Zi: 30 decembrie 2012

Predica de Anul Nou a Patriarhului României [2012]

Leave a comment

De Anul Nou, oamenii își doresc și își urează: Un An nou fericit! sau: La mulți ani cu sănătate și fericire! sau:  Ani mulți și buni!

Este firească și frumoasă urarea de mai sus, dar și întrebarea: Cine ne dăruiește ani mulți și buni, cu sănătate și fericire? Răspunsul omului credincios este acesta: Dumnezeu Cel Veșnic și Bun, izvorul vieții, al bucuriei și al fericirii.

Din acest motiv, trecerea dintre ani trebuie întâmpinată mai întâi, cu Rugăciune la miezul nopții și apoi, dacă se dorește, și cu Revelionul citadin sau cu Veghea obiceiurilor tradiționale de la sat.

Astfel urmăm înțelepciunea poporului român exprimată în cuvintele „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”, precum și hotărârea Sfântului Sinod din data de 17 februarie 2011, care a aprobat rânduiala Slujbei ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani. Aceasta conține, în principal, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciuni de mulțumire și rostirea unui cuvânt despre sfințirea timpului.

Astfel, Slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită la trecerea din Anul Domnului sau Anul mântuirii 2012, în Anul Domnului sau Anul mântuirii 2013, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel prin Care s-a făcut lumea (cf. Ioan 1, 3) și veacurile (cf. Evrei 1, 2), încât El este numit și Împăratul veacurilor.

Locul cel mai potrivit pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, ea fiind mediul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum s-au întâlnit ele mai întâi în Persoana Cuvântului întrupat sau a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om viețuitor în timp, pentru a dărui oamenilor mântuirea și viața veșnică din Împărăția Cerurilor.

În Biserică, timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune ca întâlnire a omului cu Dumnezeu oferă credincioşilor posibilitatea mântuirii și a participării lor la viaţa veşnică. Pentru Biserică, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este „anul mântuirii”,  fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă este timp favorabil pentru mântuire.

De aceea, Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al ridicării, timp al sfințirii vieții, timp al înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu, timp al pregătirii pentru a dobândi viața veșnică.

1. Întrucât iconomia sau planul dumnezeiesc al mântuirii oamenilor se desfășoară în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare sau înnoire în Duhul Sfânt a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus nostru Hristos. Desigur, evenimentele unice și irepetabile ale Întrupării, Naşterii, Răstignirii și Învierii Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”.

Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), El Se face prezent și oferă timp de mântuire tuturor generaţiilor până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).

El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi al Sfintelor Taine creştine (Cf. Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1959, p. 208).

2. Întâlnirea credincioşilor cu „vremea aceea” şi regăsirea tuturor în aceeaşi comuniune cu momentele sfinte ale istoriei mântuirii şi cu sfinţii din toate timpurile nu sunt o simplă încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci sunt o trăire aievea, în prezent, prin harul divin, a evenimentelor săvârşite de Hristos Domnul în trecut.

Astfel, în Biserică, se oferă posibilitatea transcenderii timpului fizic, „devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice…Nu este vorba deloc de repetiţie umană, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o dată pentru totdeauna” (Paul Evdokimov, op.cit. p. 241 şi 242).

În acest sens, pentru Ortodoxie, în fiecare an, „Hristos Se naşte”, nu doar: „S-a născut”!

De aceea, credincioşii trăiesc duhovnicește sărbătoarea ca pe un fapt prezent al întâlnirii lor cu Hristos Cel veșnic viu.

De asemenea, în rugăciunile de la împărtăşirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, noi Îi cerem zicând: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…” .

Iar în cadrul unei zile liturgice este evocată simbolic şi reînnoită spiritual întreaga istorie a mântuirii, și anume prin rânduiala celor Şapte Laude, așa cum se săvârşeşte ea în mânăstiri şi catedrale chiriarhale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia plus Ceasul 1 şi Ceasurile 3,6,9).

Prin urmare, cele Șapte Laude ne amintesc în fiecare zi de istoria mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (crearea lumii şi a omului), până  la sfârșitul lumii prezente, când Hristos, Mirele Bisericii, va veni întru slavă să judece vii și morții (cf. Matei 25, 31-46) și să dăruiască oamenilor viața veșnică, într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsă cap.3).

Numărul şapte al Laudelor ne aduce aminte de cele șapte zile (etape) ale creaţiei, de cele şapte zile ale săptămânii și de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt Care sfințește spațiul și timpul.

Timpul se sfințește prin rugăciune ca legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. În această privinţă, este semnificativ faptul că Biserica Ortodoxă are în cultul ei cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu timpul duhovnicesc al credinciosului.

În plus, Calendarul cu fiecare zi sfinţită de pomenirea sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, este fereastra sau ecranul prin care privim duhovnicește timpul, ca timp sfinţit sau timp orientat spre viața veșnică.

Însă timpul mântuirii se prezintă sub mai multe aspecte. El este timpul pocăinţei, timpul despătimirii, timpul rodirii şi al sfințirii omului prin legătura sa permanentă cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic, încheindu-se cu acel „sfârşit creştinesc” sau timpul trecerii la viaţa veşnică din Împărăția Cerurilor. Acolo vor străluci, etern, ostenelile duhovnicești ale vieţii pământești şi se va arăta deplin lumina lor harică primită de la Dumnezeu.

Valoarea unică a timpului pocăinţei, ca dar pentru dobândirea mântuirii, nu poate fi exprimată deplin în cuvinte, deoarece acest timp cuprinde însăși taina iubirii milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu.

Elocvent în această privinţă este cazul tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit în ultima clipă a vieţii sale (cf. Luca 23, 43) sau pilda ultimilor lucrători din vie care au fost răsplătiţi ca și primii lucrători, deşi au venit în al unsprezecelea ceas (cf. Matei 20, 1 – 16).

La fiecare Sfântă Liturghie noi cerem lui  Dumnezeu: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi”, sau cerem să ne dăruiască „sfârşit creştinesc vieţii noastre”, cu nădejdea folosirii timpului rămas al vieţii noastre, ca timp al mântuirii.

În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1997, p.190 – rezumat – ).

Deci, timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării. Poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naştere ca: sănătate, inteligenţă, frumuseţe ș.a.

De asemenea, darurile primite la Botez  ca daruri ale Duhului Sfânt pot fi înmulţite sau pot fi risipite.

Totul depinde de noi, de credința, voința și lucrarea noastră, dacă sfinţim timpul prin rugăciune, pocăință și fapte bune sau profanăm și pierdem timpul vieții noastre prin nepăsare, lenevire și amânare.

Să ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ne ajute să dobândim bucuria sfinţirii timpului vieții noastre pământești, ca timp al mântuirii și al pregustării vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugați, la trecerea  dintre ani și în tot anul, sănătate şi mântuire, pace și bucurie, să binecuvânteze familiile și activităţile dumneavoastră și să vă împlinească toate dorinţele de bine, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinților.

Întru mulţi şi fericiţi ani, cu spor în credință și în fapte bune!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Istorie II. 8

13 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

Florin Faifer[1] consideră că „primul jurnal de călătorie”[2] scris de un român a fost cel al stolnicului Constantin Cantacuzino [1639-1716][3].

Jurnal publicat de Nicolae Iorga sub titlul: Carnetul de studii al lui Constantin Stolnicul Cantacuzino, în Operele lui Constantin Cantacuzino, ed. Nicolae Iorga, Ed. Minerva, București, 1901, p. 1-12[4].

El cuprinde amănunte cu referire la anii 1665-1669, scrise laconic[5]: despre călătoria sa la Adrianopol, din martie 1665, despre călătoria la Constantinopol, din vara lui 1665, iar în 1667 pleacă în Italia și vorbește despre furtuna pe care a trăit-o în Mediterana[6].

O escală la Veneția. Îl impresionează Palatul Dogilor[7].

(fotografie)

Și cumpără din Italia autori clasici, latini, dar și autori renascentiști[8].

*

Titu Maiorescu tipărea la Iași, în 1873, un „studiu de patologie literară”[9]. De 30 de pagini, cu copertă mov.

Primul cuvânt al scrierii e „Darwin”[10]. Și scrie când momițe, când maimuțe[11]. Iar Maiorescu considera că oamenii „se trag” din maimuțe:

(fotografie text)

Un fragment din p. 6.

Omul are exclusivitatea la „beția de cuvinte”[12].

„Violența nemotivată a limbagiului [limbajului]”[13], „prea pedantic [pedant]”[14],  „imbelșugata [îmbelșugata] culegere de exemple”[15],  „prosaică”[16]/ prozaică, „interes psichologic [psihologic]”[17].

Autorul critică anumite texte literare însă într-un stil cu totul inactual.

Adjectivele înoată în „fantasia” lui D. Pantazi Ghica[18]. „Procederi literare” pentru procedee literare[19].

*

În cartea lui George Potra[20], Din Bucureștii de altădată, am găsit un abonament la Teatrul Național. Pentru 40 de reprezentații teatrale[21].

(fotografia abonamentului)

În loja 1, nr. 5. La prețul de 43 de lei…plătit pe 22 februarie (probabil) 1855.

Cum arăta pecetea orașului București în secolul al 17-lea[22]:

(imagine)

Și din ambele imagini observăm că e vorba despre Icoana Buneivestiri.

La 1860 Biserica Spitalului Colțea era acoperită cu șiță[23]. Șița era un lemn subțire, asemănător șindrilei, cu care se căptușea și se acoperea casele[24]. Mai vedem așa ceva, astăzi, la Muzeul Național al Țăranului Român[25] din București…

Mumgiu = lumânărar[26]. De aici vine prenumele Mungiu.  Un nume turcesc.

Cele 6 pogoane de vie, din dealul Bucureștiului, pe care doamna Ecaterina le luase de la Ivan Danciul au costat 30.000 de aspri turcești[27].

Domnul Matei Basarab e cel care a dat numele Mănăstirii Plumbuita[28].

Bufetul lui Costea Foru, pentru că era amplasat ilegal pe pământul Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost dărâmat[29].

În iulie 1833 se termina de construit Bulevardul Mitropoliei[30]. Aici s-au adus castani de la Mănăstirea Tismana, din județul Gorj, mobilier stradal și s-au instalat și felinare[31].

Mezat = licitație[32].

Tocmai pe 26 septembrie 1834 Mitropolia Ungrovlahiei primește pe inventar Bulevardul, adică 3 bănci mari de perete, 6 canapele îndoite cu o spinare, 17 canapele în multe feluri, toate cu spinări, 20 de canapele fără spinări, 36 felinare mici, două felinare mari, 16 lanțuri cu stâlpii lor de piatră, două scaune pentru muzicanți, o casă cu toate cele necesare[33], „o caraulă[34] de scânduri și o putină de apă de băut”[35].

„Comisarul Ghiță Șișca”[36] (sec. 19), Lagarde este impresionat de aspectul Bucureștiului[37] (Google, la prima vedere, o cunoaște numai pe Christine Lagarde[38]),  ciohodar = slugă domnească, lacheu al palatului[39] (există numele de familie Ciohodaru), banul Grigore Brâncoveanu s-a căsătorit cu  Elisabeta Balș și nu au avut copii[40]. Ei au adoptat-o pe Zoe în 1820, o nepoată a lor, fiica lui Alexandru Mavrocordat, care va deveni soția domnului Gheorghe Bibescu[41].

Iar Gheorghe Bibescu a fost domn al Țării Românești între 1 ianuarie 1843 și 13/ 25 iunie 1848[42].

Ulița Lipscani exista de la începutul secolului al 17-lea și purta alt nume[43]. În locul hanului domnului Șerban Cantacuzino, unul dintre cele mai mari hanuri bucureștene, la 1880 s-a construit palatul Băncii Naționale a României[44].

Hanul cu Tei a fost construit în 1833[45].

Strada s-a numit Lipscani pentru că negustorii români, greci, bulgari, sârbi care activau aici își aduceau marfa din orașul Lipsca/ Leipzig[46], din Germania[47]. Iar Lipsk/ Lipsko înseamnă Locul cu tei[48].

„Dughene cu uși”[49] [dugheană = prăvălie mică, sărăcăcioasă; de la turcescul dükkân[50]], „firmă care avea numeroși ciraci [ucenici][51] și contabili”[52], se comandau clopote de Biserici de la Lipsca[53], negustorii de frunte ai Bucureștiului în p. 101 (sec. 18-19), Tudor Hagi Tudorache era „un mare angrosist”[54], din Rusia și din Siberia se aduceau blănuri de samur și de vulpe argintie[55].

„Cuiumgiu” = argintar[56], „haine europenești” vindea Gheorghe Coemgiopolu[57], la propunerea lui Petrache Poenaru[58] guvernul a făcut, în comuna Pantelimon, „o pepinieră de duzi de 80 hectare și o crescătorie de viermi de mătase”[59].

„Caleștile boierilor”, noaptea, erau luminate de „robi țigani purtători de masalale”[60]. Din nota de la p. 106 aflăm că „masala = torță, făclie alcătuită din sfori de cânepă, îmbibată cu păcură sau rășină, care lumina curtea boierească sau strada”.

La hanuri sau cârciumi erau feștile și felinare cu lumânare de seu[61].

În momente speciale (sărbători sau vizite de mari personalități) „se puneau pe anumite ulițe, din loc în loc, butoaie cu păcură aprinsă, ca să fie lumină”[62].

La 16 februarie 1819 vadra de păcură costa 1 leu[63].

La începutul secolului al 19-lea, străzile bucureștene au fost iluminate cu lumânări de seu, apoi cu felinare[64]. Și felinarele stradale funcționau cu ulei de proastă calitate sau cu untură de pește[65].

Primăria Bucureștiului, la 1830, purta numele de vornicie[66]. De aici numele de familie Vornicu.

În 1853 erau 708 lămpi stradale în București, întreținute de primărie, pentru care se plătea suma de 386.158 de lei pe an[67].

Din 1857, 16 lămpi stradale din București au funcționat pe bază de petrol[68].

Conform n. *, p. 114, din luna mai a anului 1857 a început să se folosească petrolul în iluminatul public bucureștean și el provenea de la rafinăria lui Teodor Mehedințeanu, de lângă Ploiești, înființată în martie 1857, care distila anual 2.710 tone de petrol. Și tot în această notă găsim o mare surpriză: „Bucureștiul este primul oraș din lume care a folosit petrolul lampant”.

Lumina electrică, pentru prima dată în București, a apărut în 1882[69], „la palatul regal din Calea Victoriei și la cel de la Cotroceni, la Teatrul Național și în grădina Cișmigiu”[70].

„În 1888-1892 s-a construit uzina de la Grozăvești care procura energie electrică pentru centrul orașului, iar în 1902 s-a construit o altă uzină la Filaret”[71].

Iluminatul electric în București a început în data de 29 octombrie 1890. Pe un singur bulevard…[72].

Iar în 1906, străzile bucureștene „erau iluminate de 3.969 becuri cu gaz, 3. 113 lămpi cu petrol, 1.018 lămpi cu ulei mineral, 151 lămpi electrice cu arc voltaic și de 66 lămpi cu arc incandescent”[73].

La începutul secolului al 20-lea, sacagiii bucureșteni cărau apă în curțile oamenilor pentru 5 gologani donița [un vas din doage de lemn][74]. La 1875 o saca [un butoi] cu apă costa 50 de bani[75].

Sâmbăta se făceau parastase, pomeni și împărțiri de apă[76].

Fântâna publică, de la 1571, a domnului Alexandru Mircea[77]. Domnul Petru Cercel e cel care „a isprăvit mitropolia din Târgoviște”[78].

Primele cișmele publice au apărut la Iași, în timpul domnului Grigore Ghica și după 15 ani vor apărea și la București. Adică în jurul anului 1780[79].

[1] Cf. Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, cu pref. de Nicolae Mecu, Ed. Timpul, Iași, 2006, 445 p.

Despre stolnic, a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul.

[2] Idem, p. 47.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 47, n. 2.

[5] Idem, p. 47.

[6] Ibidem.

[8] Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, op. cit., p. 48.

[9] Titu Maiorescu, Beția de cuvinte. Studiu de patologie literară (publicat inițial în Revista Contimporană. Litere. Arte. Științe), Iassi [Iași], Ed. Tipografia Națională, 1873.

[10] Idem, p. 1.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 6.

[13] Idem, p. 8.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 9.

[17] Idem, p. 11.

[18] Idem, p. 18, 16.

[19] Idem, p. 19.

[20] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 471 p. + fotografii.

[21] E vorba de a 14-a fotografie din seria de fotografii situată între p. 320-321.

[22] Imaginile 9-10 situate între p. 32-33.

[23] Cf. antepenultimei imagini și a însemnării ei situată între p. 32-33.

[26] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 58.

[27] Idem, p. 66-67.

[28] Idem, p. 67.

[29] Idem, p. 79.

[30] Idem, p. 80.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 82.

[33] Ibidem.

[34] O gheretă pentru omul de pază.

[35] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 82.

[36] Idem, p. 87.

[37] Idem, p. 93.

[39] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 95.

[40] Idem, p. 96.

[41] Ibidem.

[43] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 97.

[44] Ibidem. A se vedea: http://www.bnro.ro/Home.aspx.

[45] Ibidem.

[47] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[49] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[52] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 100.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 102.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 104.

[57] Ibidem.

[59] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 104.

[60] Idem, p. 106.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 106-107.

[63] Idem, p. 107.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 114.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 117.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 119.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 119-120.

[78] Idem, p. 120.

[79] Idem, p. 122.

Dante, Divina Comedie [6]

5 comments

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea.

Capaneu și Zeus/ p. 150-152.

Mitologia antică este mai departe amestecată în derularea evenimentelor ca și cum ar fi adevărată.

Personajele mitologice și legendele mitice au același statut ca și istoria creștină și persoanele reale.

„Iadul e rotund”/ p. 153.

Râul Lete spală sufletele celor ce și-au ispășit păcatele în Purgatoriu/ p. 154.

În cercul al șaptelea sunt și homosexualii/ p. 155 ș. u.

La un moment dat, Virgiliu îl avertizează că va întâlni „oameni demni” și cu „de faimă nume”/ p. 163. E însă greu de înțeles în ce mai constă demnitatea lor (pe care, dacă au avut-o în lume, au pierdut-o) și la ce le folosește numele faimos.

Dante e îndurerat de chinurile cărturarilor, mai ales dacă i-a și cunoscut. Însă discuțiile cu Dante par o întrerupere a chinului suferit în Infern.

Pe de altă parte, modul în care descrie autorul durerile celor osândiți, le face cumva să pară mai puțin…infernale.

Înșiși cei osândiți la chinurile veșnice ale Iadului vorbesc cu Dante mai mult despre afacerile lor pământești, rememorează cele ce au făcut și au trăit în viață, sunt curioși de ce se mai întâmplă (sau sunt profeți…), își pun speranța (deși Iadul e locul unde trebuie părăsită orice speranță, cum ne-a avertizat autorul) în amintirea pe care trebuie să le-o poarte alții sau în cărțile pe care le-au lăsat în urma lor…

Nu vorbesc despre pocăință sau părere de rău pentru păcate.

Și, cum am spus, Dante este ca un pictor care e preocupat mai mult de tonurile culorilor, de…cât de frumos e în stare să picteze Iadul.

Nu-și pune problema, decât în mică măsură (și în puține cazuri), a compătimirii cu cei condamnați la Iad.

Virgil: „domn al meu și tată”/ p. 163.

Un duh cu care conversează Dante îi spune:

„Iar dac-o fi să ieși din locul bui [buiac=nebun]

și-ai iarăși să revezi frumosul soare,

când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!” (p. 165)

Nu știu cui îi poate fi drag să-și amintească vreodată de Iad!

Pare că Dante privește această experiență ca pe un fel de expediție într-un loc exotic, ca pe o aventură.

Nu pomenește de vreo metamorfoză lăuntrică, spirituală.

Singura lui preocupare e viitoarea faimă literară pe care…i-o prevăd și pentru care îl felicită cei din Infern.

A atribui celor din Iad clarviziune este considerat un mare păcat în creștinism.

A invoca duhurile morților pentru a prezice era considerat păcat și interzis încă din Vechiul Testament, cu atât mai mult în creștinism nu este admisă o asemenea practică.

De asemenea, nu e deloc creștină iluzia plină de vanitate a nemuririi în memoria altora (pe care o invocă sufletele celor care au fost cărturari), atâta timp cât acei alții nu vor moșteni nici ei pământul, iar această memorie literară de scurtă durată nu le ameliorează cu nimic starea lor în eternitate.

Pentru prima dată, intrând în cercul al optulea, apar „draci cu coarne” care îi flagelează pe osândiți („pezevenghii [proxeneții], seducătorii și lingușitorii”) cu „bice lungi”/ p. 173-174.

Practic, deși e vorba de Infern, demonii nu au apărut deloc până acum, ci numai monștri mitici.

Între „seducători” se află și Iason/ p. 176.

„Lingușitorii” stau afundați în excremente, „îmbălegați”/ p. 177.

Tot în acest cerc se află și „simoniacii”/ p. 179 ș. u.

Papii simoniaci/ p. 181 ș. u.