Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [14]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei a avut, în mod indubitabil, simț muzical, și a făcut eforturi pentru ca versurile sale să aibă ritm și melodicitate.

Înaintea lui Eminescu, el a dat dovadă de atenție față de melodia poeziei, în timp ce versurile sale sunt o rugăciune dezvoltată sau un imn dezvoltat, plecând de la versiunea originală, pe care a prelucrat-o, cum spuneam și altădată, prin apelul la spiritualitatea creștin-ortodoxă și prin trăirea și sensibilitatea proprie:

Înălța-Te-voi, Doamne, cu multă plecare,
Că-m[i] trimiț[i] sprejineală, de n-am lunicare.
/…/
Tu m-ai scos de la iadul ce n-are lumină,
M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină.
/…/
Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsera cu jele,
[Î]L-va dezlega [Domnul] la zuă [ziuă] den toate greșele.
/…/
Și Tu, Dumnezău Svinte, mi-ai datu-mi putere,
De mi-au stătut frâmsețea fără de scădere.
/…/
Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul,
Zăblăul [sacul] ce-mbrăcasăm, m-au schimbat dintr-însul.

Și-m[i] face veselie cu veșmânt de slavă,
Slava mea să Te cânte fără de zăbavă.
(Ps. 29)

Multe din expresiile de mai sus, care, pentru secolul al XVII-lea, ne impresionează, nu cred că țin de expresivitatea involuntară.

Pentru că sunt metafore sau imagini plastice gândite, care reproduc o stare interioară care are nevoie de traducere la nivelul tensiunii lingvistico-poetice.

Astfel, „iadul ce n-are lumină”, deși pare o expresie pleonastică, subliniază frica, oroarea de infern (subliniere care îi aparține lui Dosoftei).

La fel și „pogorârea-n tină” simbolizează coborârea în țărâna/ pământul morții sufletești și al păcatului și arată aceeași oroare, același dezgust față de rămânerea în păcat și în iad, în murdăria și întunericul lui.

„Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsera cu jele” [Cine va plânge și își va însera cu jale], pentru păcatele sale, aceluia i se vor ierta până dimineața.

Versurile subliniază mila lui Dumnezeu: cel ce înserează cu jale, îl va lumina dimineața nu numai lumina soarelui, ci și a iertării lui Dumnezeu.

Pentru că ceea ce contează este sinceritatea inimii și nu lungimea timpului.

Însă expresivitatea deosebită i se datorează din nou lui Dosoftei, pentru că textul psalmului spune: „Seara se va sălășlui plângerea, iar dimineața bucuria” (Ps. 29, 5, Biblia, ed. sinodală 1988).

Întristarea pocăinței se transformă în „veselie cu veșmânt de slavă”, în veselia vederii slavei lui Dumnezeu, care devine veșmânt pentru om. Un veșmânt interior.

Și această slavă iradiază acum de la om spre Dumnezeu: este slava lui Dumnezeu cu care omul Îl slăvește pe Dumnezeu.

Când omul rămâne în bucuria și în slava dumnezeiască, atunci frumusețea lui este „fără de scădere”.

Când se îndepărtează de Dumnezeu, atunci simte opacitatea și mizeria pe care nu le suportă, care sunt respingătoare pentru sufletul său.

Pentru a scăpa de ele, trebuie să însereze cu jale, trebuie să cunoască, altfel spus, apusul pocăinței, adică asfințirea orgoliului, a luciferismului său, pentru a vedea răsăritul renașterii sale duhovnicești, ziua mântuirii, a restaurării lui întru slava pe care a avut-o de la Dumnezeu, ca ființă rațională și spirituală.

Nu de puține ori, Psaltirea rostește metaforic-lapidar o întreagă teologie morală, ascetică și dogmatică.

Cei care o citesc ori cunosc aceste descifrări, ori le învață prin experiență și prin alte lecturi duhovnicești.

În sensul acestei teologii, care formează o literatură vastă în tradiția ortodoxă, își extinde Dosoftei versurile sale, intensificând, prin contribuții personale, puterea semnificațiilor.

Curgerea melodică a versurilor se datorează ritmului interior al rugăciunii, continuității și organicității sale. Ceea ce demonstrează că Dosoftei era un rugător fervent.

Intensitatea rugăciunii este cea care topește asperitățile între idei sau versuri și care face ca înlănțuirea lor să fie de bună calitate.

Tradiția noastră poetică era cea a imnografiei bizantine, în care s-a afirmat și un creator român, Filotei, autorul Pripealelor (cu care Mircea Scarlat începe antologia sa de Poezie veche românească, Ed. Minerva, București, 1985).

Dosoftei introduce însă în cultul Bisericii Ortodoxe Române nu numai Liturghia și celelalte slujbe pe care le oficiază preotul, în limba vernaculară (traducând în românește Liturghierul și Molitfelnicul), dar și Psalmii sub formă de poezie nouă (după tiparul occidental, cu prozodia specifică, adică).

Pentru că a anticipat sensul istoriei…

Și mai ales a înțeles că nu forma/ veșmântul poeziei contează și că nu prezervarea lui este esențială atunci când e vorba de ființa neamului și de substanțialitatea culturii și a spiritualității sale.