Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25.

Partea a opta

Amânduror părților
răspunsurile într-acesta chip viind,
dulăii cătră Hameleon
a Corbului socoteală îndată descoperiră
și pentru venirea Inorogului la împreunare
foarte amintea să-i fie
cu multe giuruințe îl rugară.
(Ce pietrii rătunde din vârvul dealului
puțină urnire îi trebuie),
căci el altă treabă nu avea,
fără numai ce dzua
împreunării lor păziia.

Iară Șoimul, vădzind că după făgăduința
carea cătră Inorog făcusă
răspunsul nu-i vinisă,
nici inima Corbului
spre pofta adevărului să plecase,
ce supt numele credinții
încă mai mari și mai fără lege vicleșuguri
să facă îi poruncește,
socoti (că mai bine ieste într-o dzi
de o mie de ori a muri
decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede
o dată a amăgi),

și tot adevărul cătră Inorog descoperind,
adevăratul prieteșug
să-i dobândească aleasă,
pentru ca din viitoarea-i primejdie
norocul a-l feri
de nu va învoi,
încailea pre dânsul
de acea imăciune curat
și neimat
să-l cunoască.

Deci Șoimul
de vicleană cartea
carea dulăii cătră Corb scrisese
nicicum de știre având,
și pentru vicleșugul Hameleonului
nicicum prepuind,
Hameleonului știre trimasă
ca cum mai curând
să vie, căci are cuvânt să-i grăiască
și poruncă să-i poruncească.

Hameleon, pururea grijea
vremii răspunsului
și a împreunării lor purtând,
fără altă zăbavă, sărind,
la Soim să dusă.
Cătră carile Șoimul:
„Du-te, dzice, o, priietine,
și Inorogului știre dă
precum răspunsul ce așteptam
mi-au vinit,
deci, oricând va putea,
iarăși la locul dintâi
împreunare să avem îl poftesc,
căci singur, de ar fi cu putință,
unde să află aș merge,
dară multe pricini înainte să pun,
carile despre acea cale mă împiiedecă.

Întâi că, mărgând eu acolo,
alalți tovarăși poate
într-alte prepusuri să între;
a doa, că macar că
pentru prepusuri vânturoase
ca acestea atâta aminte nu mi-ar fi,
ce în trecutele dzile,
după vânarea unii Potârnichi,
mai vârtos decât s-ar fi cădzut
slobodzindu-mă, câteva pene
din aripa dreaptă mi-am betejit,
deci, pentru ca să să îndreptedze,
câteva dzile în odihnă
să mă aflu doftorii mi-au poruncit;
și așe, la înălțimea munților
a mă sui peste putință îm[i] ieste”.

Hameleonul, poruncă lui plăcută
și dorită ca aceasta audzind,
mare bucurie luă
și de tâlcuirea visului său cea dintâi
iarăși tare a nedejdui apucă.
Ca acestea dară în gând clocotiia,
iar din cuvânt cătră Șoim dzisă
(cu îndrăzneală grăind
și pentru cuviința dreptății pomenind):

„O, domnul mieu,
înțelepții cuvintele îndesite
a suferi obiciuiți sint,
cu care sentenție și eu sprijenindu-mă,
pentru adevăratul mieu priietin
o obrăznicie cădzută
și o asupreală întregilor la minte plăcută,
cătră tine de voi arăta,
iertăciune să aib mă rog.

Mă rog, dară, domnul mieu milostiv,
să nu cumva ostenințele mele în zădar să iasă,
adecă împreunarea aceasta
să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului
să fie, că precum bine ai cunoscut,
dreptului acestuia grele năcazuri
și nespusă strâmbătăți i s-au făcut
și încă altele mai mari a i să face
(pre cât pociu cunoaște)
urâtorii dreptății cu multe chipuri
mă tem că nevoiesc,
că precum și mai denainte am dzis
(cine adevărat iubește,
gânduri de negândit gândește
și prepusuri de neprepus prepune).

De care lucru, iarăși mă rog,
obrăzniciia mea
în vină să nu să ție,
și eu iată că după porunca ta
știre îi voi da,
iar el, după cuvântul carile au dat,
soarele îndrăpt poate să să întoarcă,
iară el din socoteală-și să să mute
precum peste putință ieste
adeverit sint.
Deci el acmu viind,
să nu cumva alte meșterșuguri
de vicleșuguri
să fie, și apoi toată ocara asupra mea
va rămânea
și toată lumea
numele vândzătoriului
și porecla de răufăcătoriului
mie îmi va punea.

Ce nu atâta pentru strâmbă poreclitura mea,
cât pentru fără cale doseditura
lui m-aș pedepsi” (o, jiganiia fățarnică,
o, vas spurcat și lingură scârnavă,
cum răutatea în inimă amestecând,
cu gura cele ce știia că-i vor vini,
pentru ca asupra altora să cadză,
cale le găteadză).
Șoimul, de spurcat vicleșugul lui
așeși nicicum prepuind,
de acestea ce-și propune
nicicum grijă să nu poarte
tare îl adeveri,
și precum (mai bine fără purtarea duhului,
decât cu purtarea ocărâi a fi socotește)
îi dzicea.

Hameleonul acmu, deplin cunoscând
precum gândul Șoimului
nicicum spre răul Inorogului
nu să pleacă,
ce cinstea cuvântului
decât viața mai scumpă ține,
de acolo ieșind, întâi la dulăi să dusă,
și toate câte Șoimul îi poruncisă
și pentru vinirea Inorogului la împreunare,
precum peste puține dzile
ieste să fie, le spusă.
Apoi la Crocodil alergă,
cătră carile cu mare îndrăzneală:
„Bucură-te, domnul
și stăpânul mieu milostiv”, dzisă.

Crocodilul: „Ce poate fi aceasta
a ta lascavă și voioasă arătare?
Oare ție vreun bine,
au altuia vreun rău undeva ai simțit?”
(Că zavistnicii pentru răul altora
decât de binele său
mai mult să bucură).
Hameleonul dzisă: „Amândoaâ
părțile întrebării, o, domnul mieu,
adevărate și precum sint le-ai cunoscut.
Și cum să nu mă bucur,
de vreme ce prada ț-am apropiiat,
vânatul la strâmtori ț-am încuiat,
masă întinsă ț-am deșchis
și bucate sățioase ț-am gătat
și, în scurt să dzic,
toate după poftă și după voie s-au tâmplat.

Că, iată, în ceastă sară Inorogul
la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc
(căci așe cu dulăii să vorovisă).
Deci altă cale de scăpare
și potică de fugă
nu-i rămâne, fără numai doară
în apă să să arunce,
unde domnul mieu
câteva ceasuri a străjui
de nu să va leni,
fără greș de biv
pradă domnul mieu va dobândi,
eu asupra nepriietinului voi izbândi
și prețul îndzăcit
și însutit
îmi voi plăti.

La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi
și, așe precum socotesc,
bucată gata în gura domnului mieu va vini”.
Crocodilul, acestea audzind, să veseli,
însă cătră Hameleon într-acesta chip
întrebarea vrăjbii pusă:
„Eu, pre cât din sunetele cuvintelor lumii
am putut înțelege, tu și cu Inorogul
mare dragoste aveați
și odânăoară într-un loc nedespărțiți lăcuiați,
atâta cât sufletul tău de a lui
lipit să fie fost să părea.
Dară acmu această vrăjmașă neprietinie
și de moarte asupră-i viclenie
din ce pricină să să fie tâmplat?
Cu dreptul voiu să-mi spui”.

Hameleonul, de nenedejduită
întrebare ca aceasta,
deodată tare să ului
(că minciunoșii
în voroavele tocmite să dezvălesc,
iară la întrebările fără veste
ca bezmeticii să uluiesc).
Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvântul
(minciunosul tatăl minciunii
și minciuna fata minciunosului ieste),
îndată minciuna zămisli
și spurcata basnă născu,
dzicând: „Aceasta întrebare
până acmu nici din priietini,
nici din nepriietini
cineva m-au mai întrebat,
în care lucru ascunse
și de nedescoperit taine să cuprind,
nici cătră alt chip
o dată cu moartea le-aș descoperi.

Ce de vreme ce domnul mieu
acesta lucru a mă întreba
și dreptatea carea asupra lui ași avea
a afla
învoiește, pre cât mai pre scurt voi putea
(de vreme ce la Inorog
a mă duce vremea mă grăbește)
a te înștiința
mă voi nevoi.
Va ști
dară domnul mieu milostiv
că părintele mieu era Apariu,
carile în toate dzilele
apă de la fântânele de singe
a aduce obiciuit era.
După ce și eu mai la vârstă am sosit
și cofa în mână a râdica,
apa din fântână a scoate
și coromâsla pre umere a purta
a putea
am început,
cu tată-mieu împreună
adese fântânele cele de singe
la rădăcinele Munților Vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

Munții aceștea, departe,
în țara ce să cheamă Pizma,
să află, despre partea răsăritului,
pre marginea ocheanului în sus,
spre crivăț, și în gios,
spre amiadzădzi, în lung și în lat
atâta de mult să trag,
cât cei ce nepărăsit
drumul carile pre la rădăcinele lor merge
au ținut
dzic precum până
la ocheanul apusului ocolesc
și ca un zid în giur împregiur
toată rătundzala pământului îngrădesc.

Așe, noi dară pentru trasul apii
adese la acei munți mărgând
și din care izvor apa mai cruntă
și fierbinte ar fi ispitind
(căci apa aceia cu fierbinteala,
iară nu cu răceala
setea stâmpără),
odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat,
în vârvul a căruia un puț prea adânc
și mai să dzic fără fund
am aflat.
Din gura puțului ciutura
cu hârzobul slobodzind,
după ce cât era funia de lungă au mărs,
după ce învălitorile ca petelor
și încingătorile mijlocelor
la capete am adaos,
cu mare nevoie de fundul puțului agiungând,
precum de o umedzală ciutura
să fim împlut am simțit.

Iară după ce vasul afară scoasem,
vădzum că nu umedzală roșie,
ce albă era, din carea, gustând,
precum adevărat lapte ieste am cunoscut.
Și îndată, precum muntele cela ce lapte izvorește
să fie ne-am adus aminte.
Îndată ce laptele gustaiu,
din fundul puțului un tânguios glas:
„Vai, țițișoarele mele,
vai, lăptișorul mieu,
cine dintre muritori te-au tras?
Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut?
Cine ieste îndrăznețul și obraznicul acesta
carile pieptul Biruinții a apipăi
și țițișoarele fiicăi mele de gurguie a suge
nu s-au temut?”

Tată mieu, glasul acel așe de tângâios
și așe de mângâios
audzind, îndată descântecul necromandiii
asupra laptelui a descânta începu
(căci precum duhul Biruinții să fie
într-acesta chip strigat price pusă).
Laptele, după descântec,
îndată a să închega
și mădularele unul de altul a să lega
începură. După aceia vinele
preste oase întindzându-să,
toate părțile trupului a să clăti
și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi
vădzum. Și așe, îndată o ficioară ghizdavă
și frumoasă denainte-ne în picioare stătea,
carea cu ochii sigeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu fața singe vărsa,
cu budzele inima spintica,
cu mijlocul viața curma,
cu statul morții râdica,
cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura,
cu răspunsul sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinții
toată frumsețe biruia
și covârsiia.

Pre aceasta într-acesta chip,
o, domnul mieu, vădzind-o,
îndată în inimă rană nesuferită
și boală netămăduită
simțiiu și cătră părintele mieu:
„O, tată, căci lucru primejdios
ca acesta a videa m-ai născut”
(că decât rana dragostelor
și decât boala iubostelor
mai primejdioasă nici țirulicii au vădzut,
nici doftorii au audzit)
„și decât meșterșugul pre morți a înviia,
mai bine meșterșugul pre mine a mă omorî
sau a nu mă naște să fi învățat”
(că în statul acesta a vieții
de dragoste pătimitoare,
moartea decât viața mai poftită ieste).

Tatăl mieu, în nerupt lanțuhul dragostelor legat
și așe de tare înfășurat
vădzindu-mă, dzisă: „Bodzul [zeul] dragostei, o, fiiule,
fiiul Afroditei ieste,
pre carile nu după micșorimea vârstei
(căci pururea copil ieste),
ce după tare arcul ce trage
și ascuțită sigeata
ce în ficați înfige,
cei ce-l măsură, îl cunosc.
Ce cât spre această a ta
de curând scornită patimă
lucrul ar pofti,
fii cu bună inimă,
că cela ce cu cuvântul
și cu meșterșugul
farmăcului necromandiii
din lapte ficioară a face au putut,
din ficioară spre pofta nevestirii
inima a-i pleca
cu multul mai pre lesne va putea.

Numai atâta
căci de împotrivnic norocul tău
(carile muritorilor niciodată
deplin nu vine)
foarte rău îmi pare,
de vreme ce ficioara aceasta,
din lapte născută fiind,
din fire starpă a fi
firea au lăsat-o,
nici pântecele ei spre zămislirea simențiii
locuri ș-au gătat.
Unul i-ar fi leacul
(pre cât adânc meșterșugul
mieu a afla
poate), ce și acela
pre cât cu anevoie îi ieste aflarea,
cu atâta mai cu nevoie ieste, aflându-l,
cu dânsul după voie cineva a să sluji”.

Eu cătră tată-mieu dziș:
„Pentru stârpie și pentru a zămislirii leac a cerca,
lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste,
ce acmu de odată leacul nesuferelii mele
fără zăbavă aflând,
alalte leacuri de vor trebui,
mai cu vreme vom putea cerca”
(că înțelepții întâi nevoia,
apoi treaba caută).
Și, ce mai mult, o, domnul mieu,
cu voroava să ocolesc?
Tatăl mieu îndată
descântecul dragostelor
în capul ficioarii descântă
și, trii peri din cosiță-i zmulgându-i,
unul la grumadzi,
altul la brațe,
iară al triilea la mijloc îmi învălătuci,
cu carii precum sufletul ficioarii
de tot trupul mieu să să fie legat
și inima ei în sufletul mieu să fie întrat
îi păru. Și așe, ea ochii de la pământ
râdicându-și,
ca lumina soarelui în stele
oglindă frâmsețelor ei mă făcu
și în mine pre sinea
și în grozăviia mea frâmsețe ei a videa
i să părea
(că ochii dragoste lor nu ce ieste,
ce precum îi plac văd).

În scurt, pe Biruință
dragostele o biruiră,
și Diana Afroditis a să face priimi.
Iară a doa dzi părintele mieu,
din somn deșteptându-mă,
dzisă: „Eu în dzile bătrân și la ani învechit
sint,
o, fiiule, ce cuvintele mele pomenește.
Între a lumii jigănii Inorogul să află
carile în vârvul cornului mare vârtute poartă
și împotriva a toată pătimirea putere are.
Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna
de ți să va tâmpla,
pre cât vii putea
în prieteșugul lui vârtos a te lega
silește, că el numai pântecele Biruinței
spre roada simențiii neamului tău
a deșchide poate”.

Aședară, părintele mieu, Apariul,
învățătura dându-mi,
dintre vii au ieșit.
Iară eu în multă vreme
cu Biruința la un loc și într-un pat viețuind,
nicicum numelui următoriu
și neamului adăogătoriu
de la dânsa să iau nu m-am învrednicit.
Deci târdziu mai pre urmă,
de învățătura părintelui mieu,
carea pentru Inorog îm dedese,
aminte aducându-mi,
toate pustiile Araviii a cerca
și toate părțile lumii a cutriera
nu m-am părăsit,
până locul și lăcașul Inorogului
am aflat.

Aflându-l, de dânsul cu mare cinste m-am lipit,
tovarăș în toate căile nedespărțit
și slugă în toate slujbele neostenit
m-am făcutu-i, nici în viața mea
altă plată sau simbrie i-am poftit,
fără numai o data macar
vârvul cornului lui
de moale pântecele Biruinței mele
să lipască am nedejduit.
Și pentru ca pologul stidirii să să râdice
și supt singurătate
acoperemântul necunoștinții să să arunce,
de multe ori și mai în toate dzilele,
la culcatul și la sculatul lui,
eu trebe în câmp îmi scorneam,
iară Biruinței lingă dânsul
să să afle îi porunceam.

Ce împietrită inima lui nicicum
spre stârpirea pântecelui ei a să milostivi
nu s-au muiat,
ce în zavistiia neamului și semințiii mele
neclătit au statut.
Eu, într-această asprime
și neînduplecare vădzindu-l,
aievea simbriia slujbei
și pofta inimii, carea îmi era, cerându-i,
cu mare urgie
și mânie,
simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit,
și precum el Dianii, și nu Afroditii,
să fie închinat
apofasisticos mi-au răspuns.

Acmu dară, o, domnul mieu,
ce mai mare dreptate
și ce mai dreaptă pricină
spre izbânda lui a mi să da?
Și ce mai uscată iască
spre ațițarea răsplătirii
decât opreala simbriii
și tăgada dreptei pofte
a să afla
poate? Și aceasta ieste
pricina vrăjbii cu carea
până la moartea mea a nu-l intiri
nu voi părăsi
și precum„bună nedejde am,
astădzi izbânda mea
și plata lui, precum ț-am spus,
îndzăcit și însutit să va plini”.

Aședară, Hameleonul
sfârșit spurcatei și năpăstuitoarei basne puind
și toate vicleșugurile
pre cât mai pre-ascuns putu alcătuind,
în munte la Inorog să sui,
cătră carile, cu multă plecăciune
plină de mare înșelăciune
închinându-să, dzisă: „Leul și Vulturul ceresc
în veci lăudat
și toate pasirile și dobitoacele cerești
preste veci slăvite să fie,
carii fața domnului mieu
cea de lumină slobodzitoare
și sănătatea lui
ceia ce-i lumii trebuitoare
în statul său a videa
m-au învrednicit.

Cătră acestea,
dumnealui Șoimul
cu plecăciune sănătate trimițind,
roagă și poftește ca,
după făgada carea
ați dat în această sară,
de iznoavă, dorita-ți împreunare a avea
să poată, căci toate după voie a-ți vesti
și toate de fericire a-ți povesti
are”. Inorogul, amânduror închinăciunilor
celea ce li să cuviniia
de priimire răspunsuri dând, dzisă:

„De împreunarea Șoimului
cu dragoste bucuros sint
(că cu priietinul adevărat
și de credință vrednic,
cine va împreunare
și voroavă trebuitoare
a avea, între cele de frunte fericiri
să numără), însă în ceastă sară,
după poftă-i a face, o pricină
(și aceasta dreaptă precum mi să pare)
mă oprește, de vreme ce noi
sorocul neprieteșugului
și dzua prieteșugului
până în 1500 de minute pusesem,
și acmu, peste soroc răspunsul trecând,
urmadză ca și legătura datelor cuvinte
să să fie rupt.

De care lucru, înnoirea giurământului
și întărirea cuvintelor trebuitoare
și într-îmbe părțile folositoare
a fi socotesc,
cu carea odihnindu-ne,
afară din tot prepusul
iarăși la locul știut
să ne împreunăm.
Că măcar că despre omeniia
și întregimea
Șoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu,
nici la giurământurile o dată date,
cu vremea urgiia cerească
a să răsufla socotesc
(că tot cel ce la tot cuvântul necredzătoriu
și la tot giurământul prepuitoriu să arată,
acela de călcarea a tot giurământul
pururea gata ieste),
ce de la buni priietini
la ureche mi-au vinit
precum crocodilul la țărmurile apei să fie pădzind,
de la carile poate ceva prin neștiință
înalgiosul să mi să facă”.

Hameleonul, pentru numele crocodilului
din gura Inorogului audzind,
vicleșugul ascunsului inimii
tare îl tulbură (că pre cât știința bună,
în tulburare, mângâiere,
pre atâta știința rea, în linește, tulburare
aduce). Și cu grele giurământuri
și strașnice blăstămuri
a să giura
și a să blăstăma
începu, precum acestea nighina
nepriietinului
între sămânța grâului
și mugurul pădureț
în hultuoana domesnică,
hultuită să fie:

„Însă iarășile, o, domnul mieu,
de vreme ce ca acestea
la ureche-ți s-au sfârâit
(ehe prosohin),
aibi grijă (că vicleșugul înțeleptului
cu multul mai cumplit ieste
decât a nebunului).
(O, piiele diavolului
supt părul dracului!
Cu ce fel de împletecituri următoare
ocara-și supt numele altuia
mai denainte a o vârî silește.)
Că domnul bine știe
(că firea
decât deprinderea
mai veche ieste
și totdeauna clevetele
rele
strică obiceele bune),
de unde poți prepune
că dintr-aceste sunate
să fie vreunele
și adevărate.

Iară cât despre partea mea ieste,
pre chipul nezugrăvit mă giur,
că despre partea Șoimului,
nici în voroavă-i meșterșug
și-n faptă-i vicleșug
macar cevaș n-am priceput
(caută aicea giurământul vicleanului
supt numele dreptului acoperit).
Însă eu spre toată porunca
de binelui mieu făcătoriu
macar cum nu mă voi lenevi,
ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce
și de acestea prepusuri
foarte tare a te adeveri
și a te odihni
voi sili”.

Aședară, Hameleonul întorcându-să,
în cale gândurile cele fără cale
procitiia
și de pomenirea
străjii crocodilului
nu puțină întristare simțiia,
ce ca valurile țărmurii
una după alta
chitelele inima îi izbiia,
socotind precum silța
i s-au vadit
și lațul i s-au descoperit.

Apoi iarăși singur
șie parigorie
și mângâiere
făcându-și,
în sine dzicea: „Pentru crocodil
Șoimul cevași macară nu știe,
carile, de ar fi știut adevărat,
știre i-ar fi dat.
Dulăii și Râsul să-i spuie,
de ar fi și vrut,
n-ar fi putut,
căci nici vremea i-au lăsat,
nice strâmtorile drumurilor acestora
cale le-au dat.
Eu singur, nu lui,
nu altuia să-i spuiu,
ce așeși de ași ști
că piielea de pre mine știe
cele ce dzac în mine,
singur mie samă făcându-mi,
de care brad în ceastă pădure
ieste mai înalt,
de acela m-ași spândzura.

Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul
nicio parte a primejdiii
în prepusul gândului neadusă nelăsând
(căci înțeleptul mai mult de cele împotrivă
decât de cele după voie
chitește), de lucrul ce-și prepune,
precum adevărat să fie înțeles dzice,
și ce nu știe arată că știe,
pentru ca adevărul științii
să agonisască”.
Ce, după lineștea
mângâierii aceștiia,
iarăși furtuna întristării i să scorniia,
dzicând: „Bine că macar
că de crocodil adevărată știință nu are,
dară iată că de dânsul prepus are,
de ce are prepus
are și grijă,
de ce are grijă
are și pază,
și cu paza bună
din primejdia rea poate să scape.

De care lucru, acmu
toată puterea meșterșugurilor
să-mi cheltuiesc trebuie,
pentru ca din prepusul ce au întrat
să-l scoț
și după pofta voii mele
la locul prundișului să-l cobor,
în carile toată nedejdea
tâlcuirii visului mieu să sprijănește”.
Acestea răul rău gândind
și cu chiteala învălindu-le
și dezvălindu-le,
la Șoim sosi,
cătră carile, după închinăciune,
într-acesta chip grai:

„La Inorog am fost,
de cât poruncă mi-ai dat,
pre amănuntul i-am spus.
La lucru gata
și la cuvânt stătătoriu
l-am aflat,
numai pentru vinirea-i îndată
o pricină află,
ce și aceia cu întreagă
și înțeleaptă socoteală
ieste, de vreme ce dzice
că sorocul carile ați fost pus
să fie trecut,
pentru carile de iznoavă
adeverința cuvântului poftește.

Mai ieste și altă pricină,
carea oarece în gânduri puindu-l,
nu puțin vinirea-i înpiiedecă,
adecă precum de un crocodil să fie înțeles,
carile, sau pentru dânsul,
sau după obiceiul lor,
trecătoarele apelor să fie pădzind
și, sau cu știința a altor dulăi,
să nu cumva preste știința ta
ce nu gândește el
și ce nu-i poftești tu
să i să tâmple.
Pentru carile a-l mângâia,
cu fel de fel de socotele
și cu multe giurământuri
din prepus a-l scoate
cât am putut am nevoit,
și precum acestea sint
să nu le creadză
(ia aminte vicleană voroava
a viclenii jigănii).

Așijderea,
despre partea ta
unele ca acestea să să lucredze,
lumea de s-ar clăti,
peste putință ieste;
nici dulăii, sau altcineva,
preste știința ta ceva,
nu numai a face,
ce așeși mai nici a gândi
să nu poată l-am adeverit
(căci eu, robul tău,
așe știu, așe și credzu).
Ce el în cuvintele mele
de tot a să odihni
poate să nu poată.
De care lucru, cu tot de-adinsul
din prepusuri ca acestea
să-l scoți trebuie,
ca binele cu bine făcând,
toate deplin
și cum cinstei tale să cade
să să isprăvască
(că păscarii răutății
undițile vicleșugului
spre vânarea și moartea binelui
din față până în fundul mării necunoștinții aruncă)”.

Șoimul, despre inima sa curat știindu-să,
pentru alții lucrul a cerca să apucă,
și așe, îndată pre dulăi la sine chemând,
de au ceva știre
pentru îmbletele crocodilului
vârtos îi întreba.
Ei alalt vicleșug ascundzind,
pentru crocodil într-adevăr tare să giura,
precum nu de îmbletele lui să știe,
ce așiși nici de nume-i
până acmu să nu fie audzit.

Așe, dulăii în strâmbătate
pe dreptate să giura
(căci spurcata lighioaie
până într-atâta urmele vicleșugului șuvăisă,
cât și soțiile vicleșugului
a i le cunoaște deplin nu putea)
și tot prepusul
de la mijloc cu vârtoase blăstămuri râdica.
Șoimul, în multe isteț
și provideț,
iară intr-aceasta
pristăviii sale bizuindu-să,
prost și lesne credzătoriu să arătă.
Deci dulăilor credzind
și despre Hameleon nici cum prepus având,
supt răutatea
altora, dreptatea
și bunătatea sa
prea ieftin vându,
într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:

După închinăciune:
„Câte prin Hameleon mi s-au dzis,
m-am înștiințat.
Deci pentru prepusurile carile
grijea ți le-au scornit,
adeverit să fii,
că de nu din singură grijea sint,
ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit,
unul ca acela nici al nostru,
nici al vostru
priietin ieste,
fără grijă dară
la împreunarea de folos vino.
Și mă crede că pre numele
a nenăscutului Vultur,
pre singele a nevinovatului Miel
și pre Duhul a toată viața mă giur
că în inima mea nici au fost,
nici ieste,
nici va fi vicleșug,
nici la alții a fi am simțit.
Ce orice pentru folosul vostru ar fi,
aceia silesc,
nevoiesc
și învoiesc”.

Acesta răspuns Hameleonul
de la Șoim luând,
îndată înapoi la Inorog să întoarsă,
căruia, după citeala slovelor,
de la sine ca acestea adăogea:
„Vedzi, dzice, o, domnul mieu,
că Șoimul cu ale sale drepte giurământuri,
ale mele adevărate mainte
dzise cuvinte
adeverește
și mai vârtos eu (carile în dragostea ta
nemărui al doilea nu m-oi număra),
în tot chipul și pre dânsul,
și pre dulăi tare am ispitit
și dintr-alți a lor pre dinafară
ce au iscoade
cu mare osirdie am iscodit,
ce macar cât negrul supt unghe
lucrul acesta așe a fi
nu l-am aflat.

Acmu dară,
alalte în deșert prepusuri
din socoteală scoțind
(și mă iartă căci,
din adevărata dragoste pornit,
cuvinte cani necioplite
slobod), la poftita-ți
împreunare îl priimește
(că pentru îndelungarea vremii
pricinele poftorite
pre o parte micropsihie,
iară pre alta apsifisie
arată, carile priietinului răceală,
iară nepriietinului fierbinteală
scornesc.)

Did you like this? Share it: