Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 28 decembrie 2012

Mai bine șchiop decât filosof?

Diogene (din Sinope, cel ce a locuit într-un butoi și căuta la amiază oameni cu lumânarea aprinsă) a fost întrebat: de ce oamenii dau de pomană cerșetorilor, dar nu și filosofilor care le cer ajutorul și a răspuns:

„Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie și ei șchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi[1].

E un mare adevăr.

Am văzut de multe ori oameni înduioșându-se de neputințele trupești ale semenilor lor, compătimindu-i și chiar ajutându-i cu ceva.

Rar însă oamenii compătimesc…ceea ce nu înțeleg.

Rar împrumută sau dăruiesc celor care fac lucruri despre care ei nu știu nimic.

Cineva care știe să cânte la un instrument și cântă pe stradă poate să stârnească sentimentul de întrajutorare, pentru că oamenilor le place muzica.

Asta pentru că am văzut tineri cu vioara sau chitara

Cum va cere însă ajutorul un…tânăr matematician, dacă va fi în aceeași situație disperată?

Cum va convinge cineva care vrea să scrie un roman, altul care vrea să studieze ceva greu și de neînțeles pentru marea masă?

Țara asta merge înainte datorită armatei care defilează, a guvernanților, a oamenilor de afaceri, a doctorilor prost plătiți…dar și a multora despre care mulți nu știu absolut nimic.

Află numai dacă ajung să câștige cine știe ce premiu, mai ales dacă e în străinătate.

Altfel…nimeni nu dă un ban pe ei.

Cei care au făcut concursul Românii au talent (chiar dacă nu e conceput de români) au uitat să specifice că nu e vorba de orice talent, ci de acele talente pe care le poate înțelege și privitorul la televizor.

Un talent condimentat cu show, altfel poți să ai cât talent vrei, că nu te votează nimeni.

Marile vedete care au înființat câte o fundație de caritate, au destinat-o susținerii persoanelor cu…aceleași probleme prin care au trecut ei.

A avut cancer și l-a învins…și îi susține și pe alții să poată trece prin coșmar.

 A avut probleme cu băutura, cu drogurile…îi ajută și pe alții să se reabiliteze.

Un lucru foarte bun…dar oamenii văd numai suferința similară.

Li se rupe inima dacă au făcut cunoștință cu ea.

Când împrumută, se împrumută pe sine…de-a dreptul.

Ca și cum mila ar fi…compartimentată. Ca și cum nu orice suferință ar avea dreptul la ajutor și încredere, ci numai aceea pe care am trăit-o și noi.

Nu sunt dispuși să asculte, să creadă, să înțeleagă, dacă nu au făcut experiența unor dureri asemănătoare.

Poți să plângi pe unul care își rupe piciorul, dar nu și pe unul care trece prin depresie. Nu și pe unul care n-are bani să facă o facultate.

Să ți să pară că drame adevărate sunt numai cele care țin de boli, de moarte…dar nu și cele care țin de nefericire, neîmplinire

Dramele sunt în funcție de sensibilitatea fiecăruia, de structura lui psiho-spirituală și de condiții existențiale…și nu după telenovele

Nu toți care par că pot să facă față, chiar pot să facă față…și nu toți cei care par că nu mai pot, cu adevărat sunt la limita disperării.

Și un filosof poate avea nevoie de susținerea altora pentru a fi ceea ce este, nu numai un orb sau un orfan.

Însă le e greu oamenilor să creadă că filosoful, cercetătorul în fizică nucleară…merită compătimire.

Că cel care e epuizat de studiu sau de rugăciune…merită atenție.

Și dacă totuși le acordă atenție preoților, e pentru că văd metamorfozele sau minunile care se întâmplă în ei și cu viața lor. Nu pentru că și știu și înțeleg teologia din spatele lor…

Doctorilor, pentru că le readuc sănătatea fizică…

Profesorilor, pentru că au nevoie copiii de diplome

Nu pentru că toți ar fi oameni și ar avea suferințe, dureri, nevoi…

Și nu după nevoi, ci…după protocol.

Și mai ales, nu pentru că s-ar fi epuizat ani de zile învățând…sau pentru că se dăruie.

Oamenii nu sunt darnici, cel mai adesea, cu cei care se dăruie, care pun tot sufletul în ceea ce fac, ci…cu cei care le cer, care îi obligă, cale le forțează mâna, profitând de situația grea în care se află.

Există un proverb românesc: bogatul nu crede săracului.

Și nici măcar săracul nu crede celui care muncește toată ziua gândind, cu atât mai puțin bogatul.


[1] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 206.

Predică. Cine te face să arzi?

Iubiții mei,

când v-ați uitat azi în calendar…ați văzut că sunt pomeniți cei 20.000 de Sfinți Mucenici arși de vii în Nicomidia.

Și cred că v-a trecut un fior prin inimă…

Un genocid comandat de Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius.

I-au închis în Biserică, au pus lemne împrejurul ei și câlți ca să se aprindă focul…iar Sfinții lui Dumnezeu cântau…Cântau dumnezeiește…

Au ars cu toții…20.000 de oameni…

Însă nu ieșea „niciun fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit”.

Cine te face să arzi?

În cazul Sfinților Mucenici: iubirea pentru Dumnezeu.

Însă poți să arzi…din diverse alte motive…la polul opus martirajului.

Poți să arzi…din cauza poftei.

Să te mistuie cu totul, să te aprindă, să te scoată din minți desfrânarea…pentru că nu poți să te culci cu ea…sau cu el…cu cel/ cea pe care îl/ o dorești.

Căci ce înseamnă să fii fanul cântăreței sau al artistei celebre cutare…dacă nu, în mare parte, excitatul lulea de persoana ei?

Ce te fascinează în primul rând: glasul, rolul, cariera…sau persoana?

Și dacă ai 16, 17, 18, 19, 20…și vânzoleală de sentimente cenușii în tine…știi răspunsul.

Poți să arzi de nerăbdare…că nu știi dacă ai câștigat la loto.

Poți să arzi de invidie…atunci când vrei să te compari cu cei pe lângă care nu te poți apropia prin munca ta.

Poți să arzi de mânie…când ești călcat pe orgoliu…când oamenii te scot din sărite…și nu știi ce să le faci…ce să le zici…cum să îți verși inima…

Poți să arzi de dorința de a poseda, de a avea, de a avea mulți bani…fapt pentru care ești în stare să îți omori părinții, să îți vinzi soția, să îți amanetezi copiii, să dai foc la tot orașul…

Căci focul dorinței, dacă nu este îndreptat spre Dumnezeu…se îndreaptă spre tot felul de prăpăstii…

Iar cei care s-au lăsat martirizați au avut focul dorinței, al dragostei arzând pentru El și nu pentru ei…și de aceea s-au dat spre jertfă Lui.

Ce trebuie să facem?

Să ne reorientăm dragostea!

Pentru că omul așa e făcut de Dumnezeu: să dorească să cunoască, să dorească să iubească, să dorească să creeze.

Sufletul uman se aprinde de iubirile în care crede.

Și dacă atunci când ești mic…jucăriile și păpușile tale reprezintă totul…iar mai apoi școala te pasionează…apoi te descoperi, te vezi pe tine…și ești curios și de celălalt…apoi munca…apoi lucrurile din jur, pe care le descoperi…asta ne arată tuturor că nu ne oprim din iubit.

Numai că iubirea aceasta față de toți și toate are un sens imens și acela e Dumnezeu.

Și ai nevoie de convertire, de credință, de luminare dumnezeiască…pentru ca să înțelegi că Cel mai de iubit…e Cel care te-a creat.

Și că prima iubire e El…și apoi cele din creația Lui…

Căci așa se explică martirajul: pentru că L-au iubit pe El mai presus de toate…tocmai de aceea L-au ales pe El în locul tuturor ființelor și lucrurilor.

Dar dacă nu ai adevăratul sens transcendent, adică dorirea Lui…te pierzi în iubirile din jurul tău…sau din tine.

E foarte ușor să înțelegi egoismul: e iubirea de tine…oricum ai fi tu…pentru că nu ai încredere în nimeni. Nu ai nici în tine…Dar pentru că ții prea mult la pielea ta…te accepți așa cum ești.

Iar dacă ești un om dotat fizic sau intelectual…îndrăgostirea de tine și de potențele tale te face să nu mai vezi cât de urât ești…în comparație cu adevărata frumusețe.

De aceea egoismul e o autolimitare puerilă

Poți să te oprești la iubirea pentru părinți, pentru soție, pentru copii…pentru că sunt ai tăi…și sunt legați de tine…

Dar prin asta te iubești pe tine în ei.

Nu mai vrei să îi vezi pe alții…tocmai pentru că nu vrei să îți vezi defectele tale…care se răsfrâng și asupra familiei tale.

Și când doar ai tăi contează, familia ta…și familia ta e mai importantă decât familia altora…arăți că gândești izolaționist…că te vezi într-un deșert de lume…unde numai tu „ai dreptul” să te bucuri mai mult decât ceilalți.

Poți să ai pasiuni incontrolabile…poți să vrei mai mult decât poți…sau decât ți se permite…tocmai pentru că izvorul iubirii, care trebuie dăruit lui Dumnezeu și care e imens…vrei să îl dedici unei femei…unui bărbat…unui animal…unei meserii…unei îndeletniciri.

Și viciul…iubirea păcătoasă/ morbidă pentru cineva sau ceva…e tocmai acest lucru: iubirea pentru Dumnezeu aruncată aiurea

O imensă forță irosită…

Așa după cum masturbarea e aruncarea în gol a vieții potențiale…sau dansatul toată noaptea e o sleire de vigoare

Sau cum pasiunea pentru un lucru minor e pas bătut pe loc…în comparație cu virtutea…care te umple de har și de înțelepciune dumnezeiască.

Așa că, pentru a arde bine…pentru a fi focuri aprinse…trebuie să ne lăsăm aprinși de Dumnezeu.

Și Dumnezeu, pe cei care aprind focul pocăinței în ei…îi aprinde cu lumina Sa cea veșnică.

Îi face torțe, lumini care se văd de la distanță, faruri în noapte pentru alții…

Mizați pe arderea care îndumnezeiește!

Pe arderea care spală păcatul în noi și ne umple de frumusețea Lui.

Pentru că a ardepentru păcat…înseamnă a nu suferi nici acum…nici veșnic lumina Lui, slava Lui.

Iar dacă nu o putem simți, dacă nu o putem accepta…slava Lui ni se face foc…foc veșnic…tocmai pentru că noi nu ne-am lăsat aprinși acum, aici, de focul dragostei Lui.

De aceea…să ne facem lumânare de ceară prin pocăința noastră, să ne facem câlți aprinși prin lacrimile noastre de pocăință…pentru ca el să ne aprindă sufletul și trupul cu dorirea Lui.

Și ea, dorirea Lui e bucurie fără sfârșit

Domnul să ne facă părtași ai acestei bucurii! Amin.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [15]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Soluțiile poetice pe care le găsește Dosoftei pentru a transpune ideile și limbajul Psaltirii sunt atât de fericite, pentru că mitropolitul este un cărturar versat și are o inimă de poet, în același timp. Avem în vedere faptul că a reușit această versificare (e mult mai mult decât atât) în doar cinci ani, traducând mai întâi Psaltirea în proză, în românește, și apoi realizând metrificarea/ poetizarea.

Să ne amintim că, pentru Viețile Sfinților, a lucrat 25 de ani…

Exercițiul dovedește, prin urmare, un om deopotrivă al spiritului și al cărții pe deplin format, care nu bâjbâie în căutarea și înțelegerea sensurilor teologico-duhovnicești, nici în descoperirea imaginilor poetice.

Greutatea cea mai mare a venit din necesitatea de a turna toate acestea în formele prozodice, fără ca efortul să pară căznit.

Însă până la urmă a reușit, în bună măsură, și această performanță.

Este de admirat ușurința cu care se exprimă, cu care el reproduce sentimente grave, de disperare, indignare și revoltă (o tensiune sub semnul suferinței, aflată sub semnul – , să zicem), conjugate cu dragostea și rugăciunea către Dumnezeu și cu tinderea către Absolut (o tensiune cu semnul + ), fără să cadă niciodată în vulgaritate și fără să lase impresia de banalitate:

Să nu poată să mă-nchiză nime,
Picioarele mi-ai pus în lărgime.

Dumnezăul mieu, mă miluiește
Pentru scârba de mă-nvăluiește.

Ochii miei de groază să-ntristează,
În toate părț[i] căutând să Te vază.

Din fire slăbii, vintrele-mi s[e]acă,
Sufletul, mișelul, ce-a să facă?

Viața mi s-au strâns cu trai de jele,
Suspinând adese de vești rele.

De lipsă [din cauza lipsurilor] slăbii și n-am vârtute [putere]
Pace-n oase n-am, de război iute.

În[tre] pizmașii toț[i] sunt de ocară,
Vecinii [apropiații] miei mă urăsc în țară.

Este-n frică toată cunoștința,
[Te cunoaște omul când se teme de tine]
S-au uitat între noi și priința [bunăvoința].

Pâra [acuzarea] mea văzând, toț[i] mă lăsară,
Ș-am sângur rămas strein afară.

Mă uitară toț[i] ca viii mortul,
Fără treabă vas, pierdut cu totul.
/…/
Strigatu-Te-am, Doamne, să-m[i] vezi greul,
Să mă izbăvești de la tot răul.

Necurații rușine să sâmță
Și să-i soarbă iadul, să-i înghiță.

Și buzele să le fie mute,
Să le sece și limba cea iute,

De direptul [de cel drept] rău să nu grăiască,
Să-l defaime și să-l ocărască.

Câtă-Ț[i] este, Doamne, bunătatea,
De o tinz[i] spre toț[i], în toată partea,
Și averea Ta, Doamne, cea strânsă,
Ce veselești direpții cu dânsă!

[Celor] Carii Îț[i] nedejduiesc cu teamă
Le-ai ascuns avere fără samă,

Din mila Ta cea nemăsurată,
Să le fie-n vreme ne-ncetată.

Pentru lumea ce le stă [împotrivă] cu scârbă,
Li-i ușura nevoia din gârbă [din spate/ pe care o poartă],

Ascunzându-i în taină de viață,
Să-i îndulcești cu svânta Ta față.

Și de turbureala omenească
Să-i acoperi, să se odihnească.
/…/
Ce de spaimă eu ziș [zisei] întru mine
Urnit [îndepărtat] cumva să nu fiu de Tine,
Să mă lepez[i] cu greu și durere
Din svânta Ta față și vedere.
/…/
Puneț[i] bărbățâie și răbdare,
Cu vârtute, cu inemă tare,
Carii aveț[i] nădejde spre Domnul,
Că veți fi lăudaț[i] în tot omul
[între toți oamenii sau în toată istoria umanității].
(Ps. 30, 30-50, 65-86, 93-96, 105-108)

Dosoftei nu s-a îndepărtat deloc de „gândul” Psaltirii, și totuși, câtă naturalețe în transpunerea sa, câtă lipsă a oricărui limbaj afectat sau artificial/ confecționat, câtă ingenuitate și claritate în aceste versuri, pentru niște cititori/ ascultători români, fără ca să dilueze teologia scripturală sau gravitatea trăirilor și a mesajului!

Îndrăznesc să afirm că e o performanță pe care mulți nu sunt nici astăzi în stare să o atingă (și nu mă refer numai la un exercițiu similar…).

Este afirmată din nou credința în vederea slavei lui Dumnezeu, aici și în veșnicie, de către cei Drepți, slavă care este „averea” lui Dumnezeu „strânsă” din mila Lui pentru ei, adică pregătită de El din veșnicie, pentru cei care aici nu trăiesc pentru a strânge averi pe pământ.

Dumnezeu strânge averi pentru ei în ceruri: o imagine plastică, pentru că mai des se spune că omul își strânge averi în ceruri, prin fapte bune. Aici însă, Dumnezeu însuși e Cel care le strânge pentru om, e Cel care adună zestrea fiecărui om în parte.

Și din nou se vede, ca și în alte părți, la Dosoftei sau în scrierile vechi, atenția lui Dumnezeu adresată fiecărei persoane umane, migala cu care El face toate lucrurile.

Deși e Creatorul unui univers imens, elementele acestui cosmos nu sunt aduse întru ființă la grămadă, ci fiecare se bucură de rafinamentul Creatorului, de aplecare a Lui către particularitate, asupra făpturii și a structurii fiecărui lucru.

Am văzut aceasta în tablourile cosmice, pe care le-am remarcat la timpul potrivit.

Cu atât mai mult atenția lui Dumnezeu este îndreptată asupra fiecărui om, întrucât omul este cununa și recapitularea universului (a se vedea Ps. 8).

Dumnezeu strânge avere pentru om, așa cum adună părinții pentru fiii lor, cum strâng zestre pentru fiicele lor, pentru că și oamenii sunt miresele pentru care Tatăl va face nunți Fiului Său în veșnicie.

Bineînțeles, Drepții sunt tratați „cu scârbă” de cei care cred că nemurirea e doar o poveste frumoasă sau un basm spus de Biserică, pe care îl cred cei slabi, care sunt desconsiderați de cei pragmatici.

Adăpostirea Drepților la/ întru Dumnezeu este relatată într-o imagine remarcabilă, de o deosebită profunzime spirituală: Ascunzându-i în taină de viață,/ Să-i îndulcești cu svânta Ta față”.

Nu e doar viață la Dumnezeu și în veșnicie, ci e o taină de viață. Pe care nu o cunosc experimentatorii existenței pământene.

Cei ce cunosc numai experiența umană și o consideră singulară și definitivă, spune, cu alte cuvinte, Dosoftei, nu înțeleg ce înseamnă îndulcirea de fața/ vederea lui Dumnezeu.

Expresiile plastice se nasc din concretizarea lingvistico-poetică a unor stări: vintrele-mi s[e]acă, Pace-n oase n-am, de război iute.

Dar și blestemul la adresa răilor și a păcătoșilor e la fel de explicit: să-i soarbă iadul, să-i înghiță./ Și buzele să le fie mute,/ Să le sece și limba cea iute”.

Această imagine a iadului care soarbe nu este singulară la Dosoftei: când mă iau durori de moarte-n hoarbă, / Cu primejdii de iad vrând să mă soarbă” (Ps. 114, 5-6). Sau:

Vivorul apei să nu mă tragă,
Să mă-nghiță genunea cea largă,
Nice smârcul buza să-ș deșcheie
Să mă soarbă și să să încheie.
(Ps. 68, 47-50).

Înaintăm o ipoteză nouă, și anume aceea că Eminescu ar fi putut reține această impresionantă perspectivă, a iadului ca o gaură neagră care soarbe, atunci când a conceput câteva versuri, celebre de altfel, din Luceafărul: Nu e nimic, și totuși e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”.

S-ar putea obiecta că Luceafărul zboară și ajunge în apropierea lui Dumnezeu, pentru că va vorbi în curând cu Părintele său, și deci nu se poate face deduce neapărat o legătură cu Dosoftei.

Însă iadul este lăuntric, este patima/ uitarea oarbă din sufletul celui care cere de la Dumnezeu dezlegarea de nemurire pentru „o oră de iubire”.

O variantă a Luceafărului (Opere II, ed. Perpessicius, p. 402) pare mai explicită în această privință:

Unde nu-i centru, nici hotar
Nici rază a cunoaşte
Şi unde vremea înzădar
Incearcă a se naşte

Al nefiinţei adăpost
Şi al uitării oarbe
Ce soarbe toate câte-a fost
Şi tot ce este soarbe.

Fiori de moarte ‘l străbat
Şi aripele-şi strânge
Şi este data cea de ‘ntâiu
Că el începe-a plânge.

Luceafărul ajunge (în viziunea poetică a lui Eminescu) cumva la hotarele neființei, atinge, altfel spus, prin dorința sa pătimașă, hotarele neființei, ale neființei care e uitare și care soarbe.

Și dacă ne amintim definiția Sfinților Părinți dată răului/ păcatului, anume că acesta este amprenta neființei/ a nedesăvârșirii asupra omului, cred că putem înțelege mai bine astfel, prin intermediul lui Dosoftei și al spiritualității și gândirii ce emană din literatura română veche, versurile lui Eminescu.

Nicio ceață nu e prea densă pentru dragoste

  • Adrian Năstase: „Disting mai bine notele false, aud gânduri nespuse şi am dobândit o linişte ce vine din suferinţă”.
  • Potrivit sondajului realizat în 27 decembrie [2012], de către IRES, în 2012, românii și-au petrecut Crăciunul în țară (99%), 88% dintre ei au optat să rămână acasă, iar 8% au mers în vizite”.
  • Guvernul României a aprobat în şedinţa de joi [27 decembrie 2012], pachetul de acte normative necesare pentru organizarea alegerilor locale parţiale la data de 3 februarie [2013]”.
  • O femeie din SUA a găsit într-o cutie cu decoraţiuni, pe care o cumpărase pentru Halloween, o scrisoare în care un muncitor chinez, angajat al fabricii care realizase produsul respectiv, îi cerea ajutorul, informează Daily Mail. Julie Keith achiziţionase kitul respectiv dintr-un magazin Kmart când a avut surpriza să descopere scrisoarea în care muncitorul din Shenyang îi cerea ajutorul. „Domnule, dacă se întâmplă să cumpăraţi acest produs, vă rog din inimă să trimiteţi scrisoarea către Organizaţia Mondială a Drepturilor Omului”, se arată în primele rânduri. „Mii de oameni de aici, care sunt persecutaţi de Guvernul condus de  Partidul Comunist Chinez, vă vor mulţumi şi îşi vor aminti de dumneavoastră mereu”, continuă el”.
  • Scrisoarea:
  • Idem: „Mai departe, autorul scrisorii povesteşte cum decoraţiunile respective au fost produse în tabăra de reeducare Masanjia Labor Camp din Shenyang, unde muncitorii sunt forţaţi să lucreze 15 ore pe zi, fără a avea zile libere în weekend sau de sărbători. Mai mult de atât, bărbatul spune că aceia care îndrăznesc să se opună sunt torturaţi, bătuţi şi jigniţi. Pe lângă toate acestea, salariul unui muncitor este de numai 10 yuani pe lună, adică aproximativ 1, 21 euro”.
  • Soluția pentru a afla date despre lumea reală? Să intervievezi tot felul de oameni, de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni, despre ce se poate…și vor să-ți vorbească. Iată cazul lui Nelu: vânzător de ziare. L-ai intervievat, știi ce face. Dacă nu îl întrebai de vorbă…nu aflai cum gândește…și cine este…
  • Idem: „„Cel mai bine merg Click şi Libertatea, câte o sută pe zi! Vine Evenimentul zilei cu 45-50, GSP – 30, Adevărul, Naţional şi Jurnalul – 15, România liberă – 10, Puterea – cinci, Bursa – două ziare pe zi şi Ziarul Financiar – unu!”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno