Iubiții mei,

când v-ați uitat azi în calendar…ați văzut că sunt pomeniți cei 20.000 de Sfinți Mucenici arși de vii în Nicomidia.

Și cred că v-a trecut un fior prin inimă…

Un genocid comandat de Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius.

I-au închis în Biserică, au pus lemne împrejurul ei și câlți ca să se aprindă focul…iar Sfinții lui Dumnezeu cântau…Cântau dumnezeiește…

Au ars cu toții…20.000 de oameni…

Însă nu ieșea „niciun fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit”.

Cine te face să arzi?

În cazul Sfinților Mucenici: iubirea pentru Dumnezeu.

Însă poți să arzi…din diverse alte motive…la polul opus martirajului.

Poți să arzi…din cauza poftei.

Să te mistuie cu totul, să te aprindă, să te scoată din minți desfrânarea…pentru că nu poți să te culci cu ea…sau cu el…cu cel/ cea pe care îl/ o dorești.

Căci ce înseamnă să fii fanul cântăreței sau al artistei celebre cutare…dacă nu, în mare parte, excitatul lulea de persoana ei?

Ce te fascinează în primul rând: glasul, rolul, cariera…sau persoana?

Și dacă ai 16, 17, 18, 19, 20…și vânzoleală de sentimente cenușii în tine…știi răspunsul.

Poți să arzi de nerăbdare…că nu știi dacă ai câștigat la loto.

Poți să arzi de invidie…atunci când vrei să te compari cu cei pe lângă care nu te poți apropia prin munca ta.

Poți să arzi de mânie…când ești călcat pe orgoliu…când oamenii te scot din sărite…și nu știi ce să le faci…ce să le zici…cum să îți verși inima…

Poți să arzi de dorința de a poseda, de a avea, de a avea mulți bani…fapt pentru care ești în stare să îți omori părinții, să îți vinzi soția, să îți amanetezi copiii, să dai foc la tot orașul…

Căci focul dorinței, dacă nu este îndreptat spre Dumnezeu…se îndreaptă spre tot felul de prăpăstii…

Iar cei care s-au lăsat martirizați au avut focul dorinței, al dragostei arzând pentru El și nu pentru ei…și de aceea s-au dat spre jertfă Lui.

Ce trebuie să facem?

Să ne reorientăm dragostea!

Pentru că omul așa e făcut de Dumnezeu: să dorească să cunoască, să dorească să iubească, să dorească să creeze.

Sufletul uman se aprinde de iubirile în care crede.

Și dacă atunci când ești mic…jucăriile și păpușile tale reprezintă totul…iar mai apoi școala te pasionează…apoi te descoperi, te vezi pe tine…și ești curios și de celălalt…apoi munca…apoi lucrurile din jur, pe care le descoperi…asta ne arată tuturor că nu ne oprim din iubit.

Numai că iubirea aceasta față de toți și toate are un sens imens și acela e Dumnezeu.

Și ai nevoie de convertire, de credință, de luminare dumnezeiască…pentru ca să înțelegi că Cel mai de iubit…e Cel care te-a creat.

Și că prima iubire e El…și apoi cele din creația Lui…

Căci așa se explică martirajul: pentru că L-au iubit pe El mai presus de toate…tocmai de aceea L-au ales pe El în locul tuturor ființelor și lucrurilor.

Dar dacă nu ai adevăratul sens transcendent, adică dorirea Lui…te pierzi în iubirile din jurul tău…sau din tine.

E foarte ușor să înțelegi egoismul: e iubirea de tine…oricum ai fi tu…pentru că nu ai încredere în nimeni. Nu ai nici în tine…Dar pentru că ții prea mult la pielea ta…te accepți așa cum ești.

Iar dacă ești un om dotat fizic sau intelectual…îndrăgostirea de tine și de potențele tale te face să nu mai vezi cât de urât ești…în comparație cu adevărata frumusețe.

De aceea egoismul e o autolimitare puerilă

Poți să te oprești la iubirea pentru părinți, pentru soție, pentru copii…pentru că sunt ai tăi…și sunt legați de tine…

Dar prin asta te iubești pe tine în ei.

Nu mai vrei să îi vezi pe alții…tocmai pentru că nu vrei să îți vezi defectele tale…care se răsfrâng și asupra familiei tale.

Și când doar ai tăi contează, familia ta…și familia ta e mai importantă decât familia altora…arăți că gândești izolaționist…că te vezi într-un deșert de lume…unde numai tu „ai dreptul” să te bucuri mai mult decât ceilalți.

Poți să ai pasiuni incontrolabile…poți să vrei mai mult decât poți…sau decât ți se permite…tocmai pentru că izvorul iubirii, care trebuie dăruit lui Dumnezeu și care e imens…vrei să îl dedici unei femei…unui bărbat…unui animal…unei meserii…unei îndeletniciri.

Și viciul…iubirea păcătoasă/ morbidă pentru cineva sau ceva…e tocmai acest lucru: iubirea pentru Dumnezeu aruncată aiurea

O imensă forță irosită…

Așa după cum masturbarea e aruncarea în gol a vieții potențiale…sau dansatul toată noaptea e o sleire de vigoare

Sau cum pasiunea pentru un lucru minor e pas bătut pe loc…în comparație cu virtutea…care te umple de har și de înțelepciune dumnezeiască.

Așa că, pentru a arde bine…pentru a fi focuri aprinse…trebuie să ne lăsăm aprinși de Dumnezeu.

Și Dumnezeu, pe cei care aprind focul pocăinței în ei…îi aprinde cu lumina Sa cea veșnică.

Îi face torțe, lumini care se văd de la distanță, faruri în noapte pentru alții…

Mizați pe arderea care îndumnezeiește!

Pe arderea care spală păcatul în noi și ne umple de frumusețea Lui.

Pentru că a ardepentru păcat…înseamnă a nu suferi nici acum…nici veșnic lumina Lui, slava Lui.

Iar dacă nu o putem simți, dacă nu o putem accepta…slava Lui ni se face foc…foc veșnic…tocmai pentru că noi nu ne-am lăsat aprinși acum, aici, de focul dragostei Lui.

De aceea…să ne facem lumânare de ceară prin pocăința noastră, să ne facem câlți aprinși prin lacrimile noastre de pocăință…pentru ca el să ne aprindă sufletul și trupul cu dorirea Lui.

Și ea, dorirea Lui e bucurie fără sfârșit

Domnul să ne facă părtași ai acestei bucurii! Amin.

Did you like this? Share it: