Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Soluțiile poetice pe care le găsește Dosoftei pentru a transpune ideile și limbajul Psaltirii sunt atât de fericite, pentru că mitropolitul este un cărturar versat și are o inimă de poet, în același timp. Avem în vedere faptul că a reușit această versificare (e mult mai mult decât atât) în doar cinci ani, traducând mai întâi Psaltirea în proză, în românește, și apoi realizând metrificarea/ poetizarea.

Să ne amintim că, pentru Viețile Sfinților, a lucrat 25 de ani…

Exercițiul dovedește, prin urmare, un om deopotrivă al spiritului și al cărții pe deplin format, care nu bâjbâie în căutarea și înțelegerea sensurilor teologico-duhovnicești, nici în descoperirea imaginilor poetice.

Greutatea cea mai mare a venit din necesitatea de a turna toate acestea în formele prozodice, fără ca efortul să pară căznit.

Însă până la urmă a reușit, în bună măsură, și această performanță.

Este de admirat ușurința cu care se exprimă, cu care el reproduce sentimente grave, de disperare, indignare și revoltă (o tensiune sub semnul suferinței, aflată sub semnul – , să zicem), conjugate cu dragostea și rugăciunea către Dumnezeu și cu tinderea către Absolut (o tensiune cu semnul + ), fără să cadă niciodată în vulgaritate și fără să lase impresia de banalitate:

Să nu poată să mă-nchiză nime,
Picioarele mi-ai pus în lărgime.

Dumnezăul mieu, mă miluiește
Pentru scârba de mă-nvăluiește.

Ochii miei de groază să-ntristează,
În toate părț[i] căutând să Te vază.

Din fire slăbii, vintrele-mi s[e]acă,
Sufletul, mișelul, ce-a să facă?

Viața mi s-au strâns cu trai de jele,
Suspinând adese de vești rele.

De lipsă [din cauza lipsurilor] slăbii și n-am vârtute [putere]
Pace-n oase n-am, de război iute.

În[tre] pizmașii toț[i] sunt de ocară,
Vecinii [apropiații] miei mă urăsc în țară.

Este-n frică toată cunoștința,
[Te cunoaște omul când se teme de tine]
S-au uitat între noi și priința [bunăvoința].

Pâra [acuzarea] mea văzând, toț[i] mă lăsară,
Ș-am sângur rămas strein afară.

Mă uitară toț[i] ca viii mortul,
Fără treabă vas, pierdut cu totul.
/…/
Strigatu-Te-am, Doamne, să-m[i] vezi greul,
Să mă izbăvești de la tot răul.

Necurații rușine să sâmță
Și să-i soarbă iadul, să-i înghiță.

Și buzele să le fie mute,
Să le sece și limba cea iute,

De direptul [de cel drept] rău să nu grăiască,
Să-l defaime și să-l ocărască.

Câtă-Ț[i] este, Doamne, bunătatea,
De o tinz[i] spre toț[i], în toată partea,
Și averea Ta, Doamne, cea strânsă,
Ce veselești direpții cu dânsă!

[Celor] Carii Îț[i] nedejduiesc cu teamă
Le-ai ascuns avere fără samă,

Din mila Ta cea nemăsurată,
Să le fie-n vreme ne-ncetată.

Pentru lumea ce le stă [împotrivă] cu scârbă,
Li-i ușura nevoia din gârbă [din spate/ pe care o poartă],

Ascunzându-i în taină de viață,
Să-i îndulcești cu svânta Ta față.

Și de turbureala omenească
Să-i acoperi, să se odihnească.
/…/
Ce de spaimă eu ziș [zisei] întru mine
Urnit [îndepărtat] cumva să nu fiu de Tine,
Să mă lepez[i] cu greu și durere
Din svânta Ta față și vedere.
/…/
Puneț[i] bărbățâie și răbdare,
Cu vârtute, cu inemă tare,
Carii aveț[i] nădejde spre Domnul,
Că veți fi lăudaț[i] în tot omul
[între toți oamenii sau în toată istoria umanității].
(Ps. 30, 30-50, 65-86, 93-96, 105-108)

Dosoftei nu s-a îndepărtat deloc de „gândul” Psaltirii, și totuși, câtă naturalețe în transpunerea sa, câtă lipsă a oricărui limbaj afectat sau artificial/ confecționat, câtă ingenuitate și claritate în aceste versuri, pentru niște cititori/ ascultători români, fără ca să dilueze teologia scripturală sau gravitatea trăirilor și a mesajului!

Îndrăznesc să afirm că e o performanță pe care mulți nu sunt nici astăzi în stare să o atingă (și nu mă refer numai la un exercițiu similar…).

Este afirmată din nou credința în vederea slavei lui Dumnezeu, aici și în veșnicie, de către cei Drepți, slavă care este „averea” lui Dumnezeu „strânsă” din mila Lui pentru ei, adică pregătită de El din veșnicie, pentru cei care aici nu trăiesc pentru a strânge averi pe pământ.

Dumnezeu strânge averi pentru ei în ceruri: o imagine plastică, pentru că mai des se spune că omul își strânge averi în ceruri, prin fapte bune. Aici însă, Dumnezeu însuși e Cel care le strânge pentru om, e Cel care adună zestrea fiecărui om în parte.

Și din nou se vede, ca și în alte părți, la Dosoftei sau în scrierile vechi, atenția lui Dumnezeu adresată fiecărei persoane umane, migala cu care El face toate lucrurile.

Deși e Creatorul unui univers imens, elementele acestui cosmos nu sunt aduse întru ființă la grămadă, ci fiecare se bucură de rafinamentul Creatorului, de aplecare a Lui către particularitate, asupra făpturii și a structurii fiecărui lucru.

Am văzut aceasta în tablourile cosmice, pe care le-am remarcat la timpul potrivit.

Cu atât mai mult atenția lui Dumnezeu este îndreptată asupra fiecărui om, întrucât omul este cununa și recapitularea universului (a se vedea Ps. 8).

Dumnezeu strânge avere pentru om, așa cum adună părinții pentru fiii lor, cum strâng zestre pentru fiicele lor, pentru că și oamenii sunt miresele pentru care Tatăl va face nunți Fiului Său în veșnicie.

Bineînțeles, Drepții sunt tratați „cu scârbă” de cei care cred că nemurirea e doar o poveste frumoasă sau un basm spus de Biserică, pe care îl cred cei slabi, care sunt desconsiderați de cei pragmatici.

Adăpostirea Drepților la/ întru Dumnezeu este relatată într-o imagine remarcabilă, de o deosebită profunzime spirituală: Ascunzându-i în taină de viață,/ Să-i îndulcești cu svânta Ta față”.

Nu e doar viață la Dumnezeu și în veșnicie, ci e o taină de viață. Pe care nu o cunosc experimentatorii existenței pământene.

Cei ce cunosc numai experiența umană și o consideră singulară și definitivă, spune, cu alte cuvinte, Dosoftei, nu înțeleg ce înseamnă îndulcirea de fața/ vederea lui Dumnezeu.

Expresiile plastice se nasc din concretizarea lingvistico-poetică a unor stări: vintrele-mi s[e]acă, Pace-n oase n-am, de război iute.

Dar și blestemul la adresa răilor și a păcătoșilor e la fel de explicit: să-i soarbă iadul, să-i înghiță./ Și buzele să le fie mute,/ Să le sece și limba cea iute”.

Această imagine a iadului care soarbe nu este singulară la Dosoftei: când mă iau durori de moarte-n hoarbă, / Cu primejdii de iad vrând să mă soarbă” (Ps. 114, 5-6). Sau:

Vivorul apei să nu mă tragă,
Să mă-nghiță genunea cea largă,
Nice smârcul buza să-ș deșcheie
Să mă soarbă și să să încheie.
(Ps. 68, 47-50).

Înaintăm o ipoteză nouă, și anume aceea că Eminescu ar fi putut reține această impresionantă perspectivă, a iadului ca o gaură neagră care soarbe, atunci când a conceput câteva versuri, celebre de altfel, din Luceafărul: Nu e nimic, și totuși e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”.

S-ar putea obiecta că Luceafărul zboară și ajunge în apropierea lui Dumnezeu, pentru că va vorbi în curând cu Părintele său, și deci nu se poate face deduce neapărat o legătură cu Dosoftei.

Însă iadul este lăuntric, este patima/ uitarea oarbă din sufletul celui care cere de la Dumnezeu dezlegarea de nemurire pentru „o oră de iubire”.

O variantă a Luceafărului (Opere II, ed. Perpessicius, p. 402) pare mai explicită în această privință:

Unde nu-i centru, nici hotar
Nici rază a cunoaşte
Şi unde vremea înzădar
Incearcă a se naşte

Al nefiinţei adăpost
Şi al uitării oarbe
Ce soarbe toate câte-a fost
Şi tot ce este soarbe.

Fiori de moarte ‘l străbat
Şi aripele-şi strânge
Şi este data cea de ‘ntâiu
Că el începe-a plânge.

Luceafărul ajunge (în viziunea poetică a lui Eminescu) cumva la hotarele neființei, atinge, altfel spus, prin dorința sa pătimașă, hotarele neființei, ale neființei care e uitare și care soarbe.

Și dacă ne amintim definiția Sfinților Părinți dată răului/ păcatului, anume că acesta este amprenta neființei/ a nedesăvârșirii asupra omului, cred că putem înțelege mai bine astfel, prin intermediul lui Dosoftei și al spiritualității și gândirii ce emană din literatura română veche, versurile lui Eminescu.

Did you like this? Share it: