuiește pentru curăția și sfințenia lui. Că știe modul în care Domnul Se manifestă față de Sfântul Savva.

Căci Domnul se bucură de smerenia și de curăția oamenilor, de virtutea lor îmbelșugată iar Puterile cerești de asemenea.

Sfântul Înger confirmă bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor.

Și îi confirmă și faptul că harul lui Dumnezeu se odihnește în el ca și în ceilalți Sfinți, pentru că Dumnezeu, prin harul Său, e prezent în fiecare dintre Sfinții Lui.

Însă pentru primirea harului întru conștiență Sfântul Sava s-a nevoit mult și Îngerul Domnului cunoștea nevoința lui.

Un alt lucru subliniat de Îngerul Domnului a fost acela că trăirea în har și în vederea slavei lui Dumnezeu e „frumusețea și…vrednicia dintru început a omului”. Aceea cu care a fost zidit omul de către Dumnezeu.

De aceea omul nu a evoluat de la animal la om ci a decăzut, în urma păcatului, din statutul său creatural, acela de văzător de Dumnezeu, spre o viață pătimașă.

Sfântul Înger îi confirmă faptul că vederea lui Dumnezeu e „o mare harismă”. Și că el, în vedere extatică, L-a văzut pe Domnul „mai presus de fire”, adică în mod dumnezeiește, fiind ajutat de harul lui Dumnezeu.

Însă, totodată, că vederea extatică de care s-a învrednicit Sfântul Savva nu este o experiență insulară în viața Bisericii, pentru că astfel „L-au văzut toți vrednicii văzători de Dumnezeu”.

Și pe drept cuvânt Sfântul Savva a fost un văzător de Dumnezeu încă din timpul vieții sale pentru că vederile sale extatice au fost numeroase.

Însă Sfântul nostru află că acum a primit harisma vederii extatice în mod desăvârșit și că trebuie să se afunde în rugăciune și în vederi mistice.

Căci harisma e primită de la Dumnezeu și ea devine o realitate interioară personală a celui Sfânt.

Astfel Îngerul Domnului îl încurajează pe Sfântul Savva să aibă îndrăznire de fiu către Domnul și să ceară cele bineplăcute Lui.

Iar slava și cinstea, după cum vedem, e dublă: una e harică, de la Dumnezeu, pe când, tot ca dar al Lui, a doua vine din partea oamenilor, pentru că va fi slăvit, cinstit și iubit nespus și de oameni.

Și îl vedem pe Îngerul Domnului profețind viitorul personal al Sfântului Savva atât în ceea ce privește raportarea oamenilor la el dar și a demonilor.

Dacă oamenii îl vor iubi, diavolii se vor teme de Sfântul Savva.

Iar vedenia ultimă a fost o tâlcuire a ce înseamnă curăție a inimii. Pentru că reala inimă curată e văzătoare de Dumnezeu, vederea Lui e desfătarea Sfinților în Împărăția Sa și ea începe de acum, de aici, pentru că o putem pregusta în experiențele noastre mistice.

Și ultimul lucru pe care îl subliniem aici e acesta: că numai văzătorii de Dumnezeu sunt cu adevărat fiii după har ai lui Dumnezeu, pentru că, întru curăția lor, au ajuns să trăiască încă de aici viața Sfinților din Împărăția Lui.

Însă Sfântul Filotei îl citează din nou pe Sfântul Savva în legătură cu extazul prelungit trăit în prăpastie: „Mă luminasem în întregime…de la lumina [dumnezeiască n.n.] care coborâse împreună cu acel Dumnezeiesc Înger.

Mi se părea că nu [mai] purtam trup sau, mai degrabă, îl purtam, dar era foarte subțire, luminos, ușor, astfel încât nu putea să împiedice cu nimic curăția firească a minții.

Mai bine zis, mi se părea că amândouă se preschimbaseră, prin harul Duhului celui bun, Care le susține pe amândouă, mai presus de fire într-una singură, după cum mi se spusese.

Puteam înțelege, într-un chip de netâlcuit, cu multă acrivie însăși sinele meu, adică această frumusețe firească a minții și a sufletului, pe care însă îmi este cu neputință să o descriu în cuvinte”[93].

Și de aici aflăm că numai vederea prelungită a luminii dumnezeiești ne unifică interior, că atunci trupul ajunge plin de lumină, ca și sufletul, și că întru lumina Lui ne putem vedea cu adevărat și pe noi și pe alții și întreaga creație. Că la baza realei cunoașteri stă transfigurarea personală, adică umplerea și preschimbarea noastră duhovnicească prin slava lui Dumnezeu.

Iar modul în care Sfântul Savva descrie urmările vederii prelungite a slavei lui Dumnezeu se regăsesc și la alți văzători de Dumnezeu.

Sfântul Filotei folosește pentru această vedere extatică de multe zile și alte două sintagme patristice: pătimire mai presus de fire și înaltă răpire a mișcărilor firești ale minții[94].

Ambele spun faptul că Dumnezeu e Cel care inițiază vederea, îi arată tainele Sale și îl susține pe văzătorul de Dumnezeu în vederea extatică. Adică extazul nu începe și nu se susține pe baza sforțărilor umane ci noi trăim/ pătimim lucruri dumnezeiești, pentru că vedem lucruri care depășesc cu totul gândirea umană.

Și ceea ce ne arată Dumnezeu în extaz sunt „taine neapropiate”[95] pentru cel care nu le cunoaște. Pentru că, prin vederile mistice, aflăm „încă din această viață ceea ce urmează să fie descoperit [de Dumnezeu n.n.] în veacul viitor”[96].

La întrebarea, care e scopul vederilor extatice, Sfântul Filotei răspunde că e dublu: „ca să-i cinstească Dumnezeu pe cei desăvârșiți și să-i pună mai presus decât ceilalți…[și] ca să ne adeverească în faptă tainele nădăjduite prin mijlocirea acestor oameni”[97].

Căci Dumnezeu vrea să fim conștienți de viața Împărăției Sale și ne impulsionează continuu spre o tot mai mare curăție dumnezeiască.

Puțin mai încolo, Sfântul Filotei subliniază și un al treilea scop al vederilor mistice: Dumnezeu ne ușurează prin ele „de greutatea ispitelor”[98]. Și îi lasă pe Sfinți să vorbească de experiențele lor extatice, pentru „a-i întări pe cei ce se îndoiesc [că și azi se mai pot trăi astfel de experiențe dumnezeiești n.n.] sau [pentru] a-i mustra cu tărie pe cei care nu cred [în revelările lui Dumnezeu în viețile Sfinților Lui n.n.]”[99].

Iar dacă prin vederile noastre extatice adeverim vederile extatice ale Sfinților din vechime, prin aceasta ne facem propovăduitori, din experiență, ai vederilor mistice pentru contemporanii și urmașii noștri[100].

Însă lucrul important pe care trebuie să îl subliniem aici e acela că Sfântul Savva a dorit să vorbească despre experiențele sale mistice și a avut cui să transmită experiența sa și numai din cauza acestui binom: mărturisire și tezaurizarea ei avem astăzi cunoștința despre ea. Pentru că nu avem mărturii extatice de la enorm de mulți Sfinți ai Bisericii, care însă au avut o viață mistică foarte intensă.

Și nu trebuie să confundăm ce au spus Sfinții despre experiențele lor sau ce ni s-a mai  păstrat din ce au spus ei cu tot ceea ce au trăit ei. Pentru că mărturiile despre viața lor interioară sunt mult prea puține în comparație cu experiențele extatice pe care le-au avut.

Însă, când l-au descoperit pe Sfântul Savva, după 40 de zile de vedere extatică continuă, acolo, pe fundul prăpastiei, l-au găsit stând „în picioare…răpit în extaz, cu mâinile și cu ochii ridicați spre cer. Nu mai semăna cu un om, ci cu o statuie sculptată dintr-un oarecare material neînsuflețit căreia i s-a dat înfățișare omenească”[101].

Și cei care l-au găsit, atunci când au coborât la el și „au început să-i vorbească, i-au întrerupt acea contemplație dumnezeiască”[102]. Și l-au întrerupt din vederea extatică, spune Sfântul Filotei, pentru că „frații s-au mâhnit foarte mult văzând cât de chinuit era trupul Sfântului”[103], care rămăsese neclintit, ca o statuie, pentru 40 de zile, în timp ce sufletul său era în vedere extatică.

Cei care l-au scos pe brațe din prăpastie au vrut să îi dea să mănânce „pentru ca trupul său să-și revină”[104]. Dar el „fiind încă în extaz și cu totul schimbat, neputând cu niciun chip să se rupă de vedenie, nu auzea deloc cele ce i se spuneau, nici nu-și putea aduna mintea să înțeleagă ce i se poruncea. De îndată ce frații au observat aceasta, și-au dat seama că se străduiesc în zadar. De aceea s-au întors la chiliile lor cu sufletele pline de teamă și de uimire”[105].

Și nu auzea și nu putea să iasă cu mintea din vederea mistică pentru că era prea mult intrat în frumusețea și în sfințenia de nedescris a preacuratelor vederi mistice.

Însă după 40 de zile de vederi mistice, fiind scos din prăpastie, a trăit pe mai departe „răpit de acea vedenie…cu inima rănită de preadulcea dragoste a lui Hristos”[106].

Încep nevoințele sale mai presus de firea umană. Stă întins pe o parte timp de un an de zile[107].

După care, un alt an, „a stat într-un scaun”[108]. Se ridica din scaun numai pentru „nevoile firești, cu toate că și aceasta o făcea foarte rar din pricina postirii lui mai presus de fire. Puțină pâine și puțină apă”[109] era tot ceea ce primea ca hrană.

În cei trei ani de viețuire în peșteră a trăit „răpit în extaz, cu totul rupt de cele prezente și cu desăvârșire schimbat și îndumnezeit”[110]. Fapt pentru care „pricinuia uimire chiar și firilor imateriale[111] din jurul lui Dumnezeu. De aceasta și-a dat seama și el însuși”[112].

Și pentru că știa valoarea fundamentală a smeritei cugetări[113] a cerut să fie primit ca începător în Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de lângă Iordan[114]. Și astfel primește ascultarea de a îngriji Biserica[115].

Le vorbește leilor și aceia „și-au plecat capetele înaintea lui”[116]. Pentru că la fel făcuse mai înainte cu un alt leu: îl alungase cu cuvântul[117] și a locuit, pentru 3 ani de zile, în peștera unde fusese leul.

Însă despre apropierea lui de animale Sfântul Savva îi va spune următoarele lucruri Sfântului Filotei, autorul Vieții sale și ucenicul său:

„Fiul meu, de multe ori, cu harul lui Dumnezeu, am dobândit mult folos din petrecerea cu fiarele.

Adeseori se întâmpla să întâlnesc lei în pustie și mergeam împreună cu ei ca și cum ar fi fost prietenii mei.

De obicei mergeam [în mod] intenționat între ei atunci când veneau doi sau trei împreună. Îi cercetam cu atenție. Priveam cu luare-aminte cum sunt ochii lor, care e mărimea trupului, le admiram fireasca lor aroganță, grandioasa mobilitate a gâtului, saltul lor regesc – cred că ai auzit de toate acestea –, unghiile lor ascuțite, toate amănuntele, de la cel mai mare până la cel mai mic.

Iar ei îmi dădeau voie să fac aceasta fără nicio împotrivire. Chiar îndrăgeau foarte mult împreună-petrecerea cu mine și stăteau lângă mine cu multă liniște și blândețe, de parcă am fi fost niște prieteni vechi.

 Cercetând cele despre care am spus mai înainte, am dobândit o viziune minunată, pe care n-am mai avut-o până atunci, despre creația lui Dumnezeu. Un fior puternic al slavei și al dragostei lui Dumnezeu a pătruns în sufletul meu”[118].

Și vedem de aici cum sfințenia e respectată de animale dar și cum știința sporește credința și evlavia noastră.

Căci Sfântul Savva, cu toată experiența sa ascetico-mistică, a avut nevoie de examinarea atentă a animalelor și de o prietenie cu ele, adică de o zoologie contemplativă pentru a înțelege înțelepciunea lui Dumnezeu din creația Sa.

Numai că Îngerul, din porunca lui Dumnezeu, l-a trimis pe Sfântul Savva la Ierusalim[119]. De aici a plecat „spre Damasc și spre Antiohia Siriei”[120].

Și înviază din morți un copil, pe care „l-a dat viu, zâmbitor și voios mamei sale, ca și cum s-ar fi deșteptat lin dintr-un somn dulce”[121].

Apoi, vrând să meargă spre Constantinopol, din voia lui Dumnezeu, datorită unui vânt puternic pe mare, a ajuns în Creta[122].

Aici, în Creta, trăiește 2 ani de zile într-o nevoință suprafirească: „nici nu a stat jos undeva, nici nu s-a întins să doarmă”[123]. Dormea foarte puțin, în picioare, rezemat de vreun copac sau de vreo piatră[124].

Însă datorită statului în picioare, spune Sfântul Savva, „mi s-au umflat picioarele ca niște butuci”[125].

Din Creta a debarcat la Evripo[126]/ Halkida[127] și a trăit încă 2 ani, ca un necunoscut, „prin munții și prin pustietățile din jur”[128].

A plecat în Peloponez, pentru alți doi ani, și aici a început să meargă și prin orașe și Mănăstiri[129].

A ajuns în Atena, apoi în Patra (un an și jumătate), în insula Tenedos, apoi în Herronisos[130]/ peninsula Kalipolis[131], a străbătut Macedonia, a ajuns în Tracia[132] și s-a așezat într-un loc prăpăstios dinspre marea Iracliei, într-o peșteră[133].

Pleacă de acolo și vine în Constantinopol[134], intrând în Mănăstirea închinată Sfântului Mucenic Diomid[135].

Iar dacă nu avem date despre experiențele sale mistice din toate aceste locuri unde s-a nevoit…înseamnă că ele nu au existat? Au existat…dar noi suntem privați de ele pentru că nu le-a văzut nimeni sau nu le-a spus nimănui.

Când îi încredințează despre învățătura sa ortodoxă, „o putere dumnezeiască nevăzută a izvorât de sus și, pogorându-se peste ei, le-a luminat în chip minunat mintea”[136].

Din cauza popularității sale pleacă în Athos[137]. Revine la Vatoped[138]. Cere iarăși să fie primit ca ucenic[139] și primește ascultare la Biserică[140].

Și aici îl întâlnește Sfântul Filotei…și devine „un suflet”[141] cu el. Iar lui și la un grup restrâns de monahi Sfântul Savva le-a împărtășit experiențele sale mistice[142].

Citea la strană în mod contemplativ[143]. De aceea, când era „foarte bucuros și vesel, luminat și înfloritor, cu ochii plini de blândețe și de veselie” [144], era datorită vederilor sale extatice[145].

Refuză pentru a doua oară să primească Sfânta Preoție[146]. Trăiește vedenia cu Îngerii care îi răsplăteau pe monahii aflați la trapeză[147].

Sfântul Savva prorocește cu privire la eșecul soliei[148] și vede viclenia și sălbăticia din persoana unui bărbat[149]. Apoi, într-o vedenie avută „între veghe și somn”[150], a văzut cum Îngerul Domnului l-a declarat eretic pe Achindin[151].

E ales patriarh de Constantinopol[152], cinci zile la rând împăratul duce muncă de convingere cu el[153], vrea să îl hirotonească cu forța[154] dar reușește să îl înduplece pe împărat[155] și să fugă[156].

Însă la Vatoped, deși trăise mai înainte ca nebun pentru Hristos și ca mistic prin locuri pustii, a dus o viață tainică, cunoscându-l doar câțiva[157].

Îngrijește 4 luni de zile de un bolnav[158], omiliile sale „izvorau un har și o putere”[159] dumnezeiască și cu 10 zile înainte de a adormi își începe pregătirea[160].

Cu 7 zile înainte de moarte, Sfântul Savva îl pregătește pe Sfântul Filotei de plecarea lui. Și „l-a încredințat că după sfârșitul său va fi în continuare prietenul și fierbintele mijlocitor către Dumnezeu pentru toți cei care-l iubesc și-și aduc aminte de el”[161].

Ultimele sfaturi sunt despre smerita cugetare[162] și, printr-o vedenie avută în vis de preotul care îi scria[163], după dictare, Viața, Sfântul Filotei se încredințează de faptul că Sfântului Savva i-au plăcut cele scrise despre el[164].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Prima parte și a doua.

***

Creația „a fost adusă [de Dumnezeul nostru treimic] la ființă din neființă”[1], pentru ca să se împărtășească de milostivirea și bunătatea Sa[2].

Și autorul nostru consideră că Îngerii au fost creați înaintea lumii văzute[3] și că ei nu sunt „prezenți pretutindeni”[4].

Părintele Mihail subliniază și adevărul cum că Biserica Ortodoxă e călăuzită „îndeosebi de lucrarea Ierarhia cerească”, a Sfântului Dionisie Areopagitul, când vorbește despre cele nouă ierarhii îngerești[5].

Sufletul e spiritual dar nu e dumnezeiesc[6]. Autorul prezintă două opinii despre originea sufletului însă nu spune de care parte se situează[7]. În p. 103-106 dezbate nemurirea sufletului și o consideră „unul dintre elementele fundamentale ale credinței creștine”[8]. Iar duhul omului este „partea lăuntrică și cea mai tainică a sufletului”[9].

Autorul susține că chipul lui Dumnezeu se regăsește numai în sufletul omului și nu și în trupul său[10]. Însă în nota 1, p. 109, el arată că există Sfinți Părinți care spun că chipul lui Dumnezeu se referă la întregul om.

Și faptul că chipul se referă la întregul om îl deducem din însuși răspunsul autorului la problema distincției dintre chip și asemănare.

Pentru că Părintele Mihail spune: Sfinții Părinți și învățătorii Biserici „văd chipul lui Dumnezeu în însăși natura sufletului, iar asemănarea în desăvârșirea morală a omului în virtute și în sfințenie, în dobândirea darurilor Sfântului Duh”[11].

Însă sfințenia nu stă numai în sufletul omului ci în întreaga sa persoană.

De aceea, dacă chipul s-ar referi numai la suflet, atunci asemănarea/ sfințenia ar fi numai o sfințire a sufletului și nu a întregii umanități.

Însă Domnul Și-a asumat umanitatea noastră tocmai pentru a arăta că chipul include trupul și că sensul trupului e identic cu cel al sufletului: transfigurarea.

Iar fără o teologie a chipului care include trupul nu putem explica, din punct de vedere teologic, Sfânta Euharistie, Sfintele Moaște,  Sfânta Agheasmă și orice altă sfințire din Biserică pentru că materia nu e văzută ca proprie transfigurării.

Providența formează al 4-lea capitol al cărții (p. 113-118). Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, cuprinde întreaga creație[12], „însă omul este subiectul principal al providenței părintești a lui Dumnezeu pe pământ”[13].

Și autorul subliniază faptul că providența lui Dumnezeu nu e discontinuă[14], pentru că „viața lumii este în mod constant în mâna lui Dumnezeu”[15].

Despre rău și păcat în cap. 5 (p.119-134), unde răul e văzut ca „o deviere a ființelor vii de la starea originară în care le-a așezat Creatorul…[spre o] stare potrivnică acesteia”[16].

Urmările păcatului (p. 124-127), necazurile sunt văzute și ca „urmări ale păcatului” și ca „pedepse de la Dumnezeu”[17], „consecința finală și cea mai importantă a păcatului a fost nu boala și moartea fizică, ci pierderea Raiului”[18] iar păcatul strămoșesc este „o înclinație păcătoasă, care a intrat în omenire și a devenit boala sa spirituală”[19].

Între p. 135-183 avem capitolul hristologic. Al 6-lea al cărții. Profețiile mesianice (p. 137-141), autorul numără pe Fiul ca „a doua persoană”[20] a Treimii deși persoanele treimice sunt egale și fără de început, despre umanitatea lui Hristos (p. 143-144) și despre ereziile hristologice: nestorianismul, monofizitismul și monotelismul (p. 144-146).

Despre unirea ipostatică între p. 146-149, despre nepăcătuirea umanității lui Hristos [„în viața Sa pământească Domnul nu a avut nicio dorință păcătoasă, nicio ispitire lăuntrică…[căci] firea omenească în El nu exista în mod separat, ci este unită ipostatic cu Dumnezeirea” Sa ] (p. 149), despre unitatea persoanei lui Hristos (p. 150) și unica închinare ce I se cuvine (p. 150) și subliniază cât de „nenatural” este faptul să separi inima lui Iisus, așa cum fac romano-catolicii în cultul „inimii lui Iisus”, de întreaga umanitate a lui Hristos[21].

Cele două dogmele referitoare la Maica lui Dumnezeu, adică pururea fecioria ei și faptul că e Născătoare de Dumnezeu, sunt dezbătute în p. 151-154.

În p. 155-157 discută cele două pseudo-dogme romano-catolice (imaculata concepție și înălțarea cu trupul la cer a Maicii lui Dumnezeu) și despre pseudo-cultul dedicat „inimii imaculate a Preasfintei Fecioare Maria”.

Papa Pius al IX-lea, pe 8 decembrie 1854[22], prin „constituția dogmatică” Ineffabilis Deus[23], „a dogmatizat” în mod fals pseudo-dogma „imaculatei concepții”[24]. Și ea afirmă faptul că Prea Curata Fecioară ar fi fost curățită de păcatul strămoșesc în momentul zămislirii ei[25] și nu când Domnul S-a zămislit în pântecele ei.

Prin „constituția dogmatică” Munificentissimus Deus, din data de 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea[26] a proclamat o altă pseudo-dogmă: „înălțarea Maicii Domnului cu trupul la cer”[27]. Și aceasta a fost dedusă din ideea falsă că Maica lui Dumnezeu „a fost exceptată de la legea generală a păcatului originar”[28]. Adică ea s-ar fi înălțat de la sine la cer și nu a fost înălțată de Fiul ei la cer, după ce ea a adormit.

De la p. 158 începe subsecvența numită dogma mântuirii. Despre care autorul spune că „este dogma centrală a Creștinismului, inima credinței noastre creștine”[29].

Mântuirea în Hristos, subliniază autorul, „depășește înțelegerea omenească”[30]. Și ea trebuie asimilată personal[31].

Între p. 167-171, Părintele Mihail Pomazanski discută realitatea răscumpărării noastre de către Hristos, concluzionând faptul că „Hristos ne-a câștigat pentru Sine astfel încât să-I putem aparține în întregime, după cum robii cumpărați aparțin stăpânului lor”[32].

Și astfel robi ai lui Hristos înseamnă „o predare de sine completă, necondiționată, în supunere față de El”[33].

Însă în romano-catolicism, subliniază el, răscumpărarea a fost interpretată ca „o satisfacție pentru ofensarea lui Dumnezeu”[34]. Numai că autorul nu ne trimite la nicio operă teologică romano-catolică care susține acest punct de vedere.

De la p. 173 începe discuția despre întreita slujire a Domnului. Și prima slujire analizată e cea de Arhiereu (p. 173-174), apoi cea de Învățător  (p. 174-176) și, în ultimul rând, cea de Cap și Împărat al lumii (p. 176-177).

Iar autorul tușează faptul că „puterea împărătească a Domnului Iisus Hristos a fost descoperită în toată mărimea sa în momentul pogorârii la iad și al biruinței Sale asupra iadului, al ruperii legăturilor lui; mai departe, în Învierea Sa și în biruința asupra morții; și în cele din urmă, în Înălțarea lui Iisus Hristos și în deschiderea Împărăției cerurilor pentru cei care cred în El”[35].

Vorbind despre îndumnezeirea umanității lui Hristos, autorul îl recenzează critic pe Vladimir Soloviov[36], spunând că îndumnezeirea omului nu este echivalentă cu divino-umanitatea[37], căci nici trupul și sufletul lui Hristos nu s-au prefăcut în fire dumnezeiască[38] prin îndumnezeirea lor.

De la p. 179 discută Învierea Domnului drept „temelia și încununarea”[39] credinței ortodoxe. Și evidențiază trei consecințe majore ale învierii Sale: 1. biruința Sa asupra iadului și a morții (p. 179-181); 2. fericirea Sfinților în ceruri și începutul Bisericii creștine (p. 181-182) și 3. trimiterea Duhului Sfânt și crearea Bisericii lui Hristos pe pământ (p. 182-183).

Din Iad, Domnul i-a ridicat „pe toți Drepții Vechiului Testament”[40] iar „moartea trupească a devenit numai un fenomen temporar”[41].

Capitolul al 7-lea: despre Biserica lui Hristos (p. 185-209). Care este o realitate mistică[42] și de aceea nu poate fi istoricizată[43].

Și autorul vede începutul Bisericii în Întruparea Domnului dar, „în forma și semnificația [ei] deplină”, Biserica a fost întemeiată la Cincizecime[44].

Despre extinderea numerică a Bisericii dar și despre creșterea duhovnicească a celor credincioși[45].

Hristos este Capul Bisericii, Păstorul și Arhiereul ei[46]. Fapt pentru care Biserica Ortodoxă nu acceptă titulatura non-eclesială a papei de „vicar” al lui Hristos[47].

Despre legătura celor credincioși cu Sfinții lui Dumnezeu (p. 190-193) și despre cele 4 atribute ale Bisericii (p. 193-202).

Unitatea Bisericii presupune „acordul și unanimitatea interioară”[48]. Sfințenia Bisericii este sfințenia lui Dumnezeu[49] și ea exclude învățăturile false și ereziile[50]. Catolicitatea Bisericii exprimă faptul că „întregul neam omenesc este chemat la mântuire”[51] iar apostolicitatea Bisericii înseamnă că Biserica își are începutul de la Sfinții Apostoli[52].

Referindu-se la confesiunile și sectele „creștine”, autorul le găsește o anume pozitivitate, nu le pune pe picior de egalitate cu religiile necreștine dar nici nu le consideră ca aparținând Bisericii[53].

Pentru că „învățăturile confesiunilor neortodoxe conțin erezii care au fost în mod decisiv respinse și condamnate de către Biserică la Sinoadele ei Ecumenice”[54].

Fapt pentru care autorul le numește „organizații religioase” sau „societăți care sunt pe lângă sau în apropierea sau în jurul, sau poate chiar învecinate Bisericii”[55], însă toate fiind „în afara Bisericii lui Hristos celei una”[56].

Și „niciuna dintre ele nu se află sub lucrarea harului care este prezent în Biserică, și îndeosebi a harului care este împărtășit în Tainele Bisericii. Ele nu se hrănesc la acea masă mistică care ne conduce pe treptele desăvârșirii duhovnicești”[57].

Între p. 202-209 se discută ierarhia tripartită a Bisericii. Cele trei trepte ale Preoției sunt „absolut necesare pentru Biserică”[58] iar „cel mai înalt organ de autoritate în Biserică” e sinodul episcopal, la nivel local iar la nivel mondial: sinodul episcopilor întregii Bisericii[59].

Iar Biserica lui Hristos are succesiune episcopală neîntreruptă de la Sfinții Apostoli[60].

În capitolul al 8-lea autorul discută Sfintele Taine (p. 211-251). Și ele sunt 7: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Preoția, Căsătoria și Maslul[61].

Botezul este „poarta de intrare în Împărăția harului sau în Biserică”[62]. Cufundarea de trei ori în apă[63] și Botezul este „începutul și izvorul darurilor dumnezeiești [în om], care purifică și nimicesc toate necurățiile păcatelor, și comunică o nouă viață”[64].

La începutul Bisericii darurile Duhului Sfânt se dăruiau celui credincios prin punerea mâinilor[65] iar azi prin Taina Mirungerii[66].

Sfânta Euharistie e adevăratul Trup și adevăratul Sânge ale lui Hristos[67]. Și „Jertfa euharistică nu este o repetare a jertfei Mântuitorului pe Cruce, ci o oferire a Trupului și a Sângelui jertfite odată de către Răscumpărătorul nostru pe Cruce”[68].

Taina Pocăinței e aceea în care cunoaștem milostivirea lui Dumnezeu față de noi[69]. Căci „nu există păcat care să nu fie iertat oamenilor dacă se pocăiesc în mod sincer și îl mărturisesc cu credință”[70]. Cu credința că vor fi iertați de Dumnezeu.

În Taina Preoției se primește „un dar tainic special”[71], căci harul hirotoniei este „la fel de neschimbător și de neșters precum harul dat în Botez”[72].

În Taina Cununiei cei doi primesc harul ca să „poată înțelege, împlini și atinge țintele aflate înaintea lor”[73] iar Taina Sfântului Maslu vindecă neputințele sufletului și ale trupului[74].

Capitolul al 9-lea e dedicat rugăciunii (p. 253-269). Și nu înțelegem de ce autorul l-a scos din discuția despre Biserică, dacă rugăciunea e o „expresie a vieții interioare a Bisericii”[75].

„Rugăciunea este manifestarea vieții Bisericii și legătura duhovnicească a membrilor ei cu Dumnezeu în Treime, și a tuturor între ei”[76].

Rugăciunea pentru cei adormiți (p. 255-258), comuniunea în rugăciune cu Sfinții (p. 258-260), cinstirea Sfintelor Icoane (p. 262-264), a Sfintelor Moaște (p. 264-267) și viața creștină ca și cale a Crucii (p. 267-269).

Ultimul capitol, al 10-lea: Eshatologia creștină (p. 271-288). Judecata particulară (p. 272-274), semnele apropierii venirii Domnului (p. 274-276) și învierea morților (p. 276-278). Despre eroarea hiliasmului (p. 278-280), nu va exista un „sfârșit al lumii” ci o „deplină preschimbare și înnoire a ei”[77], Judecata universală (p. 281-286) și Împărăția slavei (p. 286-288).

Însă autorul nostru a redus foarte mult aria cercetării dogmatice ortodoxe și nu a dorit în niciun fel să aibă o pledoarie argumentată asupra marilor probleme teologice și nici a ereziilor.

Motiv pentru care nu trebuie încurajată o astfel de autolimitare în munca de cercetare pentru că nu e productivă în niciun fel.