Zi: 1 ianuarie 2013

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24.

Dulăii amestecătura
visului cu împrăștiitura
altii voroave amestecată
audzind,
voroavii ce să răspundză nu putea
și visul cum ar tâlcui nu știia.
De care lucru, iarăși pre Hameleon dintr-acestea
ce s-ar înțelege întreba
și visul ce s-ar tâlcui cerceta.
El dzisă: „A visului izbândire
într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze,
iară ceia carea eu mai denainte am tâlcuit,
de izbândire să o apropiiedze.
Și mai mult pentru vis în zădar
cu gândurile în deșert nu vă purtați,
ce pentru povestea deșteptată
lucrul a păzi nu vă îngăimați,
și de ce întâi și mai cu temeiu viți apuca,
fără zăbavă vă gătați.

Că nu pre atâta Inorogul,
pre cât Șoimul lucrurilor noastre să împoncișadză
(că cine priiește nepriietinului,
acela nu priiește priietinului),
și într-această dată oricine viața Inorogului poftește,
acela cinăi spre moartea Corbului gătește.
Iară cât despre partea mea ieste,
bine știți, că încă de demult
îmbletele Șoimului nu-mi plăcea
și precum pentru vicleșugurile în prepus să întrăm era,
mutarea sfatului celui dintâi îl arăta,
precum v-am și mai povestit.

Iară acmu, iată, prepusurile mele la adevereală
și vicleșugurile lui la ivală
au ieșit (că spre porunca stăpânească ce vicleșug
mai mare a fi poate
decât prieteșug
și frăție a lega cu nepriietinul cel de moarte),
precum și Șoimul a face acmu s-au vădzut,
carile, pre vrăjmaș ca acesta la mână având,
nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit,
ce încă și departe țiindu-i,
spre a lui priință
și a vicleșugului părtășie
pre alții a-i întoarce silește.

Însă precum bine salamandra mă mustra
că nu fietecui ieste dat jăratec a mânca
(nici fietecui de lucruri aspre și grele a să apuca
să cade, ales când pricina
asupritoare lipsește). Dară de vreme
ce eu, ticălosul, jăratecul am mâncat,
în mață neastâmpărat
pojar ca acesta mi s-au ațițat,
oaâle ohendrii am băut,
puii șerpelui am zămislit
și acmu iată că i-am și născut,
pre toți cereștii milostivi
cu plecăciune rog ca aceasta numai,
iară nu alta, izbândirea visului să fie.

Că până aice fortuna
piciorul a călca de-și va opri,
tot oarece nedejde rămâne
ca lucrul început la săvârșit
să să ducă, însă nevoință
din inimă și silință
din suflet de să va pune
(că nevoința sufereală cearcă,
iară sufereala toate rabdă,
iară răbdarea cu vreme mai mult izbândește)”.

Dulăii dzisără: „Dară acmu adevărat,
peste știința noastră,
Inorogul cu Șoimul împreunare să fie avut?
Și fără prepus cuvinte necădzute ca acestea
cătră tine împotriva stăpânului nostru
să fie grăit?”

„Cu bună sama, răspunsă Hameleonul,
și așe să-m[i] aib parte de copiii
pre carii acmu prin pântece i-am născut
(că bine știți că într-alt chip
nașterea copiilor
firea mi-au tăgăduit)
și așe roada săditurii carea am sădit
și zmiceaoa,
odrasla hultuoanei carea am hultuit
să-mi crească, cât ieste minciună
sau alt chip de blojeritură
în voroava mea.
Deci mai mult ceva de acestea
a vă prepune vă părăsiți
și cum mai curând
pentru lucrurile Inorogului
și pentru strâmbe îmbletele Șoimului,
Corbului știre să dați.

Că amintrilea (rana obrintindu-să
și patima învechindu-să,
a să vindica cu nevoie va fi)
(căci până a nu flămândzi, hrana a cerca,
a socolanilor,
iară flămând pe la ușile altora
a să împrumuta,
al leneșilor lucru ieste).
Și cătră acestea
lucrul încă mai dintr-adânc
a cunoaște de viți vrea,
a ști vi să cade
că a Șoimului fapte spurcate
nu numai cu atâta să încheie,
ce încă și de alte ale lui vânturoase fantazii
bine m-am adeverit,
pentru carile fără nici un prepus
adeverit sint”.

Dulăii aceia ce poate fi
întrebându-l
și de va fi ceva de temeiu,
pentru ca totdeodată monarhiilor
știre să facă, dzicându-i,
Hameleonul răspunsă:

„Ieri, când soarele fruntea cailor spre apus
și carul spre coada ursului celui mic își întoarce,
pre marginea prundișului încoace
și încolea,
pentru ca meleanholiia
să-mi rășchir,
primblându-mă
și pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare
în multe gânduri învaluindu-mă,
Moliia,
carea blanele strică,
în timpinare îmi ieși.

Eu, macar că nu de foame,
ce pentru zăbava
pre vârvul limbii luând-o, ea, săraca,
de icoana morții carea acmu
dinainte-i sta,
tare înspăimându-să,
cu mare umilință a mi să ruga
începu și:
„Cruță-mi viața, domnul mieu,
dzicea,
spre moale și molatec trupșorul mieu
aspru și nedomolit nu te arăta,
ce întâi doaâ, trii jelnice a mele
cu cele
mai de pre urmă trase duhuri
alcătuite stihuri
și olicăite cântece
ascultând,
vii cunoaște că musele [muzele],
pre cei ce de la inimă le iubăsc,
cu darul profitiii îi împodobăsc!

Care cântec, bineînțeles,
și mie
și ție
și pre lângă noi încă multora
viață a da,
iară amintrilea
neaudzit și neînțeles,
a multora
ața vieții [de la Miron Costin] a curma poate”.

Eu îi dziși: „(De moarte nu te teme
și de viață nu fi cu grijă),
ce cântecul ce știi
cum mai curând
și cum mai bine știi,
mi-l cântă,
pentru carile împreună cu viața
și alte multe și scumpe
de la mine daruri vii lua,
carile, după giuruința cuvântului,
îndată și cu plineala lucrului
vor urma”.
Ea, dară, într-acesta chip cântecul începu:

„Cu penele Șoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirânește,
Nici din hereghie pre drept stăpânește,
Ce-n cuibul altora oaâle ce au scos,
Tare laba Șoimului le va da-le gios,
Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cere cu svinte cuvinte.
În curândă vreme, după fulger, tunul
Rău îi va detuna, din mulți pân la unul”.

Așijderea vii ști,
domnul mieu, dzisă Moliia,
eu, ticăloasa,
și a mă naște și a mă hrăni
din pieile jigăniilor obiciuită fiind,
cu amăgeală blane socotind a fi,
în niște pene am fost întrat,
de la carile și cântecul acesta
acmu de curând am învățat.
Penele dară precum să videa
era de Șoim cu de Bâtlan amestecate,
carile după sfârșitul cântecului,
între sine o voroavă dulce
și iscusită ca aceasta
a șopti începură.

Și întâi penele Bâtlanului
cuvântul apucând,
dzicea: „Pre stăpânul mieu,
acmu de curând, Corbul l-au trimis,
pentru ca împreună cu stăpânul vostru,
Șoimul, de pază prin munți
și prin gârlele apelor să fie
și nu știm încă pentru alt oarecine
(a căruia nume l-am uitat)
aminte să le fie le-au poruncit,
ca doară a-l prinde putând,
nu știm ce răutate mare
să-i facă să gătesc.
Însă ce vor putea isprăvi
nu putem ști,
de vreme ce, precum înțelegem,
nu pre iușor acesta lucru a isprăvi
nedejduiesc”.

Iară penele Șoimului dzisără:
„Voi, puturoaselor, câte cuvinte ați grăit,
pre toate cu nu știm, nu știm,
le-ați amestecat.
Ce noi știm
că stăpânul nostru nici nebun,
nici luat de minte ieste,
ca organ răutății
și cleștele faurului să să facă
și știm
că tot sfatul din rău spre bine
și din minciunos spre adevărat
l-au mutat
(că precum atocmirea mădularelor
la frumsețea trupului,
așe atocmirea sfaturilor
la podoaba înțelepciunii
slujește).

Adecă de strâmbă vânarea Inorogului
părăsindu-să,
ei pre cela ce i-au trimis să vânedze
și pre noi din pestrițe să ne facă negre,
iară pre voi din negre să vă facă pestrițe,
care lucru acmu,
cu mijlocul celor ce știu văpsi acestea,
ieste gata
și precum după fulger
îndată tunul urmadză,
așe după sfat,
cuvântul în lucrul să va plini”.

Acestea, o fraților, de la lighioaia
carea afară din toată patima noastră ieste
am audzit și, precum pentru începături,
așe pentru sfârșituri,
vreo știre să aibă în ceva a prepune
nu ieste.
De care lucru,
aievea ieste că probăziturile
carile în obraz mi le arunca
și laudele cu carile
pre Inorog preste nuări râdica
cu a Moliii cuvinte
foarte bine să potrivăsc
și decât lumina soarelui
mai tare să adeveresc.

Acestea, pre cât
a mea proastă socoteală agiunge,
cu un ceas mai înainte
la o cale de nu să vor pune,
mă tem că să nu cumva iasă,
precum penele dzicea,
și noi pre alții a vâna
îmblând, să nu ne cumva
vânedze alții pe noi
(că ce ieste după părete,
ochiul muritoriu a videa,
și ce să va naște mâne
sufletul în muritoriu a cunoaște
nu poate).

Pentru care lucru (tot cuvântul ascultat,
tot sfatul de întrebat
și tot prepusul
cu chibzuită socoteală cercat
și scuturat
trebuie)”.

Dulăii de acestea cu înformuite dovedele
a Hameleonului tare adeverindu-să
și cuvintelor lui vârtos încredințându-să,
îndată pentru toate Corbului știre făcură
(că precum dulăii fricoși
de frundza clătită latră,
și coteii minciunoși
de pe urma șoarecelui,
ca după a iepurelui
cehnesc,
așe iușorul la minte
de toate să teme
și pentru [drept] adevăr
minciuna pre lesne crede).

Ce Hameleonul meșterșugul ritoricăi
în poetică mutând,
o sentenție veche
spre mai mare răul nou
într-acesta chip le prociti:

U calon, o file, panta logon poti tectona fitin
Mideti pant’ allu hreos ishemen alla che aftos
Tehnaote siringa, peli de ti efmares ergon[1].

Adecă:
Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece
pricină la meșter a merge.
Nici la toate altul să-ți trebuiască, ce și tu
Fă fluierul, căci îți ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători
nu în zădar învățături
ca acestea supt slovele nemuririi
au legat, ce pentru ca dintru ale sale
următorii domirindu-să,
spre folosul și procopsala sa
cuvintele la faptă să aducă.

De care lucru noi,
macar că știre Corbului facem
și învățătură de la dânsul așteptăm,
însă după svânta aceasta sentenție
și de la noi vreo clătire
a să face trebuie,
pentru ca doaâ lucruri
a dobândi să putem:
Una căci nevoia lucrului
ce ne stă asupră poate să nu aștepte
învățătura de acolo,
alta că ce din mintea noastră
a isprăvi vom putea,
aceia numai hirișă
a noastră cinste să va chema.

Iară amintrilea,
noi totdeauna ucinici
și alții meșteri vor rămânea,
nici toată nedejdea curmând
în toate ceasurile, ca puii golași,
cu gura căscată, hrana
de la alții să așteptăm,
ce bună inimă făcând,
bărbătește de isprăvirea lucrului
să ne apucăm.
Că precum am și mai dzis,
că de va rămânea
a visului tâlcuire numai până aicea,
alaltă tâlcuire toată nelucrătoare
va rămânea
și doritul săvârșit
odată cu bucurie tot vom videa.

Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas,
de vreme ce Șoimul,
în mine deplin credință având,
precum iarăși la același loc
cu Inorogul ieste să să mai împreune
mi-au arătat. Care vreme
foarte în minte țiind-o,
altă dată somnul nu vise,
ce trezviia lucruri deplin îmi va arăta,
și așe, socotesc
că de lațurile ce i-am întins tot nu va scăpa”.

Deci dulăii carte
în chip ca acesta
scrisă cătră Corb trimasără:
„Monarhiii monarhiilor
și domnului domnilor,
stăpânului nostru milostiv,
noi credincioasele slugi
și plecații robi,
ogarâi, dulăii,
coteii
și Râsul, cu multă plecăciune,
la pravul pragului puternicului
nostru stăpân,
nevrednicile noastre obraze ștergând,
de la toate cereștile puteri,
bună pază și fericită viață rugând,
biruință a toată împotrivirea
și supunere a tot nepriietinul poftim.

Cătră aceasta, în știre facem
că precum cerescul Vultur
martur cuvintelor
și cunoscătoriu inimilor ne ieste,
că nu de vreo zavistie porniți,
nici de vreo pizmă clătiți,
ce de adevărate
tâmplate
lucrurile părților acestora
(adecă la Grumadzii-Boului,
unde împotriva nepriietinului de obște
și pentru vânătoarea vrăjmașului Inorog
trimiși sintem) însămnăm
și înștiințăm.

Va ști dară domnul nostru milostiv
că în ceste dzile cu ostenința
a unor priietini credincioși
și prin multe crunte ale noastre sudori,
cât și talpele prin aspre
și ascuțite stinci călcând
ni s-au beșicat
și prin dese și ghimpoase hinciuri scociorând,
părul ni s-au jepuit
și piielea ni s-au despoiat,
și așe, după multe priveghiri și alergări,
pre acel de cap nepriietin
la mare strâmptoare l-am coborât
și în mâna Șoimului
ca în nerupte și nedezlegate legături
l-am lăsat, cu toții bună nedejde având
ca și ostenințele noastre
în deșert să nu iasă,
și acel cumplit nepriietin
sfârșit răutăților să-și puie.

Ce Șoimul (pre carile
pentru mai mare credința
și mai bună nedejdea
l-ai fost trimăs),
după ce cu dânsul față la față au vinit,
nu știm, cu ochii,
ca vulpea pe cocoș, l-au fărmăcat,
au cu cuvintele,
ca sirenele cu cântecele,
l-au ațipit
și l-au amăgit?
Atâta știm că nu numai
căci nu l-au prins,
nu numai căci nepipăit
l-au slobodzit,
ce încă și una cu dânsul
într-un prieteșug
și într-o inimă legându-să,
mare dragoste între dânșii să arată,
atâta cât, nu numai
căci despre goana lui ne oprește,
ce încă și pre noi,
ca vicleșugului lui părtași să ne facem,
tare ne silește.

Așijderea Bâtlanul
(carile mai pre urmă
pentru paza gârlelor s-au trimis),
în partea lor dându-să,
toate tainele
și toate silțele
cătră Inorog ne descopere,
cât un păr de pe noi de ne-ar năpârli,
preste știința nepriietinului să fie
cu putință nu ieste.
Cătră acestea, foarte bine
și din chipuri de credința vrednice,
tare ne-am adeverit,
adecă Șoimul penele schimbându-și,
din pestrițe negre,
iară a Bâtlanului din negre pestrițe
să le facă. De care lucru,
acestea nu în puțin a să lua
trebuie (căci bucățeaoa aluatului
la toată covata
destul ieste
și din scânteia mică,
mare pojar a să ațița poate).

La carea proasta noastră minte
alt leac a afla nu poate,
fără numai Șoimul și Bâtlanul,
dintr-această slujbă scoțindu-să,
la monarhie să să cheme,
ca pentru vicleșugul
carile au făcut dovedindu-să,
cu ceia ce li să cade pedeapsă
să li să plătească”.

Cartea acestora
decât cerneala mai cu negre pâri plină
și într acesta chip împodobită era.
Iară Șoimul, precum mai sus s-au pomenit,
dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărțit,
după cuvântul carile îi dedese,
și el carte ca aceasta alcătuind,
cătră Corb au trimis:
După titul. „Bine știe domnul mieu milostiv
că după porunca carea mi s-au dat,
la Grumadzii-Boului viind
împreună cu toți dulăii,
în tot chipul de nevoință,
spre a Inorogului vânătoare am silit
și am nevoit,
atâta cât nicio piatră neclătită
și nici un unghiu nescociorât
și nici un meșterșug neispitit
n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade,
nevoința batgiucuresc)
și nicicum cu de-a sila
la mână să-l aducem n-am putut.

Ce iarăși, după porunca carea am avut,
cu mijlocul Hameleonului,
cuvinte de pace
și sămn de prieteșug
i-am trimis, socotind
(ca cea cu rău a isprăvi n-am putut,
cu bine a isprăvi să ispitim).
Carile, întâi cuvintelor,
apoi giuramânturilor
mele încredințându-să,
la un loc ne-am împreunat
și tot feliul de voroavă
cu dânsul am scuturat.

Ce câte prin multă vreme am vorovit,
toate a să scrie și multe sint
și nu toate urechile
a le suferi pot.
Iară toată închietura cuvintelor
ieste aceasta:
Pacea și liniștea
cu toată inima poftește,
însă a să încredința
prea cu anevoie a fi arată,
de vreme ce de multe ori
și prin multe chipuri
aceasta s-au ispitit
și totdeauna și în cuvinte
și în fapte amăgit
și viclenit
s-au aflat.

Care lucru, eu,
tare tăgăduindu-l,
cu multe chipuri de voroave, fără ființă,
dreptatea a-i astupa mă siliiam
(că cei ce a păcii
aședzători sint,
pentru ca cele cu cuviință
și spre împăcarea inimilor
sint să aședze,
și minciuni a grăi
slobodzenie au,
ca capetele râdicând
și înălțând,
mijlocele a ținea să poată).

Ce el, cu multe și mari argumenturi
și nebiruite dovede
și mai vârtos cu scrisorile
carile a mână avea,
dreptatea lui și amăgeala noastră arăta,
atâta cât ce să-i răspund
n-am mai avut.
De care lucru
toate cuvintele lui cu socoteală
și toate jalobele lui
cu dreptate a fi mi s-au părut.
Și într-aceasta, domnul mieu milostiv
adeverit să fie
că amestecătorii de răutăți
și a păcii nepriietini
într-alt chip îl zugrăviia,
iară eu la dânsul alt chip am cunoscut.

Deci ce priința adevăratii mele slujbe
mă îndeamnă și adevărul poftește,
dzic că jiganiia aceasta
nu de neprieteșug,
ce de prieteșug
vrednică ieste,
căci într-îmbă mâna gata
și neferit ieste.
Pentru acestea, dară,
cu îndrăzneala și voia vegheată
carea la lumina negrimei tale
neapărat am, mă rog:
ca ce pofta
și voia domnului mieu milostiv
ar fi, cum mai curând
chiar răspuns să aib,
căci până în vremea a 1.500 de minute,
soroc răspunsului puind,
până la aceia vreme
goana neprietinească
în odihna prietinească
precum va sta cuvânt i-am dat”.

Corbul, dară, ase din doaâ părți,
doaâ feliuri de scrisori luând,
cu doi ochi, doaâ cărți citiia,
și cu doaâ urechi,
doaâ povești împotrivă audziia.
Ce ochiul cel drept
cu urechea dreaptă
pe cartea dulăilor fu
și minciunoasă cuvintele
și clevetele lor ascultă.
Iară ochiul stâng
și urechea stângă
pe slovele curate
și cuvintele adevărate
întorcând,
toate dzisele îndărăpt
și tot adevărul în minciună
luă (căci minciuna după voie
decât adevărul împotrivă
la cei stăpânitori
mai mare încăpere are).

Deci dulăilor răspuns dede,
precum pre Șoim și Bâtlan
de acolo râdicând,
ceia ce li să cade
își vor lua plată,
iară ei, în tot chipul silind,
lucrul în slab să nu lasă
și ori în ce fel s-ar putea,
numai la mână nepriietinul să vie,
să nevoiască,
pentru carea mare mulțemită
și de aceia slujbă
vrednice daruri vor lua.
Iară din pricina lenivirii lor,
lucrul într-alt chip de va fi,
fără grea certare
și fără a cinstei scădere
să scape nu vor putea.

Iară Șoimului într-acesta chip
răspuns trimasă: „Cartea ta am luat
și într-însa cuvintele inimii
Inorogului am citit.
Deci iată că-ți dzic:
nu să poate,
nu să face,
nu să află,
cătră mine altă dată
a scrie te părăsește.
Iară Inorogului cuvânt de pace
supt giurământ cât de tare dă,
și numele cerescului Vultur
la mijloc puind,
pre nepriietin a amăgi
nu te sii
(căci la noi doftori sint carii,
daruri bune vădzind,
boala păcatelor cât de grea
a tămădui pot),
(o, zei che tei [o, zei și dumnezei],
muritorii a nemuritorilor voie a amăgi
cum pot ispiti?).

Ce ori în ce chip ar fi,
încă o dată la locul prundișului
a-l coborî silește,
de unde altă dată
ca de altă,
să nu cumva mai scape,
nici frica giurământului
de la îndrăzneala izbândii
a te opri pricină să pui
(că pre nepriietin a-l birui
numai voia noastră cearcă,
iară tot feliul de meșterșuguri
și de vicleșuguri
a face
pravila locului nostru sloboade).

Că în monarhiia noastră vestită
și de la toți adeverită
axiomă ieste
(cu mortul, decât cu viul,
giudecată a avea,
mai lesne,
și de păcatul nevădzut,
decât de ne priietinul vădzut,
a te curăți
mai pre iușor ieste).
Că când jiganiia aceia dintre vii
va lipsi,
atuncea numai noi
precum adevărat între vii
ne odihinim
ne vom putea numi.

Deci cum mai curând,
după porunca noastră,
sau isprăvind,
sau neisprăvind lucrul,
pre Bâtlan împreună cu tine luând,
aicea să vii
căci alte lucruri
și alte trebe
într-alte părți a împărățiii noastre
s-au tâmplat,
la carile pentru ca
cu mâna ta
să să isprăvască,
sintem să te trimetem.

Iară pentru aceia slujbă
într-acea parte,
iată că pre fratele frate lui,
vărul vărului
și nepotul nepotului,
Uleul, trimetem,
carile, îndată acolo ce va sosi,
tu, fără altă zăbavă
sculându-te, să vii.
Într-alt chip să nu faci.
Aceasta-ți scriem”.