Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

Florin Faifer[1] consideră că „primul jurnal de călătorie”[2] scris de un român a fost cel al stolnicului Constantin Cantacuzino [1639-1716][3].

Jurnal publicat de Nicolae Iorga sub titlul: Carnetul de studii al lui Constantin Stolnicul Cantacuzino, în Operele lui Constantin Cantacuzino, ed. Nicolae Iorga, Ed. Minerva, București, 1901, p. 1-12[4].

El cuprinde amănunte cu referire la anii 1665-1669, scrise laconic[5]: despre călătoria sa la Adrianopol, din martie 1665, despre călătoria la Constantinopol, din vara lui 1665, iar în 1667 pleacă în Italia și vorbește despre furtuna pe care a trăit-o în Mediterana[6].

O escală la Veneția. Îl impresionează Palatul Dogilor[7].

(fotografie)

Și cumpără din Italia autori clasici, latini, dar și autori renascentiști[8].

*

Titu Maiorescu tipărea la Iași, în 1873, un „studiu de patologie literară”[9]. De 30 de pagini, cu copertă mov.

Primul cuvânt al scrierii e „Darwin”[10]. Și scrie când momițe, când maimuțe[11]. Iar Maiorescu considera că oamenii „se trag” din maimuțe:

(fotografie text)

Un fragment din p. 6.

Omul are exclusivitatea la „beția de cuvinte”[12].

„Violența nemotivată a limbagiului [limbajului]”[13], „prea pedantic [pedant]”[14],  „imbelșugata [îmbelșugata] culegere de exemple”[15],  „prosaică”[16]/ prozaică, „interes psichologic [psihologic]”[17].

Autorul critică anumite texte literare însă într-un stil cu totul inactual.

Adjectivele înoată în „fantasia” lui D. Pantazi Ghica[18]. „Procederi literare” pentru procedee literare[19].

*

În cartea lui George Potra[20], Din Bucureștii de altădată, am găsit un abonament la Teatrul Național. Pentru 40 de reprezentații teatrale[21].

(fotografia abonamentului)

În loja 1, nr. 5. La prețul de 43 de lei…plătit pe 22 februarie (probabil) 1855.

Cum arăta pecetea orașului București în secolul al 17-lea[22]:

(imagine)

Și din ambele imagini observăm că e vorba despre Icoana Buneivestiri.

La 1860 Biserica Spitalului Colțea era acoperită cu șiță[23]. Șița era un lemn subțire, asemănător șindrilei, cu care se căptușea și se acoperea casele[24]. Mai vedem așa ceva, astăzi, la Muzeul Național al Țăranului Român[25] din București…

Mumgiu = lumânărar[26]. De aici vine prenumele Mungiu.  Un nume turcesc.

Cele 6 pogoane de vie, din dealul Bucureștiului, pe care doamna Ecaterina le luase de la Ivan Danciul au costat 30.000 de aspri turcești[27].

Domnul Matei Basarab e cel care a dat numele Mănăstirii Plumbuita[28].

Bufetul lui Costea Foru, pentru că era amplasat ilegal pe pământul Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost dărâmat[29].

În iulie 1833 se termina de construit Bulevardul Mitropoliei[30]. Aici s-au adus castani de la Mănăstirea Tismana, din județul Gorj, mobilier stradal și s-au instalat și felinare[31].

Mezat = licitație[32].

Tocmai pe 26 septembrie 1834 Mitropolia Ungrovlahiei primește pe inventar Bulevardul, adică 3 bănci mari de perete, 6 canapele îndoite cu o spinare, 17 canapele în multe feluri, toate cu spinări, 20 de canapele fără spinări, 36 felinare mici, două felinare mari, 16 lanțuri cu stâlpii lor de piatră, două scaune pentru muzicanți, o casă cu toate cele necesare[33], „o caraulă[34] de scânduri și o putină de apă de băut”[35].

„Comisarul Ghiță Șișca”[36] (sec. 19), Lagarde este impresionat de aspectul Bucureștiului[37] (Google, la prima vedere, o cunoaște numai pe Christine Lagarde[38]),  ciohodar = slugă domnească, lacheu al palatului[39] (există numele de familie Ciohodaru), banul Grigore Brâncoveanu s-a căsătorit cu  Elisabeta Balș și nu au avut copii[40]. Ei au adoptat-o pe Zoe în 1820, o nepoată a lor, fiica lui Alexandru Mavrocordat, care va deveni soția domnului Gheorghe Bibescu[41].

Iar Gheorghe Bibescu a fost domn al Țării Românești între 1 ianuarie 1843 și 13/ 25 iunie 1848[42].

Ulița Lipscani exista de la începutul secolului al 17-lea și purta alt nume[43]. În locul hanului domnului Șerban Cantacuzino, unul dintre cele mai mari hanuri bucureștene, la 1880 s-a construit palatul Băncii Naționale a României[44].

Hanul cu Tei a fost construit în 1833[45].

Strada s-a numit Lipscani pentru că negustorii români, greci, bulgari, sârbi care activau aici își aduceau marfa din orașul Lipsca/ Leipzig[46], din Germania[47]. Iar Lipsk/ Lipsko înseamnă Locul cu tei[48].

„Dughene cu uși”[49] [dugheană = prăvălie mică, sărăcăcioasă; de la turcescul dükkân[50]], „firmă care avea numeroși ciraci [ucenici][51] și contabili”[52], se comandau clopote de Biserici de la Lipsca[53], negustorii de frunte ai Bucureștiului în p. 101 (sec. 18-19), Tudor Hagi Tudorache era „un mare angrosist”[54], din Rusia și din Siberia se aduceau blănuri de samur și de vulpe argintie[55].

„Cuiumgiu” = argintar[56], „haine europenești” vindea Gheorghe Coemgiopolu[57], la propunerea lui Petrache Poenaru[58] guvernul a făcut, în comuna Pantelimon, „o pepinieră de duzi de 80 hectare și o crescătorie de viermi de mătase[59].

„Caleștile boierilor”, noaptea, erau luminate de „robi țigani purtători de masalale[60]. Din nota de la p. 106 aflăm că „masala = torță, făclie alcătuită din sfori de cânepă, îmbibată cu păcură sau rășină, care lumina curtea boierească sau strada”.

La hanuri sau cârciumi erau feștile și felinare cu lumânare de seu[61].

În momente speciale (sărbători sau vizite de mari personalități) „se puneau pe anumite ulițe, din loc în loc, butoaie cu păcură aprinsă, ca să fie lumină”[62].

La 16 februarie 1819 vadra de păcură costa 1 leu[63].

La începutul secolului al 19-lea, străzile bucureștene au fost iluminate cu lumânări de seu, apoi cu felinare[64]. Și felinarele stradale funcționau cu ulei de proastă calitate sau cu untură de pește[65].

Primăria Bucureștiului, la 1830, purta numele de vornicie[66]. De aici numele de familie Vornicu.

În 1853 erau 708 lămpi stradale în București, întreținute de primărie, pentru care se plătea suma de 386.158 de lei pe an[67].

Din 1857, 16 lămpi stradale din București au funcționat pe bază de petrol[68].

Conform n. *, p. 114, din luna mai a anului 1857 a început să se folosească petrolul în iluminatul public bucureștean și el provenea de la rafinăria lui Teodor Mehedințeanu, de lângă Ploiești, înființată în martie 1857, care distila anual 2.710 tone de petrol. Și tot în această notă găsim o mare surpriză: „Bucureștiul este primul oraș din lume care a folosit petrolul lampant”.

Lumina electrică, pentru prima dată în București, a apărut în 1882[69], „la palatul regal din Calea Victoriei și la cel de la Cotroceni, la Teatrul Național și în grădina Cișmigiu”[70].

„În 1888-1892 s-a construit uzina de la Grozăvești care procura energie electrică pentru centrul orașului, iar în 1902 s-a construit o altă uzină la Filaret”[71].

Iluminatul electric în București a început în data de 29 octombrie 1890. Pe un singur bulevard…[72].

Iar în 1906, străzile bucureștene „erau iluminate de 3.969 becuri cu gaz, 3. 113 lămpi cu petrol, 1.018 lămpi cu ulei mineral, 151 lămpi electrice cu arc voltaic și de 66 lămpi cu arc incandescent”[73].

La începutul secolului al 20-lea, sacagiii bucureșteni cărau apă în curțile oamenilor pentru 5 gologani donița [un vas din doage de lemn][74]. La 1875 o saca [un butoi] cu apă costa 50 de bani[75].

Sâmbăta se făceau parastase, pomeni și împărțiri de apă[76].

Fântâna publică, de la 1571, a domnului Alexandru Mircea[77]. Domnul Petru Cercel e cel care „a isprăvit mitropolia din Târgoviște”[78].

Primele cișmele publice au apărut la Iași, în timpul domnului Grigore Ghica și după 15 ani vor apărea și la București. Adică în jurul anului 1780[79].


[1] Cf. Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, cu pref. de Nicolae Mecu, Ed. Timpul, Iași, 2006, 445 p.

Despre stolnic, a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul.

[2] Idem, p. 47.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 47, n. 2.

[5] Idem, p. 47.

[6] Ibidem.

[8] Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, op. cit., p. 48.

[9] Titu Maiorescu, Beția de cuvinte. Studiu de patologie literară (publicat inițial în Revista Contimporană. Litere. Arte. Științe), Iassi [Iași], Ed. Tipografia Națională, 1873.

[10] Idem, p. 1.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 6.

[13] Idem, p. 8.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 9.

[17] Idem, p. 11.

[18] Idem, p. 18, 16.

[19] Idem, p. 19.

[20] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 471 p. + fotografii.

[21] E vorba de a 14-a fotografie din seria de fotografii situată între p. 320-321.

[22] Imaginile 9-10 situate între p. 32-33.

[23] Cf. antepenultimei imagini și a însemnării ei situată între p. 32-33.

[26] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 58.

[27] Idem, p. 66-67.

[28] Idem, p. 67.

[29] Idem, p. 79.

[30] Idem, p. 80.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 82.

[33] Ibidem.

[34] O gheretă pentru omul de pază.

[35] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 82.

[36] Idem, p. 87.

[37] Idem, p. 93.

[39] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 95.

[40] Idem, p. 96.

[41] Ibidem.

[43] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 97.

[44] Ibidem. A se vedea: http://www.bnro.ro/Home.aspx.

[45] Ibidem.

[47] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[49] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[52] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 100.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 102.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 104.

[57] Ibidem.

[59] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 104.

[60] Idem, p. 106.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 106-107.

[63] Idem, p. 107.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 114.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 117.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 119.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 119-120.

[78] Idem, p. 120.

[79] Idem, p. 122.

Did you like this? Share it: