Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 23 decembrie 2012

Manipulări…

Multe vedete sunt superbe, irezistibile, inimitabile…presa e în delir pentru orice gest și orice cuvânt…

Și brusc…s-a împedicat pe stradă sau i-a tras clapa iubitul…

Sau – culmea mirării! – a îmbătrânit…ca și când n-ar trebui, sau a ieșit pe stradă demachiată, ca și când nu și-ar putea permite să șocheze astfel sensibilitatea unor cancaniști…

Tot atâtea motive de neliniște și de interogații existențiale epuizante pentru masa mare a oamenilor.

Are riduri, nu e coafată, are coșuri pe față, e grasă

Uneori e beată sau chiar deprimată

Și ne traumatizează for ever pentru că are câteva momente de sinceritate.

Dar aceiași care vând imaginea ei de mare divă, așteaptă după colț să o vadă împiedicându-se în viață.

Și dacă a intrat în joc, trebuie să joace

Iar presa care ne livrează știri senzaționale pe bandă, e foarte bulversată când oamenii…o iau razna.

Când vor și fac lucruri rele sau când nu mai știu care e binele.

Adică se miră că oamenii ajung să se comporte anormal…când anormalitatea se vinde ca pâinea caldă.

Oare unde or fi învățat oamenii despre: violență, crimă, nesimțire, oportunism, hoție, mojicie, nepăsare, destrăbălare, bizarerie, nebunie?

Presa (în totalitatea ei)…nimic? Nicio vină, cât de mică?

Sau ar trebui mai bine să ne întrebăm: oare cine îi mai educă pe acești oameni și cine îi mai redresează psihic și moral?

*

Mă doare când îi văd pe români că sunt dispuși să creadă toate calomniile care se spun la adresa lor.

Mulți repetă ca niște mașini că n-a fost nicio revoluție, că a fost numai dezinformare, manipulare și teleghidare a manifestanților prin metode specifice ale serviciilor secrete.

Românii ajung să se deteste pe ei înșiși mai mult decât ar trebui sau atunci când nu ar trebui, în timp ce pentru adevărata lor delăsare în a-și cunoaște istoria, cultura și spiritualitatea proprie nu au regrete și nu o consideră un viciu.

Dar viciul lor capital e că vor să uite de ei înșiși, de cine sunt și de unde vin, doar pentru că unii le inculcă sentimentul autoînvinuirii perpetue.

Al autodiscreditării fără limite și discernământ.

Or fi și aici implicate niscaiva servicii secrete și metode de spălare a creierului la distanță și în masă?

Sau e numai proastă orientare…bine întreținută?

Scrisoarea pastorală a ÎPS Alexandru al Letoniei la Nașterea Domnului [2012]

Рождественское послание

Высокопреосвященнейшего Александра, Митрополита Рижского и всея Латвии
боголюбивым пастырям, всечестному иночеству и всем верным чадам
Латвийской Православной Церкви

                            «Великая благочестия тайна: Бог явился во плоти»
1Тим. 3. 16

 

Возлюбленные о Господе братия и сестры!

В эти святые дни мы мысленно предстоим перед тайной Боговоплощения. Наши прародители по своей воле отпали от Бога, своего Творца.

Но Всеблагой Бог предвечным Своим советом определил возможность нашего спасения и удалённому из рая человеку дал Своё утешительное обетование, что наступит время когда «Семя Жены сотрёт главу змия, который прельстил нашу праматерь Еву» (Быт. 3.1-6,15).

Начинается домостроительство нашего спасения.

Никто – ни люди, ни ангелы, не могли избавить человечество от греха, проклятия и смерти и восстановить Образ Божий в человеке. Дело спасения человечества взял на Себя Единородный Сын Божий и совершил благоволением Отца и содействием Святого Духа.

Ветхозаветный мир жил ожиданием пришествия в мир Искупителя. В глубокой древности многострадальный Иов восклицал: «Я знаю, Искупитель мой жив» (Иов. 19.25). За несколько столетий до Рождества Христова боголюбивый Исаия пророческими очами провидя дни всемирной радости воскликнул: «С нами Бог» (Ис. 8. 10).

И вот наступило время исполнения пророчеств, когда пришла полнота времени, в мир приходит Спаситель Сын Божий, рождающийся от Пречистой Девы. «И Слово стало плотию, и обитало с нами, полное благодати и истины» (Ин. 1. 14). Первыми свидетелями исполнения пророческих слов стали бесхитростные вифлеемские пастухи.

Отныне – каждый из нас имеет реальную возможность поклониться и принести свои дары воплотившемуся Христу Спасителю. По бесконечной любви Божией к нам, мы можем избежать вечной смерти и стать причастниками вечной жизни вместе со Христом.

Об этом напоминает нам святой апостол Павел: «явилась благодать Божия спасительная для всех человеков» (Тит. 2. 11-14). И далее апостол пишет: «Без веры угодить Богу невозможно» (Евр. 11. 6). Имея горячую веру, будем помнить наставление апостола Иакова: «Вера без дел мертва» (Иак. 2. 20). Будем любить Бога, укреплять нашу веру и соблюдать заповеди Христовы: «да любите друг друга» (Ин. 13. 34).

В эти сложные времена нам так необходимо иметь взаимную любовь и уважение. Нужно оставить гордость, высокомерие, немилосердие и безразличие.

Принесём Рождьшемуся Богомладенцу Христу наше искреннее покаяние в соделанных прегрешениях, плоды любви и добрых дел. Чтобы через нас прославлялось Имя Божие и вместе с ангелами воспоём песнь: «Слава в вышних Богу и на земли мир, в человецех благоволение». Будем сохранять мир в наших душах и в отношенях со всеми людьми.

Призываю всех вас творить ежедневную молитву, вести трезвую и чистую жизнь, посещать храмы Божьи. Особенно большое внимание необходимо уделить воспитанию детей в вере, любви и целомудрии.

Всерадостно поздравляю всех вас с великим и спасительным праздником Рождества Христова. Пусть наступающий новый год будет годом мира и благоденствия.

Благословение воплотившегося Господа Бога и Спаса нашего Иисуса Христа и моё архипастырское благословение да пребывает со всеми вами.

Божией милостью смиренный Александр,
Митрополит Рижский и всея Латвии.

Град Рига, Рождество Христово 2011/2012 г.

*

În română.

Scrisoarea pastorală la Nașterea Domnului a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Polonia [2012]

Jego Eminencja Wielce Błogosławiony SAWA, Metropolita Warszawski i Całej Polski - ur. 15.04.1938 r., dzień imienin: 12 (25) styczeń, chirotonia biskupia: 25.11.1979 r.; na katedrze od 12.05.1998 r.

LIST BOŻONARODZENIOWY

ŚWIĘTEGO SOBORU BISKUPÓW

ŚWIĘTEGO POLSKIEGO AUTOKEFALICZNEGO KOŚCIOŁA PRAWOSŁAWNEGO

DO CZCIGODNEGO DUCHOWIEŃSTWA, MIŁUJĄCYCH BOGA MNICHÓW

I WSZYSTKICH WIERNYCH JEGO DZIECI

 

W tajemnicy urodziłeś się w grocie,

ale niebo głosiło Ciebie wszystkim,

jak ustami, posługując się gwiazdą

(Nieszpory święta, troparion, ton 6)

 

Cicho i niezauważalnie zstąpił na ziemię i wcielił się Syn Boży, Jezus Chrystus, Zbawiciel świata.

Ludzkość nie zauważyła największego cudu dokonanego przez Boga. Ludzie byli zajęci swoimi sprawami, ich uwaga była skierowana na sprawy życiowe i wydarzenia w świecie. Nikt nie oczekiwał Zbawiciela łagodnego i pokornego sercem, przyobleczonego nie w ziemską chwałę, a w niebieską.

Nie przyszedł otoczony ziemską chwała, aby zakrólować nad narodami, „pod postacią sługi, a nie w przywidzeniu”, (modlitwa poświęcenia wody) przyszedł Zbawiciel wziąć na siebie grzech Adama, nieść na sobie ludzkie brzemiona, być dostępnym dla każdego. „Syn Człowieczy nie przyszedł aby mu służono, lecz aby złożył i oddał swoje życie na okup za wielu” (Mt 20,28).

Zgodnie z tym narodził się On w grocie, cicho i niezauważalnie. W żłóbku betlejemskim spoczęło Dziecię, które w przyszłości dokona to, „w co pragną wejrzeć sami aniołowie” (1P 1,12), w dzieło odrodzenia ludzkiej natury przez odkupienie. Rozpada się mur, który oddzielał niebo i ziemię, otwiera się droga do Drzewa Życia.

Do grzesznego człowieka przychodzi Stwórca, wzywając go do swoich przybytków. Duch Święty woła przez usta Apostołów: „w imię Chrystusa prosimy: Pojednajcie się z Bogiem” (2Kor 5,20). Zbawiciel wzywa wszystkich do Siebie, wszystkim, którzy tego pragną, daje przebaczenie i duchową pociechę. On wzywa wszystkich: „przyjdźcie do mnie wszyscy utrudzeni i obciążeni, a Ja dam wam odpoczynek” (Mt 11,28).

Chrystus jest naszą ucieczką, naszą mocą. On jest Światłością niezachodzącą! On jest Słońcem wiecznie świecącym! To On jako Boże Dziecię przyniósł pokój pełnego łaski zrozumienia i poznania. On zamienił „…chwałę niezniszczalnego Boga na podobieństwo zniszczalnego człowieka” (Rz 1,23). Przez swoje przyjście na świat oświecił „siedzących w mroku i cieniu śmierci” (Łk 1,79).

Przez Światłość prawdziwego poznania Boga objawił tajemnicę Trójosobowego Boga. Ukazał, że wszyscy ludzie są członkami jednego pełnego łaski Ciała, których Ojciec niebieski jako rozproszone dzieci gromadzi w jeden Kościół, aby wszyscy poprzez duchową wspólnotę okazali w sobie Królestwo niebieskie.

Bracia i Siostry!

Także i my dzisiaj, ludzie trzeciego tysiąclecia, duchowo kontemplujemy Narodzenie Chrystusa, ze świadomością naszego obowiązku życia w Nim, w wierze, miłości, braterstwie, miłosierdziu, łagodności, wstrzemięźliwości, łaskawości, cierpliwości (Ga 5,22-23), nosząc brzemiona jeden drugiego (Ga 6,2) i zawsze stojąc na straży świata wewnętrznego i zewnętrznego oraz dobra Świętego Kościoła Prawosławnego.

On jest naszą matką, dzisiaj dla niektórych staje się „kamieniem upadku” i jest przedmiotem osądzania, i oszczerstw. Doświadczając tego wszystkiego mamy świadomość, że Chrystus tego typu zjawiska przepowiedział Apostołom: „W świecie ucisk mieć będziecie, ale ufajcie, Ja zwyciężyłem świat” (J 16,33). „Ja jestem z wami przez wszystkie dni do skończenia świata” (Mt 28,20).

Apostoł Paweł dodaje: „Niech was nikt nie potępia, kto ma upodobanie w poniżaniu samego siebie i w oddawaniu czci aniołom, a opierając się na swych widzeniach pyszni się bezpodstawnie cielesnym usposobieniem swoim” (Kol 2,18).

Bracia i Siostry!

Nic innego, a tylko nauka Chrystusa, pozostawiona nam i bez zmian chroniona w Świętym Kościele Prawosławnym, jest dla nas fundamentem, na którym powinniśmy budować swoje życie i bez lęku świadczyć o prawdzie Bogoczłowieka Chrystusa, który ciągle nas napomina: „bądźcie mężnymi, Ja zwyciężyłem świat” (J 16,33).

Święty Prorok Dawid poucza nas: „przyjdźcie, zaśpiewajmy Panu, zakrzyknijmy Bogu opoce naszego zbawienia” (Ps 94,1). On jest fundamentem i opoką naszego zbawienia.

Bracia i Siostry!

Weseląc się radością płynącą ze święta Narodzenia Chrystusa, składamy Bogu dzięki za Jego obfite łaski i miłosierdzie, dane naszemu Kościołowi i każdemu z nas w mijającym roku.

Podkreślamy dalszy rozwój życia duchowego, czego rezultatem są nowe świątynie i liczne remonty naszych miejsc świętych, co jest owocem żywej wiary.

Zostały poświęcone nowe cerkwie w Regietowie (diecezja przemysko-nowosądecka), w Zwierkach cerkiew monasterska ku czci św. dziecka męczennika Gabriela (diecezja białostocko-gdańska). Kończymy przebudowę cerkwi Wszystkich Cierpiących Radość w żeńskim monasterze na Świętej Górze Grabarce (diecezja warszawsko-bielska).

W 2012 roku położone zostały kamienie węgielne pod budowę nowych cerkwi w Białymstoku Dojlidach (diecezja białostocko-gdańska), Słubicach (diecezja wrocławsko-szczecińska), Bielance (diecezja przemysko-nowosądecka) i Zbuczu (diecezja warszawsko-bielska).

Wielkim osiągnięciem był remont kapitalny domu przekazanego naszemu Kościołowi przy ul. Cyryla i Metodego w Warszawie. Służy on teraz w Stolicy całemu naszemu Kościołowi.

Za wszystko to jako za dar Boży składamy dzięki Najwyższemu Stwórcy za Jego miłosierdzie w stosunku do nas.

W mijającym roku na zaproszenie naszego Kościoła miała miejsce historyczna wizyta oficjalna Jego Świątobliwości, Wielce Świątobliwego Cyryla, Patriarchy Moskwy i Całej Rusi. Wizyta ta wniosła w nasze życie kościelne duchowe ożywienia i sprzyjała szerszej informacji mieszkańców naszego kraju o Kościele prawosławnym, jego historii i znaczeniu.

Nasz Kościół odwiedził także Metropolita Ziem Czeskich i Słowackich Krzysztof, hierarchowie z Brazylii, Grecji, Rosji, Białorusi, Ukrainy. Wszystko to przyczynia się do umocnienia Świętej Wiary Prawosławnej.

Bracia i Siostry!

Kiedy dzisiaj „wszystko radości jest pełne” (jutrznia, stichera po Ps 50), „dla nas bowiem urodziło się Dziecię Małe, Przedwieczny Bóg” (kondakion święta) wzywamy wszystkich do pogłębienia wszystkich możliwych wysiłków na rzecz Świętego Kościoła, dalszego rozwoju duchowego oraz niesłabnięcia w gorliwości.

W naszych sercach niech pomnaża się, działa i przynosi owoce światłość Chrystusowej nauki, zawsze żywe i nieprzemijające dary życia jak miłość, dobre uczynki, sprawiedliwość i dążenie do świętości. Do tego wzywa nas Pan „Jeśli wytrwacie w słowie moim, prawdziwie uczniami moimi będziecie” (J 8,31).

Otwórzmy nasze serca i usłyszmy głos anielski, wzywający nas do pokłonienia się Narodzonemu Chrystusowi. Kłaniając się Chrystusowi, leżącemu w żłóbku Księciu Pokoju (Iz 9,6), prawdziwemu Słońcu Sprawiedliwości (Ml 4,2), przypomnijmy sobie apostolskie wezwanie, żebyśmy byli „takiego względem nas upodobania, jakie było w Chrystusie Jezusie” (Flp 2,5) i zamiast daru przynieśmy Narodzonemu Dziecięciu nasze zdecydowanie „postępować, jak przystoi naszemu powołaniu, z wszelką pokorą i łagodnością, z cierpliwością, znosząc jedni drugich w miłości, starając się zachować jedność Ducha w spójni pokoju” (Ef 4,1-3).

Bracia i Siostry!

Serdecznie pozdrawiamy Czcigodne Duchowieństwo, Miłujących Boga Mnichów i wszystkich Wiernych naszego Kościoła ze świętem Narodzenia Chrystusa i Nowym Rokiem 2013.

Nasze szczególne uczucia kierujemy ku naszej Młodzieży i Dzieciom, wzywając ich do wejścia w wysiłek swoich Ojców i Matek, wzbogacając się duchowym bogactwem i historią Świętego Kościoła Prawosławnego.

Ufamy miłosierdziu Bożemu, że i w przyszłości nie pozostawi nas Pan bez swojej szczodrej pomocy w życiu i naszych wysiłkach.

„Duch mądrości i zrozumienia, Duch Rady i Męstwa, Duch poznania i pobożności” (Iz 11,2) niech będzie z wami wszystkimi. Amen.

          Chrystus się rodzi – Sławcie Go!

            Z Bożego miłosierdzia, pokorni:

+ Sawa, Metropolita Warszawski i Całej Polski

+ Szymon, Arcybiskup Łódzki i Poznański

+ Adam, Arcybiskup Przemyski i Nowosądecki

+ Jeremiasz, Arcybiskup Wrocławski i Szczeciński

+ Abel, Arcybiskup Lubelski i Chełmski

+ Jakub, Arcybiskup Białostocki i Gdański

+ Grzegorz, Biskup Supraski

+ Jerzy, Biskup Siemiatycki, Ordynariusz WP

+ Paisjusz, Biskup Gorlicki,

+ Chrisostomo, Arcybiskup Rio de Janeiro i Olinda-Recife,

+ Ambrosio, Biskup Recife.


Narodzenie Chrystusa 2012 roku,

Miasto Stołeczne Warszawa.

*

În română.

Predică la Nașterea Domnului [2012]

Iubiții mei,

ce a adus în noi…postul de 40 de zile?

Ne-a făcut proprii simțirii lui Hristos, care Se naște astăzi…cu delicatețe infinită față de oameni…sau ne-a făcut indiferenți față de oameni?

Ne-a adus frumusețe…sau o bună părere despre noi înșine?

Pentru că postul e o hrană vie pentru cel care flămânzește pentru Dumnezeu, e o haină de nuntă pentru cel care se curățește de patimi…dar este și un prilej de infatuare, pentru cine consideră că postul, în sine, e de ajuns

Nu, nu e de ajuns!…

Postul ne duce, ca și Arhanghelul Gavriil, care s-a arătat ca stea minunată magilor…către Domnul.

El e o punte către Domnul Hristos, Unul din Treime, împreună-slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Pentru că și rugăciunea, și milostenia, și citirea de cărți teologice și orice nevoință ortodoxă…nu se face pentru sine…ci pentru ca să ne facă proprii cunoașterii lui Dumnezeu și comuniunii cu Sine.

Postul e pregătirea…și nu împlinirea!

Împlinirea constă în aceea dacă Domnul ne bucură unindu-Se cu noi duhovnicește, în rugăciune, în curăție, în milostenie sau sacramental, în Sfânta Euharistie.

Dar dacă nu ne bucură…am postit degeaba…după cum tot degeaba e sărbătoare…

Căci ce să faci de sărbătoare, dacă ești trist?

Ce sărbătoare e aia, dacă suntem triști, singuri în noi înșine…fără zâmbetul harului Său în noi?

Căci harul Lui e bunătate, e curăție, e frumusețe, e dor de muncă, de nevoință, de bucurie, de împărtășire și altora din darurile lui Dumnezeu date nouă.

Harul Lui e sărbătoarea!

Magii I-au adus Domnului aur, tămâie și smirnă, după ce s-au închinat în fața Lui până la pământ [Mt. 2, 11].

Mai întâi I s-au închinat, adică ne-am nevoit 40 de zile pentru a fi cu El…și apoi I-au adus daruri din cele aduse pe drumul lor lung până la Vitleem.

Căci în post strângem daruri duhovnicești și trupești pentru semenii noștri.

Și cine dăruiește teologie, alături de o milostenie trupească, dăruiește hrană pentru suflet și pentru trup.

Căci trebuie să ajungem și prin păstori [Lc. 2, 15-17] și prin magi [Mt. 2, 9-11] la Domnul.

Adică să luăm învățătură și de la cei simpli și de la cei educați când vine vorba de cunoașterea lui Dumnezeu.

Pentru că teologia și experiența duhovnicească nu sunt deloc ușoare și avem nevoie de ajutorul multora.

De o experiență conjugată, agonisită de la mulți…

Căci scopul nostru e de a ajunge la Hristos Dumnezeu și prin Hristos, întru Duhul, la Tatăl, adică în comuniune veșnică cu Prea Sfânta Treime.

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să ne facă pe noi, oamenii, fiii Lui duhovnicești, prin harul Său. Pentru ca să ne facă oameni duhovnicești.

Și a fi duhovnicesc, a fi plin de har, înseamnă a fi plin de încredințări asupra faptului că Dumnezeu e cu noi și că El, prin toate pe care le trăim, ne conduce la Sine.

De aceea noi am fost conduși, prin post, rugăciune, milostenie, iertare și gânduri sfinte…către El.

Și dacă magii au plecat de la Vitleem/ Betleem „di’ allis odu” [pe altă cale, cf. Mt. 2, 12, GNT] după ce L-au văzut pe Domnul înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să fim alții acum…în zi de praznic/ de bucurie.

Căci la bucurie ne-a chemat și slujba de aseară și cea de azi.

Însă la bucuria duhovnicească, la cea „întru Domnul” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 376]. La cea în care ești inundat/ îmbătat/ veselit dumnezeiește de bucuria lui Dumnezeu.

Pentru că avem un motiv colosal pentru a ne bucura: Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, adică Confratele nostru, pentru ca să ne umple de slava Lui și să ne îndumnezeiască.

Iar azi e începutul luminării lumii [Ibidem], a mântuirii noastre, pentru că e începutul înnoirii lumii prin har [Idem, p. 384].

Naștere fără lehuzie a fost nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru!

Căci Tu Te-ai născut din cea care nu știa de nuntă și nu ai stricat pecețile fecioriei ei ci ai păstrat-o nestricată.

Căci naștere mai presus de fire a fost nașterea Ta, Tu, Fiul lui Dumnezeu, luându-Ți din Maica Ta trup, Făcătorul sufletelor și al trupurilor, pentru ca să unești umanitatea cu dumnezeirea Ta în unica Ta persoană veșnică.

Și astfel ai „vindecat durerile Evei, cele cu întristare” [Idem, p. 384], ai împlinit prorociile pe care Tu le-ai făcut prin Profeții Tăi, ai arătat slava Ta celor care nu Te cunoșteau și marea Ta milostivire s-a făcut făcătoare de daruri pentru toți.

Tocmai de aceea și noi, Doamne, facem daruri și ne rugăm să umpli de darurile Tale pe toți.

Căci numai Tu poți să ne înveți să fim dăruitori, să dăruim cele ale noastre și unii pe alții să ne îmbrățișăm cu bucurie.

Numai Tu poți să ne înveți bucuria, bucuria cea veșnică, care nu are sfârșit și care e unirea veșnică cu Tine.

De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, îmbrățișează-ne pe toți cu iubirea Ta de oameni ca să Te lăudăm acum și întru toți vecii, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin!

Experiența mistică a Sfântului Savva Vatopedinul, cel nebun pentru Hristos

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Cap. al 10-lea al cărții.

***

În persoana Sfântului Savva[1] întâlnim o experiență mistică copleșitoare. Pentru că, de la un capăt la altul al vieții sale, Sfântul Savva e o minune continuă.

La vârsta de 18 ani, în 1301[2], Sfântul Savva pleacă pe ascuns în Athos[3], devine monah[4] și avea un stareț care îl ocăra, îl ironiza, îl batjocorea și adesea îl biciuia[5].

Fuge de Preoție[6], face aproape 7 ani ascultare față de acela[7], până în jurul anului 1308[8] și călăuzit fiind de Dumnezeu călătorește prin Limnos, Lesbos, Hios, Efes[9], Patmos, Cipru[10]…și aici, în Cipru, își începe nevoința nebuniei pentru Hristos[11].

În această nouă postură, el „străbătea orașele și satele de acolo gol, fără casă, fără acoperământ, cu desăvârșire necunoscut, tăcut, străin în țară străină, fără prieteni”[12].

Pentru că o femeie i-a admirat trupul s-a aruncat într-un „bazin plin cu noroi și cu viermi”[13]. Și a stat acolo până seara, ieșind „negru din cap până-n picioare, plin de noroi și de miros urât”[14].

Și datele pe care le oferim acum sunt pentru ca să se înțeleagă și mai bine copleșitoarea sa experiență duhovnicească.

E bătut până ajunge „ca o zdreanță”[15], însă Dumnezeu „i-a vindecat trupul și i-a tămăduit oasele cele zdrobite”[16].

Și dacă prima dată l-au bătut fără cruțare doi inși, acum îl bate o mulțime de oameni din îndemnul demonilor și îl ocărăsc[17].

E bătut sistematic și de o întreagă mănăstire de călugări romano-catolici până când „abia mai răsufla și părea că este mort[18].

Fiind aruncat de aceia, „fără milă, afară de poartă”[19], de poarta mănăstirii lor, Dumnezeu îl cercetează în mod extatic.

Și de aici începe să fie reliefată, în viața Sfântului Savva, imensa sa experiență mistică.

Căci „o revărsare îmbelșugată de lumină [de lumină dumnezeiască n.n.] s-a pogorât din cer. <Ce strălucire și ce dulceață nespusă avea acea lumină!>, va spune el însuși mai târziu.

Mai întâi i-a luminat și i-a îndulcit într-un chip de negrăit mintea stăpânitoare[20].

Apoi i-a vindecat una câte una toate simțurile și mădularele trupului, încât nu a mai rămas nici urmă de rană.

I-a îmbrăcat trupul cu o putere [harică n.n.] mai presus decât cea dintâi și l-a înviat din morți[21].

Această înviere a fost atât de neobișnuită și atât de plină de slavă[22], încât prin acea strălucire mai presus de fire [a luminii Sale dumnezeiești n.n.] i s-a dat încă de pe acum arvuna viitoarei moșteniri”[23].

Pentru că ceea ce a trăit Sfântul Savva în acele momente a fost o vedere extatică, în care a primit certitudinea extatică a vederii slavei lui Dumnezeu și a Împărăției Sale cât și vindecarea de răni.

Și a fost umplut și mai mult de har pentru că harul lui Dumnezeu a fost cel care l-a vindecat sufletește și trupește.

Iar ispitele imense de până acum fuseseră preambulul acestei vederi extatice[24].

Încep să-l cinstească oamenii[25]. Și pentru a scăpa de ei, într-o zi s-a aruncat într-o „groapă cu noroi și cu miros urât”[26].

Însă când a ieșit de acolo toți au avut parte de „o minune înfricoșătoare și mai presus de fire”[27], pentru că „nicio duhoare nesuferită și nici măcar o pată de noroi sau de umezeală nu s-a lipit de el”[28].

Și pentru că oamenii au început să îl cinstească și mai mult[29], „cu multă îndemânare s-a furișat din acel loc și, îmbarcându-se într-o corabie, a plecat spre Sfântul Sion, așa cum i s-a prezis cândva”[30].

Ajunge cu bine la Ierusalim[31] și intră, pentru doi ani, ca ucenic la Mănăstirea din Muntele Sinai[32]. Revine la Ierusalim, străbate sihăstriile de la Iordan și se zăvorăște într-o peșteră[33].

Și acolo, în peșteră, „a petrecut cu desăvârșire zăvorât, înstrăinându-se de oameni și apropiindu-se numai de Dumnezeu prin neîncetata rugăciune și contemplație, în fiecare zi ridicându-și mintea către înrudirea dumnezeiască[34] prin suișuri dumnezeiești[35]”.

Iar Sfântul Filotei îl numește pe Sfântul Savva văzător de Dumnezeu[36], ceea ce el a fost cu prisosință.

Satana a intrat într-un „balaur foarte mare și înfricoșător la vedere”[37] și s-a năpustit în peștera Sfântului Savva[38]. „A făcut, prin nălucire, să se clatine peștera cu zgomot mare și cu un neobișnuit vuiet”[39] și „a luat o înfățișare înfricoșătoare, de o mărime fără seamăn”[40].

Și balaurul l-a doborât la pământ[41] și l-a rănit[42], în timp ce Sfântul Savva se ruga[43].  Însă „nu a sfârșit bine cuvintele sale, că îndată a dispărut balaurul cel văzut împreună cu cel care l-a pornit împotriva lui Sav[v]a, ca și cum ar fi fost izgoniți de un trăsnet înfricoșător”[44].

Iar Sfântul nostru, fiind „căzut la pământ…gol…și pe jumătate mort”[45] a avut parte de o altă vedenie dumnezeiască.

„Era cam a doua strajă din noapte”[46], adică ora 23[47] și, „deodată, a văzut cum s-a deschis cerul[48] – în acea clipă locul unde se afla Sav[v]a a devenit neacoperit – și o lumină nespusă și îmbelșugată, de o strălucire puternică, a început să se reverse și să coboare spre pământ.

Îndată toată peștera s-a umplut de lumină.

Apoi, această lumină i-a luminat ochii [sufletului n.n.] marelui bărbat, ca să-l pregătească prin acestea pentru lucrurile mai înalte și mai mari[49] ale vederilor extatice.

Și „căzut fiind la pământ și cu lucrarea firească a simțurilor pierdută aproape în întregime, este prefăcut cu totul de frumusețea slavei și a desfătării luminii ce s-a arătat în chip de nespus și este preschimbat cu schimbarea cea minunată a dreptei Celui Preaînalt”[50].

Iar Sfântul Savva „a văzut mai presus de fire [extatic] și în parte taina veacului viitor”[51].

Sfântul Filotei ni se confesează…Acesta ne mărturisește faptul că, pe când era odată la strană, împreună cu Sfântul Savva, în timpul praznicului Schimbării la față, a văzut cum fața acestuia „se preaslăvise atât de mult și se umpluse de o nemăsurată bucurie și strălucire”[52].

Însă acest lucru îl vedea adesea[53]: fața Sfântului Savva se umplea de lumină dumnezeiască.

Trăiește o noapte întreagă o „vedenie mai presus de fire”[54], din cauza căreia „acum era schimbat cu totul, uimit din pricina fericitului extaz, cu mintea pironită la acea frumusețe a chipului Stăpânului ce i se arătase, cu ochii ca niște izvoare, din care curgeau necontenit lacrimi de o nespusă bucurie[55].

După 3 ani de nevoință în peșteră, oamenii află despre el și popularitatea lui îl deranjează[56]. Pleacă pe ascuns, traversează Iordanul și intră „în pustia cea mai dinăuntru și necălcată de nimeni”[57], trăind acolo unde se nevoise și Sfânta Maria Egipteanca[58].

Umbla gol, doar cu o zdreanță în jurul organelor genitale[59]. „Fără hrană, fără apă, își potolea foamea numai cu niște verdețuri sălbatice ce creșteau ici și colo, iar setea cu câteva picături de apă, și acestea foarte rar[60].

La un moment dat a ajuns într-un loc atât de uscat, „încât vreme de cincizeci de zile nu a găsit nicio verdeață, nicio picătură de apă, nici măcar vreo urmă de umezeală în pământ și nici nu a plouat”[61].

Căzând la pământ „aproape mort”, Sfântul Savva a primit ajutorul Îngerului lui Dumnezeu[62]. Și când l-a văzut pe Îngerul cel plin de slavă a crezut că a venit să-i ia sufletul[63].

Însă Îngerul venise „ca să-i dea mai multă putere, să-i dea odihnă celui istovit, să-i prefacă într-un chip minunat trupul și sufletul spre mai bine.

Odată cu acesta s-a pogorât și o negrăită mireasmă. O răcoare și o lumină nespusă l-au însuflețit pe nevoitorul ce zăcea la pământ, răspândindu-se dintr-odată în tot locul acela.

Apoi Îngerul l-a luat de mână pe Sav[v]a, l-a ridicat în picioare, l-a făcut sănătos și, ca și cum ar fi fost niște prieteni care se cunosc de când lumea, i-a spus cu dragoste aceste frumoase cuvinte:

– Îmbărbătează-te, prietene! Întărește-te și nu te mai teme de nimic, căci eu întotdeauna și oriunde vei merge mă voi afla lângă tine! Așa mi-a poruncit Dumnezeu.

N-a apucat Îngerul să termine vestea, că dintr-odată o lumină dumnezeiască mai strălucitoare decât cea dinainte s-a revărsat peste locul acela. Înăuntrul acestei lumini S-a arătat iarăși Însuși Împăratul Hristos, ca și mai înainte.

Acea nespusă strălucire și desfătare care izvora de acolo[64], acea nepotolită dorire [dumnezeiască n.n.], mai presus de orice dorire, cu adevărat sfârșitul doririlor, s-a făcut îndată totul pentru nevoitor: și hrană, și sănătate, și slobozire de orice mâhnire, și împlinire a oricărui fel de lipsă”[65].

Vedenia se termină dar Sfântul Savva rămâne „plin…de bucurie și de o nespusă desfătare”, continuând „să străbată acea pustie îndepărtată și neroditoare”[66].

Însă am înțeles câteva lucruri importante din vedenia de față: că Sfinții Îngeri ascultă de Dumnezeu și slujesc la mântuirea oamenilor, că ei ne cunosc viața și sunt plini de slava Lui, că Domnul Se arată întru slava Sa celui care se curățește de patimi și că urmările vederilor extatice sunt diverse și foarte pozitive pentru nevoitor.

Căci Sfântul Savva, în urma vederilor sale extatice, s-a vindecat trupește și sufletește și s-a umplut de mult har.

Fiind lângă Iordan, Sfântul Savva era mereu ispitit de demoni[67]. Și aprinzând Satana „o mânie barbară”[68] în doi arabi, aceștia „l-au snopit în bătaie pricinuindu-i răni multe și grele”[69].

Iar celui care a vrut să-i taie capul cu sabia i s-a uscat mâna pe loc și a înțepenit cu sabia în ea, iar al doilea a fugit îngrozit. Însă la rugăciunea Sfântului bărbatului i s-a vindecat mâna[70].

Și a venit din nou „Îngerul cel strălucitor al lui Dumnezeu. L-a apucat cu bucurie pe Sava de mână, l-a ridicat și l-a umplut din nou de har, ca și mai înainte. Pentru încă o dată i-a dăruit sănătatea trupului, veselia sufletului, luminarea și însuflețirea amândurora către cele cerești”[71].

A peregrinat încă un an în pustie[72]. Apoi a intrat în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit[73], umplându-i pe toți de „o nedescrisă bucurie și strălucire”[74].

Însă „mai mult decât toți aceștia, cel mai bine simțeau prezența harului [din el] cei [în]duhovniciți și sporiți, deoarece aveau simțurile exersate în săvârșirea virtuții și în deosebirea binelui de rău […] Aceștia au devenit [mai] apoi străluciți propovăduitori ai harismelor lui. Sufletele tuturor se umpluseră de admirație și de aceea, în fiecare zi, alergau cu toată râvna la el.

Până și cei din neamul ismailitenilor, auzind de faima lui Sav[v]a, se minunau. Deși erau de altă credință, vorbeau cu uimire despre Sfântul bărbat. Plini de bucurie și de respect, alergau și se alăturau și ei celor care îl cinsteau[75].

Însă Dumnezeiescul Savva „se îndeletnicea necurmat cu nevoințele sale, adică cu liniștirea și contemplarea mai presus de fire[76] a lui Dumnezeu. Prin acestea, în fiecare zi tindea către Domnul desfătându-se fără sațiu de frumusețea Lui”[77].

Numai că demonii se enervează foarte rău pe el și îi zguduie „peștera cu strigăte, zgomote și vuiete. Strigau cu obrăznicie, amenințându-l și ocărându-l cu mii de vorbe necuviincioase pe cel care nu putea fi atins și vătămat”[78].

Demonii făceau tămbălău dar, în același timp, doreau să îl murdărească cu răutatea lor. Și observăm de aici că vorbele necuviincioase, adică pline de aluzii sexuale, drăcuituri și blasfemii, erau cu miile…pentru că izvorul lor e de la demoni.

Ce îi reproșează demonii? Că îi arde cu rugăciunile lui, nu îi suportă nevoințele, se tem de el și chiar și numele lui îi îngrozește…și că vor ca el să moară[79].

Și pentru că Sfântul Savva nu le-a răspuns și a început să cânte Domnului[80], „demonii și-au ieșit din minți și, nemaiputându-se stăpâni, s-au năpustit asupra lui Sav[v]a în acest chip: s-au adunat toți și, ca un singur om, l-au răpit cu mâinile lor ucigașe, l-au dus pe marginea unei prăpăstii din apropiere și l-au aruncat în ea cu capul în jos[81].

Însă Sfântul nostru „nu a căzut cu capul în jos în acea prăpastie adâncă, așa cum au voit acei ticăloși, ci a căzut în picioare, rămânând sănătos și nevătămat[82].

Și de aici încolo „demonii nu au mai îndrăznit să-l atace”[83]

Însă a căzut bine datorită „mâinilor nemateriale ale Îngerului său păzitor”[84].

Aici, pe fundul prăpastiei, stă „patruzeci de zile, fără mâncare, fără apă, în picioare, fără să se așeze sau să doarmă”[85].

Era „ca o statuie sculptată dintr-o materie neînsuflețită”[86]. Pentru că, după trei zile și trei nopți de rugăciune continuă a intrat într-o vedenie dumnezeiască[87].

Și autorul nostru descrie vedenia în relatarea Sfântului Savva: „mi s-a părut că într-un chip neînțeles de mine am fost răpit din prăpastie și am urcat mai presus de ceruri. Acolo am văzut cum se revărsa o lumină.

Dar cum va putea descrie cineva nespusa strălucire a acelei lumini? Semăna cu un noian nesfârșit care se întindea acoperind în întregime acea zare mai presus de ceruri.

Părea că inundă și luminează totul cu măreția străfulgerării ei mai presus de fire.

În acea clipă L-am văzut pe preadulcele Iisus stând deasupra acelei nesfârșite lumini. Ce pace și ce slavă nespusă erau acolo!

Domnul era înconjurat de mii de mii și miriade de miriade de cete Îngerești care Îl slăveau […].

Apoi s-a revărsat iarăși de acolo, ca un râu, un izvor de lumină nesfârșită, cu mult mai strălucitoare decât cea dintâi. Cu toate că acei Îngeri erau luminoși, totuși lumina aceasta care se revărsa îi întrecea cu mult în strălucire.

Nu mă săturam să-L privesc pe preadulcele Iisus și acea nespusă strălucire a luminii care izvora din El.

Era cu totul dulceață,…cu totul frumusețe negrăită, nemurire, bucurie, desfătare cu neputință de descris.

De aceea nu mă mai săturam ci, dimpotrivă, dorirea mea după El creștea și mă atrăgea necontenit spre cele de sus […]”[88].

Și Sfântul Savva mărturisește că nu și-ar mai fi dorit să iasă niciodată din această vedere dumnezeiască[89]. Pentru că ea era tot cee ce își dorea nespus.

Iar Sfântul Filotei continuă: „A apărut un stâlp de foc și un șuvoi de raze din acea dumnezeiască lumină a căzut asupra lui. Abia atunci și-a dat seama că se afla pe pământ.

Împreună cu lumina a coborât și Îngerul ca să-i tâlcuiască vedenia […]. S-a oprit lângă Sav[v]a, care era și el plin de lumină, cu nimic mai prejos de strălucirea îngerească”[90].

Și în continuare avem parte de ceva rar în Viețile Sfinților și anume de o descriere extinsă a convorbirii unui Înger cu un Sfânt încă în viață. Îngerul coborât din cer i-a spus următoarele lucruri Sfântului Savva:

„Sav[v]a, prietenul meu, mult s-a mărit numele tău printre noi. Nu-ți poți închipui cât de mult se veselește Stăpânul nostru de izbânzile tale, cu câtă dragoste te îmbrățișează, cât de mult se bucură de adânca ta smerenie și de curăția ta.

Dar oricât aș vrea, nu pot să-ți descriu cât de mult se bucură cetele cerești, care stau în jurul lui Dumnezeu, de slava și de strălucirea ta.

Ele, așa cum știi, se bucură și prăznuiesc chiar și pentru pocăința unui păcătos.

Peste tine <se odihnește Duhul lui Dumnezeu>, ca și peste Apostoli, Proroci și ceilalți purtători de Duh.

Și tu, potrivit Psalmistului, <nu ai dat somn ochilor tăi și genelor tale dormitare, până ce nu ai aflat loc Domnului și locaș lui Dumnezeu>, până ce nu ai zugrăvit cum se cuvine pe cel după chip, ca să te desfătezi de frumusețea și de vrednicia dintru început.

Și altă dată ai putut să te desfătezi de această mare harismă, și anume să te învrednicești să-L vezi mai presus de fire pe Stăpânul, așa cum L-au văzut toți vrednicii văzători de Dumnezeu.

Acum însă te-ai învrednicit să dobândești aceeași harismă într-un chip deplin și strălucit.

De aceea, acum te desfătezi mai curat de această descoperire minunată și vezi, mai presus de fire, pe cât este cu putință, ceea ce este cu desăvârșire nevăzut după fire.

Toți cei care s-au învrednicit să se desfăteze ca și tine de frumusețea și de vrednicia cea dintâi, în același chip, după har, Îl văd pe Domnul.

Acum ți-ai învistierit [agonisit n.n.] deja, așa cum se cuvine, acea frumusețe pe care firea omenească o pierduse și ai dobândit minunata înfiere într-un chip desăvârșit.

De aceea, prietenul meu, de acum înainte vei putea vedea neîmpiedicat și în același chip pe Soarele dreptății, vei putea vorbi cu El cu îndrăznire precum fiul cu tatăl său și, orice vei dori[91], ți se va îndeplini întotdeauna.

De asemenea, pe lângă această mare slavă și cinste pe care ți-o dăruiește Dumnezeu, vei primi și de la oameni slavă, cinste și nespusă dragoste.

Totodată vei fi înfricoșător pentru diavoli, cu desăvârșire de nebiruit de ei, cum nu a fost nimeni în veac.

Chezaș pentru toate acestea mă pun acum eu, care sunt trimis de Dumnezeu, și de aceasta să nu te îndoiești nicidecum.

Pe lângă toate acestea, Dumnezeu vrea să te învețe prin mine că ceea ce ți-a descoperit mai presus de fire astăzi este tocmai ceea ce scrie în Evanghelie, adică: <Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu>.

Aceasta este cu adevărat desfătarea ce va să fie a Drepților, Împărăția Cerurilor. De pregustările ei se învrednicesc, încă din această viață, toți cei care au ajuns la vrednicia înfierii datorită curăției lor”[92].

După cum se observă, Dumnezeiescul Înger i-a precizat, subliniat și profețit foarte multe lucruri importante pentru el și pentru noi.

În primul rând, i-a arătat că îl cunoaște și îl prețuiește pentru curăția și sfințenia lui. Că știe modul în care Domnul Se manifestă față de Sfântul Savva.

Căci Domnul se bucură de smerenia și de curăția oamenilor, de virtutea lor îmbelșugată iar Puterile cerești de asemenea.

Sfântul Înger confirmă bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor.

Și îi confirmă și faptul că harul lui Dumnezeu se odihnește în el ca și în ceilalți Sfinți, pentru că Dumnezeu, prin harul Său, e prezent în fiecare dintre Sfinții Lui.

Însă pentru primirea harului întru conștiență Sfântul Sava s-a nevoit mult și Îngerul Domnului cunoștea nevoința lui.

Un alt lucru subliniat de Îngerul Domnului a fost acela că trăirea în har și în vederea slavei lui Dumnezeu e „frumusețea și…vrednicia dintru început a omului”. Aceea cu care a fost zidit omul de către Dumnezeu.

De aceea omul nu a evoluat de la animal la om ci a decăzut, în urma păcatului, din statutul său creatural, acela de văzător de Dumnezeu, spre o viață pătimașă.

Sfântul Înger îi confirmă faptul că vederea lui Dumnezeu e „o mare harismă”. Și că el, în vedere extatică, L-a văzut pe Domnul „mai presus de fire”, adică în mod dumnezeiește, fiind ajutat de harul lui Dumnezeu.

Însă, totodată, că vederea extatică de care s-a învrednicit Sfântul Savva nu este o experiență insulară în viața Bisericii, pentru că astfel „L-au văzut toți vrednicii văzători de Dumnezeu”.

Și pe drept cuvânt Sfântul Savva a fost un văzător de Dumnezeu încă din timpul vieții sale pentru că vederile sale extatice au fost numeroase.

Însă Sfântul nostru află că acum a primit harisma vederii extatice în mod desăvârșit și că trebuie să se afunde în rugăciune și în vederi mistice.

Căci harisma e primită de la Dumnezeu și ea devine o realitate interioară personală a celui Sfânt.

Astfel Îngerul Domnului îl încurajează pe Sfântul Savva să aibă îndrăznire de fiu către Domnul și să ceară cele bineplăcute Lui.

Iar slava și cinstea, după cum vedem, e dublă: una e harică, de la Dumnezeu, pe când, tot ca dar al Lui, a doua vine din partea oamenilor, pentru că va fi slăvit, cinstit și iubit nespus și de oameni.

Și îl vedem pe Îngerul Domnului profețind viitorul personal al Sfântului Savva atât în ceea ce privește raportarea oamenilor la el dar și a demonilor.

Dacă oamenii îl vor iubi, diavolii se vor teme de Sfântul Savva.

Iar vedenia ultimă a fost o tâlcuire a ce înseamnă curăție a inimii. Pentru că reala inimă curată e văzătoare de Dumnezeu, vederea Lui e desfătarea Sfinților în Împărăția Sa și ea începe de acum, de aici, pentru că o putem pregusta în experiențele noastre mistice.

Și ultimul lucru pe care îl subliniem aici e acesta: că numai văzătorii de Dumnezeu sunt cu adevărat fiii după har ai lui Dumnezeu, pentru că, întru curăția lor, au ajuns să trăiască încă de aici viața Sfinților din Împărăția Lui.

Însă Sfântul Filotei îl citează din nou pe Sfântul Savva în legătură cu extazul prelungit trăit în prăpastie: „Mă luminasem în întregime…de la lumina [dumnezeiască n.n.] care coborâse împreună cu acel Dumnezeiesc Înger.

Mi se părea că nu [mai] purtam trup sau, mai degrabă, îl purtam, dar era foarte subțire, luminos, ușor, astfel încât nu putea să împiedice cu nimic curăția firească a minții.

Mai bine zis, mi se părea că amândouă se preschimbaseră, prin harul Duhului celui bun, Care le susține pe amândouă, mai presus de fire într-una singură, după cum mi se spusese.

Puteam înțelege, într-un chip de netâlcuit, cu multă acrivie însăși sinele meu, adică această frumusețe firească a minții și a sufletului, pe care însă îmi este cu neputință să o descriu în cuvinte”[93].

Și de aici aflăm că numai vederea prelungită a luminii dumnezeiești ne unifică interior, că atunci trupul ajunge plin de lumină, ca și sufletul, și că întru lumina Lui ne putem vedea cu adevărat și pe noi și pe alții și întreaga creație. Că la baza realei cunoașteri stă transfigurarea personală, adică umplerea și preschimbarea noastră duhovnicească prin slava lui Dumnezeu.

Iar modul în care Sfântul Savva descrie urmările vederii prelungite a slavei lui Dumnezeu se regăsesc și la alți văzători de Dumnezeu.

Sfântul Filotei folosește pentru această vedere extatică de multe zile și alte două sintagme patristice: pătimire mai presus de fire și înaltă răpire a mișcărilor firești ale minții[94].

Ambele spun faptul că Dumnezeu e Cel care inițiază vederea, îi arată tainele Sale și îl susține pe văzătorul de Dumnezeu în vederea extatică. Adică extazul nu începe și nu se susține pe baza sforțărilor umane ci noi trăim/ pătimim lucruri dumnezeiești, pentru că vedem lucruri care depășesc cu totul gândirea umană.

Și ceea ce ne arată Dumnezeu în extaz sunt „taine neapropiate”[95] pentru cel care nu le cunoaște. Pentru că, prin vederile mistice, aflăm „încă din această viață ceea ce urmează să fie descoperit [de Dumnezeu n.n.] în veacul viitor”[96].

La întrebarea, care e scopul vederilor extatice, Sfântul Filotei răspunde că e dublu: „ca să-i cinstească Dumnezeu pe cei desăvârșiți și să-i pună mai presus decât ceilalți…[și] ca să ne adeverească în faptă tainele nădăjduite prin mijlocirea acestor oameni”[97].

Căci Dumnezeu vrea să fim conștienți de viața Împărăției Sale și ne impulsionează continuu spre o tot mai mare curăție dumnezeiască.

Puțin mai încolo, Sfântul Filotei subliniază și un al treilea scop al vederilor mistice: Dumnezeu ne ușurează prin ele „de greutatea ispitelor”[98]. Și îi lasă pe Sfinți să vorbească de experiențele lor extatice, pentru „a-i întări pe cei ce se îndoiesc [că și azi se mai pot trăi astfel de experiențe dumnezeiești n.n.] sau [pentru] a-i mustra cu tărie pe cei care nu cred [în revelările lui Dumnezeu în viețile Sfinților Lui n.n.]”[99].

Iar dacă prin vederile noastre extatice adeverim vederile extatice ale Sfinților din vechime, prin aceasta ne facem propovăduitori, din experiență, ai vederilor mistice pentru contemporanii și urmașii noștri[100].

Însă lucrul important pe care trebuie să îl subliniem aici e acela că Sfântul Savva a dorit să vorbească despre experiențele sale mistice și a avut cui să transmită experiența sa și numai din cauza acestui binom: mărturisire și tezaurizarea ei avem astăzi cunoștința despre ea. Pentru că nu avem mărturii extatice de la enorm de mulți Sfinți ai Bisericii, care însă au avut o viață mistică foarte intensă.

Și nu trebuie să confundăm ce au spus Sfinții despre experiențele lor sau ce ni s-a mai  păstrat din ce au spus ei cu tot ceea ce au trăit ei. Pentru că mărturiile despre viața lor interioară sunt mult prea puține în comparație cu experiențele extatice pe care le-au avut.

Însă, când l-au descoperit pe Sfântul Savva, după 40 de zile de vedere extatică continuă, acolo, pe fundul prăpastiei, l-au găsit stând „în picioare…răpit în extaz, cu mâinile și cu ochii ridicați spre cer. Nu mai semăna cu un om, ci cu o statuie sculptată dintr-un oarecare material neînsuflețit căreia i s-a dat înfățișare omenească[101].

Și cei care l-au găsit, atunci când au coborât la el și „au început să-i vorbească, i-au întrerupt acea contemplație dumnezeiască”[102]. Și l-au întrerupt din vederea extatică, spune Sfântul Filotei, pentru că „frații s-au mâhnit foarte mult văzând cât de chinuit era trupul Sfântului”[103], care rămăsese neclintit, ca o statuie, pentru 40 de zile, în timp ce sufletul său era în vedere extatică.

Cei care l-au scos pe brațe din prăpastie au vrut să îi dea să mănânce „pentru ca trupul său să-și revină[104]. Dar el „fiind încă în extaz și cu totul schimbat, neputând cu niciun chip să se rupă de vedenie, nu auzea deloc cele ce i se spuneau, nici nu-și putea aduna mintea să înțeleagă ce i se poruncea. De îndată ce frații au observat aceasta, și-au dat seama că se străduiesc în zadar. De aceea s-au întors la chiliile lor cu sufletele pline de teamă și de uimire[105].

Și nu auzea și nu putea să iasă cu mintea din vederea mistică pentru că era prea mult intrat în frumusețea și în sfințenia de nedescris a preacuratelor vederi mistice.

Însă după 40 de zile de vederi mistice, fiind scos din prăpastie, a trăit pe mai departe „răpit de acea vedenie…cu inima rănită de preadulcea dragoste a lui Hristos”[106].

Încep nevoințele sale mai presus de firea umană. Stă întins pe o parte timp de un an de zile[107].

După care, un alt an, „a stat într-un scaun”[108]. Se ridica din scaun numai pentru „nevoile firești, cu toate că și aceasta o făcea foarte rar din pricina postirii lui mai presus de fire. Puțină pâine și puțină apă”[109] era tot ceea ce primea ca hrană.

În cei trei ani de viețuire în peșteră a trăit „răpit în extaz, cu totul rupt de cele prezente și cu desăvârșire schimbat și îndumnezeit”[110]. Fapt pentru care „pricinuia uimire chiar și firilor imateriale[111] din jurul lui Dumnezeu. De aceasta și-a dat seama și el însuși”[112].

Și pentru că știa valoarea fundamentală a smeritei cugetări[113] a cerut să fie primit ca începător în Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de lângă Iordan[114]. Și astfel primește ascultarea de a îngriji Biserica[115].

Le vorbește leilor și aceia „și-au plecat capetele înaintea lui”[116]. Pentru că la fel făcuse mai înainte cu un alt leu: îl alungase cu cuvântul[117] și a locuit, pentru 3 ani de zile, în peștera unde fusese leul.

Însă despre apropierea lui de animale Sfântul Savva îi va spune următoarele lucruri Sfântului Filotei, autorul Vieții sale și ucenicul său:

„Fiul meu, de multe ori, cu harul lui Dumnezeu, am dobândit mult folos din petrecerea cu fiarele.

Adeseori se întâmpla să întâlnesc lei în pustie și mergeam împreună cu ei ca și cum ar fi fost prietenii mei.

De obicei mergeam [în mod] intenționat între ei atunci când veneau doi sau trei împreună. Îi cercetam cu atenție. Priveam cu luare-aminte cum sunt ochii lor, care e mărimea trupului, le admiram fireasca lor aroganță, grandioasa mobilitate a gâtului, saltul lor regesc – cred că ai auzit de toate acestea –, unghiile lor ascuțite, toate amănuntele, de la cel mai mare până la cel mai mic.

Iar ei îmi dădeau voie să fac aceasta fără nicio împotrivire. Chiar îndrăgeau foarte mult împreună-petrecerea cu mine și stăteau lângă mine cu multă liniște și blândețe, de parcă am fi fost niște prieteni vechi.

 Cercetând cele despre care am spus mai înainte, am dobândit o viziune minunată, pe care n-am mai avut-o până atunci, despre creația lui Dumnezeu. Un fior puternic al slavei și al dragostei lui Dumnezeu a pătruns în sufletul meu”[118].

Și vedem de aici cum sfințenia e respectată de animale dar și cum știința sporește credința și evlavia noastră.

Căci Sfântul Savva, cu toată experiența sa ascetico-mistică, a avut nevoie de examinarea atentă a animalelor și de o prietenie cu ele, adică de o zoologie contemplativă pentru a înțelege înțelepciunea lui Dumnezeu din creația Sa.

Numai că Îngerul, din porunca lui Dumnezeu, l-a trimis pe Sfântul Savva la Ierusalim[119]. De aici a plecat „spre Damasc și spre Antiohia Siriei”[120].

Și înviază din morți un copil, pe care „l-a dat viu, zâmbitor și voios mamei sale, ca și cum s-ar fi deșteptat lin dintr-un somn dulce[121].

Apoi, vrând să meargă spre Constantinopol, din voia lui Dumnezeu, datorită unui vânt puternic pe mare, a ajuns în Creta[122].

Aici, în Creta, trăiește 2 ani de zile într-o nevoință suprafirească: „nici nu a stat jos undeva, nici nu s-a întins să doarmă[123]. Dormea foarte puțin, în picioare, rezemat de vreun copac sau de vreo piatră[124].

Însă datorită statului în picioare, spune Sfântul Savva, „mi s-au umflat picioarele ca niște butuci[125].

Din Creta a debarcat la Evripo[126]/ Halkida[127] și a trăit încă 2 ani, ca un necunoscut, „prin munții și prin pustietățile din jur”[128].

A plecat în Peloponez, pentru alți doi ani, și aici a început să meargă și prin orașe și Mănăstiri[129].

A ajuns în Atena, apoi în Patra (un an și jumătate), în insula Tenedos, apoi în Herronisos[130]/ peninsula Kalipolis[131], a străbătut Macedonia, a ajuns în Tracia[132] și s-a așezat într-un loc prăpăstios dinspre marea Iracliei, într-o peșteră[133].

Pleacă de acolo și vine în Constantinopol[134], intrând în Mănăstirea închinată Sfântului Mucenic Diomid[135].

Iar dacă nu avem date despre experiențele sale mistice din toate aceste locuri unde s-a nevoit…înseamnă că ele nu au existat? Au existat…dar noi suntem privați de ele pentru că nu le-a văzut nimeni sau nu le-a spus nimănui.

Când îi încredințează despre învățătura sa ortodoxă, „o putere dumnezeiască nevăzută a izvorât de sus și, pogorându-se peste ei, le-a luminat în chip minunat mintea”[136].

Din cauza popularității sale pleacă în Athos[137]. Revine la Vatoped[138]. Cere iarăși să fie primit ca ucenic[139] și primește ascultare la Biserică[140].

Și aici îl întâlnește Sfântul Filotei…și devine „un suflet”[141] cu el. Iar lui și la un grup restrâns de monahi Sfântul Savva le-a împărtășit experiențele sale mistice[142].

Citea la strană în mod contemplativ[143]. De aceea, când era „foarte bucuros și vesel, luminat și înfloritor, cu ochii plini de blândețe și de veselie” [144], era datorită vederilor sale extatice[145].

Refuză pentru a doua oară să primească Sfânta Preoție[146]. Trăiește vedenia cu Îngerii care îi răsplăteau pe monahii aflați la trapeză[147].

Sfântul Savva prorocește cu privire la eșecul soliei[148] și vede viclenia și sălbăticia din persoana unui bărbat[149]. Apoi, într-o vedenie avută „între veghe și somn”[150], a văzut cum Îngerul Domnului l-a declarat eretic pe Achindin[151].

E ales patriarh de Constantinopol[152], cinci zile la rând împăratul duce muncă de convingere cu el[153], vrea să îl hirotonească cu forța[154] dar reușește să îl înduplece pe împărat[155] și să fugă[156].

Însă la Vatoped, deși trăise mai înainte ca nebun pentru Hristos și ca mistic prin locuri pustii, a dus o viață tainică, cunoscându-l doar câțiva[157].

Îngrijește 4 luni de zile de un bolnav[158], omiliile sale „izvorau un har și o putere”[159] dumnezeiască și cu 10 zile înainte de a adormi își începe pregătirea[160].

Cu 7 zile înainte de moarte, Sfântul Savva îl pregătește pe Sfântul Filotei de plecarea lui. Și „l-a încredințat că după sfârșitul său va fi în continuare prietenul și fierbintele mijlocitor către Dumnezeu pentru toți cei care-l iubesc și-și aduc aminte de el”[161].

Ultimele sfaturi sunt despre smerita cugetare[162] și, printr-o vedenie avută în vis de preotul care îi scria[163], după dictare, Viața, Sfântul Filotei se încredințează de faptul că Sfântului Savva i-au plăcut cele scrise despre el[164].


[1] Cităm: Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, trad. din lb. gr. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, București, 2011, 263 p.

Ediția de față e o traducere a ed. grecești: Aghios Filotheos Kokkinos, Patriarhis Cpoleos, Vios tu Aghiu Savva tu Vatopedinu, tu dia Hriston salu, Vatoped, 2000, 248 p.

[2] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 20, n. 33.

[3] Idem, p. 20.

[4] Idem, p. 24.

[5] Idem, p. 27.

[6] Idem, p. 33.

[7] Idem, p. 40.

[8] Idem, p. 40, n. 79.

[9] Idem, p. 49.

[10] Idem, p. 50.

[11] Idem, p. 53.

[12] Idem, p. 55.

[13] Idem, p. 63.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 68.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 69-70.

[18] Idem, p. 78.

[19] Ibidem.

[20] Mintea stăpânitoare, prin virtuți, asupra trupului.

[21] Nu murise…dar dacă nu îl ajuta Dumnezeu era ca și mort. De aceea spune Sfântul Filotei, autorul vieții sale, că Dumnezeu l-a înviat din morți: pentru că nu l-a lăsat să moară.

[22] De lumină dumnezeiască.

[23] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 83.

[24] Idem, p. 83-84.

[25] Idem, p. 84-89.

[26] Idem, p. 89.

[27] Idem, p. 90.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 90-91.

[30] Idem, p. 91.

[31] Idem, p. 92.

[32] Idem, p. 98.

[33] Ibidem.

[34] Fiind un suflet rugător către Dumnezeu, Care e Duh.

[35] Vederi și înțelegeri mistice.

[36] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p.100.

[37] Idem, p. 101.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 102.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 102.

[42] Idem, p. 103.

[43] Idem, p. 102-105.

[44] Idem, p. 105.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 106.

[47] Idem, p. 106, n. 214.

[48] A avut parte de o vedere extatică.

[49] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 107.

[50] Idem, p. 107-108.

[51] Idem, p. 108.

[52] Idem, p. 112.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 113.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 116.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 117.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 117-118.

[62] Idem, p. 118.

[63] Ibidem.

[64] Din persoana Domnului.

[65] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p.118-119.

[66] Idem, p. 119.

[67] Idem, p. 121.

[68] Idem, p. 122.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 123.

[71] Idem, p. 123-124.

[72] Idem, p. 124.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 125.

[75] Ibidem.

[76] Vederi mistice.

[77] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 125.

[78] Idem, p. 126.

[79] Idem, p. 126-127.

[80] Idem, p. 127.

[81] Idem, p. 128.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 129.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 130-131.

[88] Idem, p. 131.

[89] Ibidem.

[90] Idem, p. 132.

[91] Se subînțelege: orice lucru bun ți-ai dori…

[92] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 132-134.

[93] Idem, p. 134-135.

[94] Idem, p. 135.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Idem, p. 137.

[98] Idem, p. 138.

[99] Ibidem.

[100] Idem, p. 139.

[101] Idem, p. 141.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Idem, p. 142.

[106] Ibidem.

[107] Idem, p. 143.

[108] Ibidem.

[109] Idem, p. 143-144.

[110] Idem, p. 147.

[111] Sfinților Îngeri.

[112] Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, ed. cit., p. 147.

[113] Idem, p. 148.

[114] Idem, p. 149.

[115] Idem, p. 151.

[116] Idem, p. 153.

[117] Idem, p. 154.

[118] Idem, p. 154.

[119] Idem, p. 155.

[120] Idem, p. 157.

[121] Idem, p. 158.

[122] Idem, p. 161.

[123] Idem, p. 162.

[124] Ibidem.

[125] Idem, p. 163.

[126] Ibidem.

[127] Idem, p. 163, n. 323.

[128] Idem, p. 163.

[129] Idem, p. 163-164.

[130] Idem, p. 164.

[131] Idem, p. 164, n. 326.

[132] Idem, p. 164.

[133] Idem, p. 165.

[134] Idem, p. 166.

[135] Idem, p. 167.

[136] Idem, p. 171.

[137] Idem, p. 173.

[138] Idem, p. 175.

[139] Idem, p. 176.

[140] Idem, p. 177.

[141] Idem, p. 180.

[142] Ibidem.

[143] Idem, p. 182.

[144] Idem, p. 183.

[145] Ibidem.

[146] Idem, p. 185.

[147] Idem, p. 199, 202-204.

[148] Idem, p. 209.

[149] Idem, p. 216.

[150] Idem, p. 228.

[151] Idem, p. 229.

[152] Idem, p. 237.

[153] Idem, p. 241.

[154] Idem, p. 244.

[155] Idem, p. 245.

[156] Idem, p. 246.

[157] Idem, p. 252-253.

[158] Idem, p. 254.

[159] Idem, p. 256.

[160] Ibidem.

[161] Idem, p. 257.

[162] Ibidem.

[163] Idem, p. 260.

[164] Idem, p. 261.

Dogmatica Părintelui Mihail Pomazanski sau despre autolimitările neavenite ale tradiționalismului [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Prima parte și a doua.

***

Creația „a fost adusă [de Dumnezeul nostru treimic] la ființă din neființă”[1], pentru ca să se împărtășească de milostivirea și bunătatea Sa[2].

Și autorul nostru consideră că Îngerii au fost creați înaintea lumii văzute[3] și că ei nu sunt „prezenți pretutindeni”[4].

Părintele Mihail subliniază și adevărul cum că Biserica Ortodoxă e călăuzită „îndeosebi de lucrarea Ierarhia cerească”, a Sfântului Dionisie Areopagitul, când vorbește despre cele nouă ierarhii îngerești[5].

Sufletul e spiritual dar nu e dumnezeiesc[6]. Autorul prezintă două opinii despre originea sufletului însă nu spune de care parte se situează[7]. În p. 103-106 dezbate nemurirea sufletului și o consideră „unul dintre elementele fundamentale ale credinței creștine”[8]. Iar duhul omului este „partea lăuntrică și cea mai tainică a sufletului”[9].

Autorul susține că chipul lui Dumnezeu se regăsește numai în sufletul omului și nu și în trupul său[10]. Însă în nota 1, p. 109, el arată că există Sfinți Părinți care spun că chipul lui Dumnezeu se referă la întregul om.

Și faptul că chipul se referă la întregul om îl deducem din însuși răspunsul autorului la problema distincției dintre chip și asemănare.

Pentru că Părintele Mihail spune: Sfinții Părinți și învățătorii Biserici „văd chipul lui Dumnezeu în însăși natura sufletului, iar asemănarea în desăvârșirea morală a omului în virtute și în sfințenie, în dobândirea darurilor Sfântului Duh”[11].

Însă sfințenia nu stă numai în sufletul omului ci în întreaga sa persoană.

De aceea, dacă chipul s-ar referi numai la suflet, atunci asemănarea/ sfințenia ar fi numai o sfințire a sufletului și nu a întregii umanități.

Însă Domnul Și-a asumat umanitatea noastră tocmai pentru a arăta că chipul include trupul și că sensul trupului e identic cu cel al sufletului: transfigurarea.

Iar fără o teologie a chipului care include trupul nu putem explica, din punct de vedere teologic, Sfânta Euharistie, Sfintele Moaște,  Sfânta Agheasmă și orice altă sfințire din Biserică pentru că materia nu e văzută ca proprie transfigurării.

Providența formează al 4-lea capitol al cărții (p. 113-118). Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, cuprinde întreaga creație[12], „însă omul este subiectul principal al providenței părintești a lui Dumnezeu pe pământ”[13].

Și autorul subliniază faptul că providența lui Dumnezeu nu e discontinuă[14], pentru că „viața lumii este în mod constant în mâna lui Dumnezeu”[15].

Despre rău și păcat în cap. 5 (p.119-134), unde răul e văzut ca „o deviere a ființelor vii de la starea originară în care le-a așezat Creatorul…[spre o] stare potrivnică acesteia[16].

Urmările păcatului (p. 124-127), necazurile sunt văzute și ca „urmări ale păcatului” și ca „pedepse de la Dumnezeu”[17], „consecința finală și cea mai importantă a păcatului a fost nu boala și moartea fizică, ci pierderea Raiului”[18] iar păcatul strămoșesc este „o înclinație păcătoasă, care a intrat în omenire și a devenit boala sa spirituală[19].

Între p. 135-183 avem capitolul hristologic. Al 6-lea al cărții. Profețiile mesianice (p. 137-141), autorul numără pe Fiul ca „a doua persoană”[20] a Treimii deși persoanele treimice sunt egale și fără de început, despre umanitatea lui Hristos (p. 143-144) și despre ereziile hristologice: nestorianismul, monofizitismul și monotelismul (p. 144-146).

Despre unirea ipostatică între p. 146-149, despre nepăcătuirea umanității lui Hristos [„în viața Sa pământească Domnul nu a avut nicio dorință păcătoasă, nicio ispitire lăuntrică…[căci] firea omenească în El nu exista în mod separat, ci este unită ipostatic cu Dumnezeirea” Sa ] (p. 149), despre unitatea persoanei lui Hristos (p. 150) și unica închinare ce I se cuvine (p. 150) și subliniază cât de „nenatural” este faptul să separi inima lui Iisus, așa cum fac romano-catolicii în cultul „inimii lui Iisus”, de întreaga umanitate a lui Hristos[21].

Cele două dogmele referitoare la Maica lui Dumnezeu, adică pururea fecioria ei și faptul că e Născătoare de Dumnezeu, sunt dezbătute în p. 151-154.

În p. 155-157 discută cele două pseudo-dogme romano-catolice (imaculata concepție și înălțarea cu trupul la cer a Maicii lui Dumnezeu) și despre pseudo-cultul dedicat „inimii imaculate a Preasfintei Fecioare Maria”.

Papa Pius al IX-lea, pe 8 decembrie 1854[22], prin „constituția dogmatică” Ineffabilis Deus[23], „a dogmatizat” în mod fals pseudo-dogma „imaculatei concepții”[24]. Și ea afirmă faptul că Prea Curata Fecioară ar fi fost curățită de păcatul strămoșesc în momentul zămislirii ei[25] și nu când Domnul S-a zămislit în pântecele ei.

Prin „constituția dogmatică” Munificentissimus Deus, din data de 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea[26] a proclamat o altă pseudo-dogmă: „înălțarea Maicii Domnului cu trupul la cer”[27]. Și aceasta a fost dedusă din ideea falsă că Maica lui Dumnezeu „a fost exceptată de la legea generală a păcatului originar”[28]. Adică ea s-ar fi înălțat de la sine la cer și nu a fost înălțată de Fiul ei la cer, după ce ea a adormit.

De la p. 158 începe subsecvența numită dogma mântuirii. Despre care autorul spune că „este dogma centrală a Creștinismului, inima credinței noastre creștine”[29].

Mântuirea în Hristos, subliniază autorul, „depășește înțelegerea omenească”[30]. Și ea trebuie asimilată personal[31].

Între p. 167-171, Părintele Mihail Pomazanski discută realitatea răscumpărării noastre de către Hristos, concluzionând faptul că „Hristos ne-a câștigat pentru Sine astfel încât să-I putem aparține în întregime, după cum robii cumpărați aparțin stăpânului lor”[32].

Și astfel robi ai lui Hristos înseamnă „o predare de sine completă, necondiționată, în supunere față de El”[33].

Însă în romano-catolicism, subliniază el, răscumpărarea a fost interpretată ca „o satisfacție pentru ofensarea lui Dumnezeu”[34]. Numai că autorul nu ne trimite la nicio operă teologică romano-catolică care susține acest punct de vedere.

De la p. 173 începe discuția despre întreita slujire a Domnului. Și prima slujire analizată e cea de Arhiereu (p. 173-174), apoi cea de Învățător  (p. 174-176) și, în ultimul rând, cea de Cap și Împărat al lumii (p. 176-177).

Iar autorul tușează faptul că „puterea împărătească a Domnului Iisus Hristos a fost descoperită în toată mărimea sa în momentul pogorârii la iad și al biruinței Sale asupra iadului, al ruperii legăturilor lui; mai departe, în Învierea Sa și în biruința asupra morții; și în cele din urmă, în Înălțarea lui Iisus Hristos și în deschiderea Împărăției cerurilor pentru cei care cred în El”[35].

Vorbind despre îndumnezeirea umanității lui Hristos, autorul îl recenzează critic pe Vladimir Soloviov[36], spunând că îndumnezeirea omului nu este echivalentă cu divino-umanitatea[37], căci nici trupul și sufletul lui Hristos nu s-au prefăcut în fire dumnezeiască[38] prin îndumnezeirea lor.

De la p. 179 discută Învierea Domnului drept „temelia și încununarea”[39] credinței ortodoxe. Și evidențiază trei consecințe majore ale învierii Sale: 1. biruința Sa asupra iadului și a morții (p. 179-181); 2. fericirea Sfinților în ceruri și începutul Bisericii creștine (p. 181-182) și 3. trimiterea Duhului Sfânt și crearea Bisericii lui Hristos pe pământ (p. 182-183).

Din Iad, Domnul i-a ridicat „pe toți Drepții Vechiului Testament”[40] iar „moartea trupească a devenit numai un fenomen temporar[41].

Capitolul al 7-lea: despre Biserica lui Hristos (p. 185-209). Care este o realitate mistică[42] și de aceea nu poate fi istoricizată[43].

Și autorul vede începutul Bisericii în Întruparea Domnului dar, „în forma și semnificația [ei] deplină”, Biserica a fost întemeiată la Cincizecime[44].

Despre extinderea numerică a Bisericii dar și despre creșterea duhovnicească a celor credincioși[45].

Hristos este Capul Bisericii, Păstorul și Arhiereul ei[46]. Fapt pentru care Biserica Ortodoxă nu acceptă titulatura non-eclesială a papei de „vicar” al lui Hristos[47].

Despre legătura celor credincioși cu Sfinții lui Dumnezeu (p. 190-193) și despre cele 4 atribute ale Bisericii (p. 193-202).

Unitatea Bisericii presupune „acordul și unanimitatea interioară”[48]. Sfințenia Bisericii este sfințenia lui Dumnezeu[49] și ea exclude învățăturile false și ereziile[50]. Catolicitatea Bisericii exprimă faptul că „întregul neam omenesc este chemat la mântuire[51] iar apostolicitatea Bisericii înseamnă că Biserica își are începutul de la Sfinții Apostoli[52].

Referindu-se la confesiunile și sectele „creștine”, autorul le găsește o anume pozitivitate, nu le pune pe picior de egalitate cu religiile necreștine dar nici nu le consideră ca aparținând Bisericii[53].

Pentru că „învățăturile confesiunilor neortodoxe conțin erezii care au fost în mod decisiv respinse și condamnate de către Biserică la Sinoadele ei Ecumenice”[54].

Fapt pentru care autorul le numește „organizații religioase” sau „societăți care sunt pe lângă sau în apropierea sau în jurul, sau poate chiar învecinate Bisericii”[55], însă toate fiind „în afara Bisericii lui Hristos celei una”[56].

Și „niciuna dintre ele nu se află sub lucrarea harului care este prezent în Biserică, și îndeosebi a harului care este împărtășit în Tainele Bisericii. Ele nu se hrănesc la acea masă mistică care ne conduce pe treptele desăvârșirii duhovnicești[57].

Între p. 202-209 se discută ierarhia tripartită a Bisericii. Cele trei trepte ale Preoției sunt „absolut necesare pentru Biserică”[58] iar „cel mai înalt organ de autoritate în Biserică” e sinodul episcopal, la nivel local iar la nivel mondial: sinodul episcopilor întregii Bisericii[59].

Iar Biserica lui Hristos are succesiune episcopală neîntreruptă de la Sfinții Apostoli[60].

În capitolul al 8-lea autorul discută Sfintele Taine (p. 211-251). Și ele sunt 7: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Preoția, Căsătoria și Maslul[61].

Botezul este „poarta de intrare în Împărăția harului sau în Biserică”[62]. Cufundarea de trei ori în apă[63] și Botezul este „începutul și izvorul darurilor dumnezeiești [în om], care purifică și nimicesc toate necurățiile păcatelor, și comunică o nouă viață[64].

La începutul Bisericii darurile Duhului Sfânt se dăruiau celui credincios prin punerea mâinilor[65] iar azi prin Taina Mirungerii[66].

Sfânta Euharistie e adevăratul Trup și adevăratul Sânge ale lui Hristos[67]. Și „Jertfa euharistică nu este o repetare a jertfei Mântuitorului pe Cruce, ci o oferire a Trupului și a Sângelui jertfite odată de către Răscumpărătorul nostru pe Cruce”[68].

Taina Pocăinței e aceea în care cunoaștem milostivirea lui Dumnezeu față de noi[69]. Căci „nu există păcat care să nu fie iertat oamenilor dacă se pocăiesc în mod sincer și îl mărturisesc cu credință[70]. Cu credința că vor fi iertați de Dumnezeu.

În Taina Preoției se primește „un dar tainic special”[71], căci harul hirotoniei este „la fel de neschimbător și de neșters precum harul dat în Botez”[72].

În Taina Cununiei cei doi primesc harul ca să „poată înțelege, împlini și atinge țintele aflate înaintea lor”[73] iar Taina Sfântului Maslu vindecă neputințele sufletului și ale trupului[74].

Capitolul al 9-lea e dedicat rugăciunii (p. 253-269). Și nu înțelegem de ce autorul l-a scos din discuția despre Biserică, dacă rugăciunea e o „expresie a vieții interioare a Bisericii”[75].

„Rugăciunea este manifestarea vieții Bisericii și legătura duhovnicească a membrilor ei cu Dumnezeu în Treime, și a tuturor între ei”[76].

Rugăciunea pentru cei adormiți (p. 255-258), comuniunea în rugăciune cu Sfinții (p. 258-260), cinstirea Sfintelor Icoane (p. 262-264), a Sfintelor Moaște (p. 264-267) și viața creștină ca și cale a Crucii (p. 267-269).

Ultimul capitol, al 10-lea: Eshatologia creștină (p. 271-288). Judecata particulară (p. 272-274), semnele apropierii venirii Domnului (p. 274-276) și învierea morților (p. 276-278). Despre eroarea hiliasmului (p. 278-280), nu va exista un „sfârșit al lumii” ci o „deplină preschimbare și înnoire a ei”[77], Judecata universală (p. 281-286) și Împărăția slavei (p. 286-288).

Însă autorul nostru a redus foarte mult aria cercetării dogmatice ortodoxe și nu a dorit în niciun fel să aibă o pledoarie argumentată asupra marilor probleme teologice și nici a ereziilor.

Motiv pentru care nu trebuie încurajată o astfel de autolimitare în munca de cercetare pentru că nu e productivă în niciun fel.


[1] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, trad. din lb. engl. de Florin Caragiu, Ed. Sofia & Cartea Ortodoxă, București și Alexandria, 2009, p. 85-86.

[2] Idem, p. 87.

[3] Idem, p. 90.

[4] Idem, p. 91.

[5] Idem, p. 93.

[6] Idem, p. 99.

[7] Idem, p. 102-103.

[8] Idem, p. 103.

[9] Idem, p. 107.

[10] Idem, p. 109.

[11] Idem, p. 110.

[12] Idem, p. 113.

[13] Idem, p. 114.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 120-121.

[17] Idem, p. 127.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 134.

[20] Idem, p. 141, 144.

[21] Idem, p. 151.

[24] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 155.

[25] Ibidem.

[27] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 155.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 158.

[30] Idem, p. 159.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 169.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 171.

[35] Idem, p. 176-177.

[37] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 178.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 179.

[40] Idem, p. 180.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 185-186.

[43] Idem, p. 186.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 187.

[46] Idem, p. 188.

[47] Idem, p. 189.

[48] Idem, p. 193.

[49] Idem, p. 196.

[50] Idem, p. 198.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 199.

[53] Idem, p. 201.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 202.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 206.

[59] Idem, p. 208.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 217.

[62] Idem, p. 218.

[63] Idem, p. 220.

[64] Idem, p. 222.

[65] Idem, p. 223.

[66] Idem, p. 222-223.

[67] Idem, p. 230.

[68] Idem, p. 232.

[69] Idem, p. 237.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 242.

[72] Idem, p. 244.

[73] Idem, p. 247.

[74] Idem, p. 249.

[75] Idem, p. 253.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 281.

Libertatea mea te încălzește pe tine

  • Adrian Năstase: „Pactul arată însă un lucru important – faptul că Traian Băsescu se poziționează, în relație cu noua majoritate parlamentară, ca “șef al opoziției”. Pe de altă parte, parlamentul lipsește cu desăvârșire din înțelegerea de coabitare”.
  • Mircea Platon: „Judecând după cum au mers lucrurile până acum, „securiştii noştri” sunt întotdeauna buni, şi „securiştii lor” sunt întotdeauna răi. Securiştii lui Băsescu sunt buni. Sau, măcar, pasabili. Securiştii anti-Băsescu sunt răi. Sau, măcar, plagiatori. La fel sunt judecaţi şi intelectualii. Inclusiv intelectualii-securişti”.
  • Pentru a compensa aportul de vitamina C şi alte substanţe biologic active, se recomandă consumul din belşug al legumelor, în special al celor cu frunze verzi, consumul zilnic de suc de la o lămâie sau suplimente cu vitamina C naturală”.


Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno