Istoria ieroglifică. În versuri [24]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23.

Hameleonul, de o parte cu obrazul
(carile nu de rușine,
ce de vicleșuguri a să muta știe),
în multe fețe să schimba
și pentru că acmu Șoimul
din minciunele și clevetele,
carile din spurcata lui gură audzisă,
să nu cumva
vechea-i pizmă să cunoască
și mai cu de-adins
vicleșugurile să nu-i cumva
cerce
și, aflându-le, să nu-i cumva
amintrilea
visul tâlcuiască
să temea.

Iară de altă parte,
cum minciuna în haina adevărului
și vicleșugul în cămeșa dreptății
ș-ar îmbrăca
și acmu de curând
călcatele-și de vulpe vicleană urme
cum ș-ar astupa,
cu gândul obrăzniciii,
în câmpul nerușinării,
ca un cal sirep și desfrânat,
alerga.
Așijderea,
acestea
cu a cuvântului meșterșug
a le șicui,
a le căptuși
și a le zugrăvi
de nu le-a cumva
putea,
de toată nedejdea
ce mai denainte luasă,
scăpat să simțiia.

Însă (aflătoare de meșterșuguri
firea în nevoi),
și ales a lui,
carea organul răutății a-și afla
și răutatea minții a-și acoperi
îndată în pomenire îi adusă,
singur în inima sa
ca acestea scornind:
„Oare cei ce a meșterșugului cuvântului
învățători sint
ce altă giuruință
cătră ucinicii săi dau, fără cât,
precum adevărul minciună
și minciuna adevărul să facă
îi va face,
și de vreme ce cu cea de obște socoteală
lucrul și meșterșugul acesta
așe să crede,
iată că urmadză ca și eu
aceasta a isprăvi să pociu,
de vreme ce nu puțin untdelemn
într-aceasta învățătură am cheltuit
și mai vârtos
că prin multă vreme între alalte lighioi
scaunul aceștii școale am ținut
și cu scrisorile a cărților amăgitoare
de prinderea din toate dzile am avut”.

Și așe, fețe după fețe
și chipuri după chipuri
în față schimbându-și,
cătră Șoim voroava
într-acesta chip începu:
„(Dragostea prea mare
și liubovul carile
peste hotar trece,
de prea mică pricină,
mari prepusuri își face),
precum maicele cătră fiii săi
aievea dovadă sint.
Carele ori de fietece mică
a orânduielii sănătății mutare
grele și primejdioase boale
cuconilor săi prepun
și de celea ce să nu le cumva vie să tem,
acele precum să le fie vinit,
de frică socotesc,
de unde cuvântul a să dzice
s-au apucat

(să nu vie în capul copilului
ce-i menește maică-sa).
Asemenea dragostele Afroditei,
când la stepăna hirișiii sale sosesc,
pre tot ochiul viclean
și tot piciorul strâmb socotesc,
și, în toate și pentru toate,
pentru cel șie iubit,
negândite prepusuri
și zelotipii își scornește.
Și pentru ca dragostele să-și poftorească
și iubostele să-și înnoiască,
tot prepusul fantastic
în locul adevărului apucând,
o hulă drăgăstoasă
și o mânie mângâioasă
scornește, dzicând:

„Bine cunosc
și din multe împotrivă
semne adeverit
sint
că răul mieu noroc
cu curată inima mea
rău să slujește
și de nesuferit rane
în toate dzilele prin mâna ta
într-înemă îmi trimete.
De vreme ce tu acmu
pre altul sau pre cutarile
(anume dzicând)
a iubi ai început,
iară pre mine, ticălosul,
din drăgăstoșii tăi ochi
depărtându-mă,
cu toată inima
din adevărata dragoste m-ai lepădat
și m-ai urgisit.

Bine încă dinceput
inima îmi spunea
că dragostea,
cu carea în zădar ardeam,
adevărul a cunoaște mă opriia,
că dragostelor zugrăvitoare
și inimii mele amăgitoare
ești, de vreme ce acmu, iată,
aievea și la arătare au ieșit,
că așeși dintâi cătră mine
numai cu gura și cu cuvântul erai,
iară cătră ciuda lumii acela
cu toată inima și cu tot sufletul te dai.

Ce bună nedejde am
că în curândă vreme
de lancea carea eu m-am rănit
și de veninul cu carile eu m-am otrăvit
și el nerănit
și neotrăvit
să nu scape,
și peste puține dzile,
precum eu acmu,
așe el atuncea deplin va cunoaște
că nici odânăoară cu cineva
dreptatea a ținea
și curățiia inimii nebetejită
și neimată
a feri
nu te-ai învățat,
ce pururea cătră toți
la cuvânt nestătătoare
și cu inima ca valurile mării
în toate marginile lovitoare
ai fost și ești.

De care lucru, precum liniștei mării,
așe dragostelor tale
de credzut
și în cuvintele tale
de sprijenit
n-au fost,
nici poate fi.
Căci din nemică în înalte
de urăciune valuri te înalți
și fără nicio pricină
liniștea în tulburare
și furtuni de mânie ca acestea
îți întorci,
cât ticălosul inimii vas
în ochean fără fund
și mare fără margine,
ca aceasta undeva
liman de năzuință
și liniște de mântuință
a afla nu poate.

Ce de vreme ce nemilostiva-ți inimă
și sufletul întoarcere spre căială nu-ți știe,
iată că de astădzi și înainte
mâhnită fața mea
nu vii mai videa
și slăbănog piciorul mieu
înalt și neagiuns pragul tău
nu va mai călca.
Fă-ți voia,
plinește-ți pofta,
negura din vârvul munților s-au râdicat,
nuârii de pe fața soarelui s-au mutat,
tot spinul și piiedeca din cale-ți s-au luat,
și fără de nice o sială,
strânge, îmbrățășadză,
dulci sărutături și a trupurilor încăldzituri
cu acest acmu de curând
și proaspat iubovnic vă împărțiți.

Eu m-am vechit,
m-am veștedzit
și ca florile de brumă m-am ovilit.
Soarele m-au lovit,
căldura m-au pălit,
vânturile m-au negrit,
drumurile m-au ostenit,
dzilele m-au vechit,
a[n]ii m-au îmbătrânit,
nopțile m-au schimosit
și, decât toate mai cumplit,
norocul m-au urgisit
și din dragostele tale m-au izgonit.

Iară acesta nou, vios,
vlăgos,
ghizdav și frumos,
ca soarele de luminos,
ca luna de arătos
și ca omătul de albicios
ieste.
Ochii Șoimului,
pieptul leului,
fața trandafirului,
fruntea iasiminului,
gura bujorului,
dinții lăcrămioarelor,
grumadzii păunului,
sprâncenele corbului,
părul sobolului,
mânule ca aripile,
degetele ca radzele,
mijlocul pardosului,
statul chiparosului,
pelița cacumului,
unghele inorogului,
glasul bubocului
și vârtutea colunului
are.

Lucru ca acesta ț-ai agonisit?
Paște-l,
poartă-l
și în multe dzile
cu fericire hrănește-l
și îngrașă-l.
Iară mie aceasta îmi rămâne,
pe blăstămatu lumii năroc
plângând,
dreptatea mea cătră tine
și strâmbătatea ta cătră mine
în veci cătră toți
și nepărăsit petiutinderile să povestesc”.

Acestea și altele ca acestea
jelea inimii a grăi
găsește
și zelotipiia asupra iubitului său,
sau de față, sau cătră alt chip,
să jăluiește,
până când răspunsul cel șie dorit,
din dulce rostul iubitei sale slobodzit,
răspuns spre a sa nemângâiată mângâierea
a audzi să învrednicește.
Carea în curată inimă stăruită trăind
și de la iubitul ei
în prepusuri ca acestea țiindu-să,
într-acesta chip îi răspunde:

„Norocul mieu cel nenorocit,
o, dulcele mieu,
până într-atâta necredincios
și prepuitoriu te face,
că din sinul maicei
și de la țițele mamcii de când am ieșit,
decât tine mai frumos
și mai drăgăstos
nici a trupului ochi mi-au vădzut,
nici a sufletului a videa
mi-au poftit.
Că între toți dumnădzăii,
deși ieste soarele mai frumos,
însă eclipsis îl întunecadză
și noaptea îl depărteadză,
de ieste luna între boadză
și Vinerea [Luceafărul] între stele mai ghizdavă,
însă lipsa luminii,
acoperirea nuârilor
și minunată nașterea comitelor
le astupă
și le acopere.

Singure numai,
decât toate frumsețele mai frumoase,
frumsețele tale dzua lumineadză,
noaptea strălumineadză,
de departe mângâiesc
și de aproape sufletul veselesc,
a cărora lumină apus nu știe
și privala sațiu nu are.
O, blăstămat ceasul acela în carile
lăcrămos ochiul mieu nu te vede
și nenorocită dzua în carea
de privala ta depărtată stau.
Soarele nu răsaie,
stelele nu luminedze
și dzua să nu să arete
nopții aceiia în carea brațele mele
nu te îmbrățășadză ș
i țițele mele la talpele tale
nu să alătureadză.

Vulturul ceresc ascunsele inimilor
și tainele sufletelor știe.
Pre carile neminciunos
și credincios martur puiu,
că în ceasul în carile
cu lipsa nespuselor tale lumini
mă osindesc,
îndată fântânele Nilului
din ochi neîncetat îmi izvorăsc
și suspinele înfocate
din inimă decît para tartarului mai înalte
și decât scânteile Ethnii mai înfocate
îmi izbucnesc.
Din tine ales, o, iubitul mieu,
toate trupurile ciunguri de copaci pârjoliți
și toate chipurile tăciuni în tină potoliți
ochilor miei să văd
și sufletului mieu să par.

Ah, pustie și decât cu moartea
mai omorâtă eu,
când neînfrântă voia ta
asupra mea
mâhnită voiu cunoaște.
Nu, sufletul sufletului mieu,
nu, lumina ochilor,
nu, viața și ființa mea,
nu prepune pe țărna talpelor tale
gând ca carile nici după moarte,
necum pân la moarte
în inima mea va întra.
O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat,
în primejdiia părului
capului tău
pre fietecarile de o mie de ori
jirtfă și giunghere spre plecarea
mâniii Dumnădzăului le-ași aduce.
Că de ieste în lume vreo fericire,
aceia privala ta ieste,
și de ieste după lume vreo fericire
în carea mie privala ta să-mi lipsască,
și ea să lipsască,
că toată munca tartarului
mie alta nu poate fi,
fără numai minuta ceasului
despărțirii tale.

Că numai cu tine fericirea adevărată,
iară fără tine, oricum și oriunde ar fi,
minciunoasă ieste”.
Ca acestea răspunsuri plăcute
iubitul de la iubita sa
(o, domnul mieu, Șoaime,)
luând,
inima din dogoreala
prepusurilor își răcorește
și oarecum dragostea înnoindu-și,
liubovul și iubostele își adeverește.
Într-acesta chip și ca cu aceasta
dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflându-mă,
pentru obraznica, însă din adevărata
dragoste pornita ispită,
iertare să aib, mă rog.
Căci ce ieste adevărul
a mărturisi să cade,
că în toate prepusurile dimpotrivă
cu o oarbă purcedere am cădzut,
ca nu cumva el,
după datul cuvânt neviind,
ceva măiestrii neprietinești să fie simțit
am prepus
și, pentru ca adevărul a pricepe să poți,
celea ce nu are îi grăiiam
și celea ce nu-i poftesc îi dziceam.

Iară acmu dintr-îmbe părțile
cunoscând și înștiințându-mă
că nu ce dineoarea prepuneam,
ce ce dinceput știiam
și nedejduiam,
au ieșit,
înspăimântata-mi inimă
acea deplină veselie au luat
și toată îndoința dimpotrivă
de pe suflet mi s-au râdicat.
Adevărat,
dară, domnul mieu,
că, precum dzici, Inorogul,
precum la cuvânt stătătoriu,
așe la lucruri stăruitoriu
și la minte neclătitoriu
ieste,
că el minciuna nu numai căci nu o grăiește,
ce macar a o audzi nu o priimește,
și precum cu limba
despre voroavele deșerte postește,
așe urechile
despre cuvintele fără ființă își oprește.

Adeverit, dară, să fii
că pre cât din voroava lui te-ai înștiințat,
cu mii de mii de ori mai cu multul
din faptele lui vii cunoaște
că în toată vredniciia străluminat
și în toată bunătatea curat
să va afla.
Înalțe dară cereștii cornul slăvii lui
și, dintr-a mele dzile scurtând,
dzilele lui înmulțască,
și nenumărați a[n]ii îi adaugă.
Că ce sint,
după pricina dintâi,
a lui și de la dânsul sint,
că odânăoară puterea cornului lui
cu antidotul cel neprețuit
și în de binefaceri neperigrăpsit
asupra slăbiciunii cum mai curând
de n-ar fi agiuns,
încă de mult viața mi s-ar fi curmat
și țărna cu pravul mi s-ar fi amestecat.

Ce acmu, pentru căci
la vremea împreunării neaflându-mă
și de a lui nesățioasă privală lipsindu-mă,
inima-mi cu pară înălțată
și cu văpaie nestâmpărată
îmi arde.
Ce poate fi fortuna [întâmplarea] șegi necredzute
și glume nesuferite
ca acestea arătându-mi,
cu întristările și mâhnirile mele giucându-să,
să zăbăvește.
De care lucru, pentru a lui
de a doa venire fără știință
să nu fiu,
ca paguba și pedeapsa carea acmu
sufletul mi-au simțit,
a-mi răscumpăra
și a-mi mângâia
să pociu,
și de nu cu sărutarea talpelor,
macar cu privala ochilor
să mă învrednicesc,
carea, una și singură,
toată întristăciunea
și mâhniciunea
a-mi râdica
și toată durerea inimii a-mi vindica,
destulă și de prisosit ieste”.

Șoimul, la inimă curat,
viclenelor a Hameleonului cuvinte
încredințându-să,
precum iarăși după câteva dzile
sint să să împreune
îi spusă.
Hameleonul îndată:
„Dară, eu știu, dzice,
că visele mele pe mine
să mă amăgească cu putință nu ieste”.
Șoimul: „Ce vis ieste acela, rogu-te,
că și denioarea pomenind,
precum asupra lui îl vii izbândi
dziceai?”
Hameleonul dinceput
pre amănuntul începu a i-l povesti,
precum mai sus s-au dzis.
Șoimul, deodată adâncimea visului
cu sigeata socotelii pătrundzind,
tâlcul ce i-ar fi mult să mira
și cătră Hameleon:
„Dară tu acesta cum l-ai tâlcuit?”
dzisă.

Hameleonul nu numai
în cuvintele aievea viclean,
ce încă și în vise fantastice dușman,
acmu, înaintea Șoimului,
visul spre bine tâlcuia
și pre scurt mintea a-i căptuși siliia,
dzicând:

„Pădurea cea deasă și umbroasă:
grijea carea
pentru pogorârea Inorogului purtam
era și îndoința vinirii lui
la împreunare însămna.

Salamandra carea în para focului să păștea:
vechiul neprieteșug,
carile în răutăți au crescut
și s-au hrănit.

Foametea carea în pântece mi s-au scornit:
jelea carea
pentru acest neprieteșug mi-au vinit
și de greu pentru priietini
inima mi s-au rănit.

Leacul oaâlor șerpelui,
carile mai mare durere mi-au făcut:
vinirea Inorogului
pentru a căriia neștiință
oarece în prepusuri am întrat
și ispita cea de dineaoarea
am făcut.

Zămislirea și nașterea puilor prin pântece:
nedejdea vinirii lui
și minunată isprăvirea lucrului
prieteșugului
ce va să să facă.

Pasirea cea neagră,
carea, de cornul Inorogului
neputându-să lipi,
cu capul în gios au cădzut:
vestea și numele cel rău,
carile pre năpaste
asupra cinstii Inorogului îl punea,
adevărul cunoscându-să,
de pre capul lui să va râdica
și în prăpastea uitării să va lepăda.

Leacul cel peste putința firii
Inorogul îi arăta
și într-ace dată sfârșitul visului urma:
precum veseliia
și bucuriia
carea din isprava lucrului va lua,
în lume împotrivnic
sau în ceva betejitoriu a i să afla
nu va putea,
și așe, tot săvârșitul lucrului
în bucurie și inimă bună va rămânea”.

Așe Hameleonul în grabă,
la unele prindzindu-să,
la altele neprindzindu-să,
îzbândirea visului nădind
și cârpind
în scurte cuvinte,
lungi și late vicleșuguri acoperiia.
Ce Șoimul, macar că visul
în multe părți lua,
însă deodată în cămara tăcerii îl încuie
și sfârșitul lucrului
tâlcuirea visului să arete aștepta
(că vrăjitorii minciunoși
și credzătorii părerilor nopții,
de nu frați,
iară veri primari își sint.
Cela din minciuni adevărul,
cesta din fantazie
chipul a scoate silește).

După acestea Hameleonul
de la Șoim ieșind
și cum vânatul au pierdut
și Inorogul au scăpat,
cu mare jele și a inimii durere gândind,
de mare năcaz budzele își mușca
și mânule își frângea.
Și așe, cum mai degrabă la dulăi
și la ogari alergând,
cu fața posomorâtă
și cu inima înfrântă,
în trist chip și jelnică închipuire
li să arătă (că a amăgeilor
cea mai de frunte învățătură
și mai de treabă schimositură
ieste ca în inimă pe cacodemonul,
iară în față evdemonul
să poarte), pre carile ei,
într-aceasta formă
și arătare vădzindu-l:

„Ce poate fi aceasta,
o, priietine, dzisără,
că chipul urgie
și fața bezcisnicie
îți arată și lucru peste voie
să ți să fie tâmplat,
mâhnite căutăturile
și fierbinți oftălurile
îți mărturisesc? Au spre chedzi răi
vrăjile ceva ț-au menit?
Au spre pofta inimii noastre
de ceva împotrivă și neagră veste ai simțit?
Sau de nu ție ceva rău ț-au vinit,
altuia vreun bine a să face ai cunoscut
(că zavistnicul mâhnirea îndoită poartă,
una când lui ceva rău,
alta când altuia ceva bine
să nu cumva vie să teme).

Noi până acmu într-atât tăcere
înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat.
Limba cea ca clopotul cine ț-au legat?
Gura cea ca doba ce ț-au astupat?
Voroava cea ca pohoaiele ploilor
cine ț-au înghețat?
Glasul cel ca tunul fulgerului
ce ț-au amorțit?
Mulțimea cuvintelor
cele ca păcura izvorâtoare
și ca năboiul pe toate
șesurile clevetelor năbușitoare
cine ț-au oprit?
Fără nici o zăbavă
și cum mai curând spune-ne,
ca, sau mâhnirii împreună părtași,
sau, de va fi cu putință,
mângăietori și gonași
să ne facem.

(Că cuvântul mângâios la întristare
ieste ca numele doftorului la dzăcare),
carile macar că îndată
toată întristarea n-ar râdica,
însă o îndoință oarecarea chitelelor aduce.
(Iară unde îndoința, acolea și nedejdea,
și unde nedejdea, acolea și începătura
mângâierii ieste), precum și doftorul
macar că nu într-acea dată
toată boala scoate,
nici numele lui face minuni,
ce nedejdea bolnavului râdicând,
socotește că cel ce leacurile dă, de față ieste,
așe precum și leacul îi va afla nedejduiește,
care nedejduire oarecare chip de oteșire îi aduce”.

Hameleonul, din nări pufnind,
pieptul izbind,
din cap tremurând,
din mâni aruncând,
cu picioarele ca dulăii turbați
țărna împrăștiind,
din gură aspumând
și toată icoana vrăjmășiii de la inimă
în față-și zugrăvind:
„O, fraților și prietinilor,
în mare a inimii strâmtoare mă aflu,
dzisă, atâta cât, precum să dzice dzicătoarea,
că de oi grăi,
oi muri,
de oi tăcea,
oi plesni,
și din doaâ răutăți
carea de mai bună să aleg
mintea nu-mi poate nemeri.

Să încep, tremur,
să nu încep, de năcaz mă cutremur,
să dzic, mă tem,
să nu dzic, putere a răbda
nu mi-au rămas,
ca fătătoarele la ceas am sosit:
să făt, durerile și chinurile mă înspăiminteadză,
să nu făt, pântecele îmi crapă
și cuvintele ca puii ohendrii
prin treci îmi ies.
Să stric doaâ, tocmăsc una,
să tocmăsc doaâ, stric o mie.

Pentru care lucru, mai denainte,
până cuvântul a vă deșchide,
prietinesc sfat să-mi dați
și cu mâna frățască să mă îndămânați
vă poftesc.
Adecă, întâi să stric doaâ
și să tocmăsc una?
Au întâi, tocmind una,
să stric doaâ?
La aceasta întrebare de voi videa
că și voi după a mea socoteală mă sfătuiți,
atuncea gura de voi închide,
pântecele să-mi cașce
și pre spinare plesnind,
povestea prin treci să izbucnească
și călcâiul în locul rostului să grăiască
voi lasa”.

Dulăii, câtăva vreme în gânduri stând
și la întrebare fără baiere ca aceia
ce să-i răspundză socotind,
mai târdziu într-acesta chip îi dzisără:
„La toată începătura a tot lucrul
doaâ săvârșituri a unii pricini să socotesc,
carile pentru un săvârșit
dintr-acele doaâ să începe,
adecă un săvârșit ieste,
pentru ca oricum ar fi,
lucrul acela ieste să să facă,
iară altul ieste,
pentru ca bine sau rău,
tare sau slab,
trainic sau netrainic
și altele asemenea acestora să să facă
caută.

Deci când cel de pre urmă
și mai cu anevoie
nu să socotește,
cel mai dintâi și mai pre lesne
să apucă.
Așijderea (orice mai cu lesne
la săvârșitul poftit
a să duce s-ar putea,
aceiași mai cu greu
și mai cu nevoie
a să face
nebunie ieste).

Deci pentru care săvârșit
pricina începerii ț-ar fi socotind,
spre acela lucrul îți așadză.
Iară amintrilea știm că,
precum din fire, așe din meșterșug,
tot lucrul decât a să face,
a să strica mai pre lesne ieste.
Că un copaciu în 40 de ani
la cea deplin vârstă
și hirișă mărime a vini,
iară a să usca în 40 dzile poate.
Așijderea, videm
că cele în meșterșug a să tocmi
decât a să face
mai lesne
și decât amândoaâ mai lesne stricarea,
că piramidele Eghiptului,
colosul Rodosului,
raiul Vavilonului [Grădinile suspendate],
capiștea Efesului carea prin vremea
a […] de ani de-abiia
și cu lucrarea a toată putința
Asiii cu mare nevoie
a să isprăvi s-au putut;
și altele asemenea
acestora, cu câtă nevoie
și cu câtă ostenință
s-au făcut, cine poate povesti?

Carile cât de cu lesne
și cât de cu iușor
în nimică s-au întors,
a toți muritorilor
minune aduce
(că a tot muritoriul
tot lucrul muritoriu
și puțin stătătoriu
ieste).
Așijderea altele,
precum pre lesne a să face,
așe mai pre lesne a să strica,
iară a să tocmi,
toată isteciunea meșterilor gonește
(că un copil mititel
cu un bețișor supțirel
o mie de oale
și dzăci de mii de stecle
a sfărâma poate,
iară o mie de olari
o oală spartă a cârpi
și dzăci de mii de steclari
o steclă frântă a tocmi
nu pot).

Și precum să dzice cuvântul
(un nebun o pietricea în fundul mării aruncă,
pre cărea o mie de înțălepți să o scoată
vrednici nu sint),
care paradigmă lesnirea facerii,
și nevoia desfacerii
arată. Acmu, dară, chipul facerii,
tocmelii
și stricării
în sine socotind,
după care ai pofti,
sfatul nostru alcătuiește
și de carea întâi să te apuci,
alege”. Hameleonul răspunsă:
„Adevărat, dzice, că prietinească sfătuitură
și înțelepțască învățătură
mi-ați dat, și acmu cunosc
(că sufletele priietinilor adevărați,
cu puterea simbathiii carea între sine au,
unul gândul altuia
oarecum nemerește
și unul altuia proroc să face).

După povestea dară carea au trecut
și după sfatul cari le de la voi am audzit,
urmadză ca întâi doaâ stricând,
apoi pre unul să tocmăsc,
carile mai pre urmă
a multora de tocmirea vieții
pricină poate fi.
Veți ști,
dară, o, fraților,
că pieirea a doaâ capete
ieste viața a capului al triilea,
adecă cu moartea Inorogului
și acmu și a Șoimului,
viața Corbului să va stărui,
prin carile toată a pasirilor
și a dobitoacelor monarhie să va întări
și despre răzsipa carea i să gătește
să va sprijeni.

Iară într-alt chip nici putință,
nici vreo de putință
nedejde au rămas,
precum mai pre urmă povestea viți înțelege!”.
Dulăii din gura Hameleonului
pentru numele Șoimului audzind,
nu puțin să tulburară,
căci și frica îi avea
și cinstea îi purta.
Însă, pentru ca
dintr-adânc lucrul mai la ivală sa scoață,
cu tot de-adinsul pe Hameleon
a întreba începură
și cum curg lucrurile și ce ar fi povestea
să le spuie îl poftiră.
Hameleonul dzisă:
„Lucrurile toate după poftă
și după tâlcuirea visului
cea dintâi purcesese
și până în săvârșit
așe ar fi mărs.
Iară acmu vicleșugul carile Șoimul
cătră stăpânul său au arătat
și lucrurile spre mare și groznic rău au mutat
și tâlcuirea visului mieu
spre cumplită și strașnică izbândire
au schimbat”.

Dulăii, învăluite cuvintele lui
nepricepând,
precum de aierul fierbinte îmbătat
sau acmu la schimbarea lunii fiind,
de boala ce avea turbat,
și tulburat
să fie socotiia,
ales de numele visului
(în carile toată voroava întemeiată
să videa), audzind
(din vis, vis,
și din noapte întunerec să iasă
socotiia), însă macar și vis să fie
(a tot lucrului știința
decât neștiința [decât neștiința]
mai bună și mai de folos
a fi dzicea).

Și așe, pentru temeiul voroavii
și ceința poveștii,
vârtos a-l iscodi apucară.
Hameleonul dzisă: „Șoimul
spre amândoaă monarhiile
aieve nepriietin
și cumplit vrăjmaș a fi s-au arătat,
și pre mine de atâta vreme
în râs și batgiocură țiindu-mă,
toate
și mai nenumăratele
mele slujbe în prav
și în pulbere le-au vânturat,
de vreme ce, precum bine știți,
că cu toții sfatul la un loc pusesem,
ca doară vreun mijloc
a să afla
s-ar putea,
cu carile pre Inorog la prundiș să-l coborâm
și pre nepriietinul obștii
la strâmptul lui
și la largul nostru să-l aducem,
la care lucru cu toții,
ca într-o desime de pădure umbroasă
și ca într-o noapte nuâroasă
și întunecoasă,
cu gândurile rătăcind
și cu socoteala orbăcăind,
îmblam

(că întunecarea minții,
decât a nopții mai grea,
și piierderea socotelii
decât a căii
mai primejdioasă ieste).
Și acmu mai toată nedejdea
pentru isprăvirea lucrului să curma,
ce eu, cu multe ostenințe
și cu fierbinți sudori vărsate,
în mijlocul primejdiilor,
ca o sulimendriță în mijlocul focului
m-am aruncat
și acmu mijlocul lesniirii
și chipul isprăvirii
aflând,
atâta nevoința mi să îndemnasă
și pofta slujbei ațâțase,
cât ca cum cu totului în foc ași arde
mi să părea
și acmu plinirea slujbei,
leacul arsurii țiind,
pojarul carile mănuntăile îmi topiia
precum să-l potolească socotiiam.

Căci cu multe meșterșuguri acoperite
și cu fel de feliuri de giurământuri zugrăvite
pre Inorog la strâmptul lui
și la largul nostru scosesem
și în marginea prundișului îl coborâsem.
Și acmu ca cum în nedezlegate legături știindu-l,
din ceas în ceas
și asupra nepriietinului izbândire
și cea dorită a visului mieu tâlcuire
să audz așteptam
și, toată noaptea în gânduri tăvălindu-mă,
în pat ca peștele pe uscat mă izbiiam
(că precum peștele afară din apă
cu aier să îneacă,
așe pofta peste măsură
toate valurile gândurilor asupră-și încarcă).

Iară după ce astădzi
soarele zorile ș-au răvărsat
și de dzuă s-au luminat
(oh, cu multul noaptea morții
decât dzuă ca aceasta mai fericită
și mai plăcută mi-ar fi fost)
și curmarea nedejdii,
cărea fără de nedejde mi s-au tâmplat,
înțelegând,
pentru ca minciunoase
ispitele Inorogului să arăt,
la Șoim m-am dus.
Nicicum de vinirea
și de slobodzirea lui
în gând puind
(căci, de ar fi vinit,
precum și eu și voi știre am fi avut,
socotiiam), cătră carile eu
pentru chiară firea Inorogului
și pentru nestătătoare cu vintele lui
a povesti și de-a fir-a-păr a le tâlcui
începând,
Șoimul, cu mare mânie a mă probodzi
și cu amare cuvinte a mă ocări,
au început.

Așijderea, cu nespuse laude
pre Inorog a lăuda
și preste ceriu lauda a-i râdica
să siliia,
și, încă cu putință de ar fi fost,
toate tropurile ipervolicești [hiperbolice]
unul peste altul grămădind,
scaun decât a lui Zefs mai înalt
preste ceriuri i-ar fi aședzat.
Deciia precum Inorogul
la împreunare să fie vinit
și în mintea lui
adâncă înțelepciune să fie găsit
și toată răutatea și strâmbătatea la noi,
iară toată bunătatea și dreptatea la dânsul
să fie aflat
dzicea.
Cătră acestea,
mare cinste pomenirii numelui adăogea,
și precum cu jiganie ca aceasta prietinie,
iară nu neprietinie,
a face și a păzi trebuie,
nici strâmbă goana noastră
(carea împotriva a tuturor cereștilor ieste),
carea asupra blândețelor și lineștii lui am scornit,
fară izbândă de sus și fără plată din ceriu
a rămânea poate.

După acestea și pre mine cu tot de-adinsul
tare mă îndemna
ca de acmu înainte,
tot neprieteșugul din inimă scoțind,
cât prin mână mi-ar vini,
spre folosul,
iară nu înalgiosul
lui să silesc,
de vreme ce și el
de astădzi înainte
într-această inimă curat
și dintr-această socoteală nemutat
rămâne.
Ce năboiul cuvintelor să-mi abat
(căci la inima dosedită
meșterșugul voroavii neînvățat
să află
și materiia cuvântului nu să sfârșește)
și într-un cuvânt
toată încheietura voroavii să cuprindz:
câtă nepriință și vrăjmășie
asupra Inorogului de la Șoim nedejduiam,
atâta și încă și mai multă priință și frăție
între dânșii am cunoscut.

Eu, dară, o, fraților, otrăvite
ca acestea de la Șoim cuvinte
audzind, ca cum cu oaâ de năpârcă
m-ar fi ospătat
și cu venin de vipere
m-ar fi adăpat
mi s-au părut,
carile cu mari dureri
de întristări în mațe-mi zămislindu-să,
de mare năcaz pântecele crăpându-mi,
cătră voi le nasc
și visul în izbândire
încă puțin au rămas
și mai vârtos laudele
și clătirile cele de cap
cu carile cu urgie îmi porunciia,
pentru ca despre voi
cuvântul tăinuit
să țiiu,
acelea toate clătirea otrăvii
și a melanholiii[1] în ficați mi-au scornit,
cât, precum mă videți,
de tulburat înainte vă stau.

Ce cereștii de s-ar milostivi
și cu atâta pohârnirea faptei de s-ar opri,
încă tot de viață nedejde ași trage.
Iară cursul izbândirii visului,
tot pre această cale de va merge,
Inorogul de toată primejdiia scăpat
și mântuit
ieste, căci pasirea cea neagră,
carea de corn nu i s-au putut lipi,
tot cuvântul și lucrul împotrivă,
împotriva lui biruință să nu aibă,
va să să tâlcuiască
și leacurile cele peste fire date,
sau de tot tăgăduite,
rana și boala poftei mele
așeși de tot neisțelită va să rămâie
(că rana poftii decât a fierului mai obrintitoare
și de pricina cât de mică mai burziluitoare
ieste)”.

---

[1] Melancolia = bila neagră, după credința medievalilor, responsabilă de producerea unor stări depresive.