Sport sângeros 5
Nevestele sunt „disperate”, pe când anatomia lui G. e cu pasiuni.
Însă nevestele sunt disperate din cauza bărbaților…sau din cauza lor însele? Ce le-ar putea face disperate pe niște femei, care se gândesc tot timpul la cele mai diabolice acțiuni și nu pare să le lipsească nimic? Le disperă…excogitațiile nereușite?
Și de ce atâtea pasiuni la spital?…Și cum să mai faci cu ele chirurgie? Sau cum ai ajuns chirurg „așa de bun”, dacă studiile tale sunt pline de tăvăleli?
Însă ideea de a sexualiza spitalul, barul, cimitirul, morga, întreaga galaxie e un demers ideologic. Pentru că postmodernul consideră că astfel ar face din univers un spațiu „mai respirabil” dacă îl face bun pentru sex.
Însă când sexualizezi totul te pierzi în ejaculări și nu mai ai timp de gândire asupra existenței tale. Și sexul nu te scapă de frica de moarte, de conștiința plină de păcate, de urât, de boală, de neputință, de neîmplinire, de o moarte cumplită…
Sexul vicios te apropie de moarte cu pași repezi…pentru că face din tine o tavernă.
*
Cele mai stringente adevăruri sunt cele personalizate.
Iei la modul serios sfințenia dacă o vezi în oameni.
Iei la modul serios performanța…dacă o vezi cum evoluează, cum arată…
Iei boala ca atare…dacă e vecină cu tine. Sau dacă e în tine…
Tocmai de aceea discursurile plate, măcinătoare de nervi apar atunci când ies din minți nesituate lângă adevăruri.
Când stai bot în bot cu adevărul…atunci știi să vorbești.
Când inventezi adevăruri care nu s-au intersectat cu tine ești un mambleagă/ un prost…care nu știe că adevărurile nu se pot inventa…ci doar trăi.
*
Sinuciderea, incinerarea și homosexualitatea sunt trei realități discutate în ultimii ani la nivel public prin care s-a dorit remanierea învățăturii ortodoxe.
Neînțelegându-se faptul că Ortodoxia pledează, prin toate ale ei, pentru omul sfânt…și nu pentru o caricatură de om.
Și dacă prin cazul Mădălina Manole s-a cerut o excepție de la regulă, în cazul sinuciderii, prin cazul Sergiu Nicolaescu s-a cerut o excepție de la regulă în cazul incinerării.
Și excepțiile s-au cerut pe baza notorietății persoanei în cauză.
Însă Biserica nu are credincioși de primă mână și de rang inferior în materie de păcate, ci păcatul/ anormalitatea e un rău tot timpul.
Cu atât mai mult răul e rău…când ești o persoană publică…și când prezența ta deformează viața altora.
Iar acrivia/ purtarea drastică a Bisericii cu păcatele ce pot deveni molimă/ epidemie au rol pedagogic și sanitar, pentru că altfel nu am mai ști ce e bine și ce nu e bine să facem.
*
Ce înseamnă „etos gay” în afară de sex anal?
Și dacă faci sex anal…devii genial?
Și ce te face prostituată/ prostituat: faptul că faci sex sau că te valorizezi obiectual și nu ca persoană?
Pentru că a putea face sex e ceva normal. Însă anormalitatea prostituției constă în faptul de a te vinde pentru bani. De a te reduce la stadiul de…veceu pentru alții.
Pentru că iubirea presupune să fii în stare să te dăruiești și să îl primești pe celălalt ca dar, ca cel ce se dăruie ție.
Iar a considera că iubire = sex…e ca și cum ai considera că orice se poate băga în gură = mâncare delicioasă.
*
Jurnalismul e capacitatea de a simți starea de spirit a momentului. Să intuiești ce se întâmplă…și spre ce se îndreaptă lucrurile.
Dacă te uiți numai online sau în prompter…și aștepți de la alții să îți explice ce se petrece…nu faci purici prea mulți în această meserie.
*
Plecând din București spre orașe de provincie…ai senzația de părăsire.
Fie că e la munte sau la câmpie…ritmul e mai domol, poți avea ce îți trebuie…dar simți că ești periferic realității.
Pentru că toți privesc spre centrul României, chiar dacă el e plasat în sud, ca spre locul unde se întâmplă lucruri…și de la care se așteaptă lucruri.
Numai că la București nu se petrec toate lucrurile bune…iar sentimentul periferizării nu e bun deloc pentru că omoară orice perspectivă de viitor pentru micile și marile orașe.
Trebuie schimbată mentalitatea celor din micile și marile orașe ale României.
Trebuie puși în fața faptului de a se autogospodări.
Să își vadă de ritmul lor și să nu mai suspine după ritmuri străine de ei…pentru că altfel ajung în colaps.
Iar Bucureștiul e plin de țărani și de orășeni cu mentalitate de periferie, care nu se simt bine aici, pentru că nu înțeleg ce se petrece cu ei. Nu pot să țină ritmul…
*
Îmi displac oamenii care consideră că a fi grețoși e o calitate socială.
Îmi displace parvenitismul care omoară instituția de dragul scaunului propriu.
Am oroare față de oamenii care își închipuie că sunt în stare de lucruri importante. Pentru că fac cele mai mari orori în inconștiența lor…
*
Ideologia stă cu tine la masă. Îți pune euri în mâncare. Îți dă diversitate artificială pe pâine. Te face să crezi în nori de țigară. Te bagă în conuri de umbră de unde ți se pare că te vede toată lumea.
*
Perversitatea tabloidului constă în aceea de a te pune în prim-plan cu lucruri minore…dar din care tu câștigi avere majoră.
Ba apari mai goală, ba cu chilotul la vedere, ba îți înșeli nevasta, amanta și pe mama amantei, ba mai furi, ba mai cazi în cap, mai faci nu știu ce năstrușnicii…și toate se transformă în capital.
Capital de imagine care înseamnă capital financiar cel mai adesea.
Tabloidul profită de patimile societății pe măsură ce le face explozive.
Nu-l interesează faptul că degradează moral societatea dacă tot publicitează lucruri ușurele, frivole, demente…ci își bazează discursul degradant tocmai pe faptul că societatea cere așa ceva.
Da, cere, pentru că nu e educată…pentru că nu e învățată normalitatea.
Copilul cere numai bomboane de prost…pentru că nu știe cum e fără dantură…sau cum e să i se facă insulină zilnic.
Dar a profita de o societate pentru a o îmbolnăvi sufletește și mai mult…e tot una cu a lăsa drogurile la îndemână. Sau armele…Sau accesul la bomba atomică…
*
Am stat și am tot judecat mobilul interior al extremismului religios, politic, cultural, etnic…
Și am ajuns la concluzia că ceea ce declanșează toate actele acestea agitate e o frică demonică considerată propria ta grijă/ rațiune de a fi. Sau rațiunea care te împinge spre a te apăra de pericole.
Vrei să îți aperi credința…și pentru că nu știi să o faci cu har, fiind plin de har…o faci cu o fervoare panicardă de tot râsul.
L-am auzit pe cineva spunând că dacă nu ia cardul de sănătate, adică „cipul”…ajută la stoparea „apariției” Antihristului. Adică dorea ca el „să nu vină”…și nu să vină.
Însă un ortodox strigă altceva în inima lui: Vino, Doamne Iisuse!
Și asta presupune și venirea lui Antihrist…și nu nevenirea lui.
Însă cum ar putea să oprească Ionel sau Maricica, cu toți ai lor…lucruri profețite/ anunțate de Domnul cu mii de ani în urmă?
Și de ce ar dori un ortodox ca lumea de față „să rămână așa cum este”…dacă el mărturisește învierea morților și viața veacului ce va să vină?
La fel, pe premisa că îmi apăr limba, nația, obiceiurile, identitatea…iau tot felul de poziții negativiste…când ar trebui să iau unele pozitive: de prezentare a lor în mod angajat, frumos.
Dacă nu se mai poartă ie și chimir și fotă…și acum ele sunt muzeale…a le readuce în societate înseamnă un non-sens. A face un lucru bun înseamnă a le muzeifica în mod pozitiv, adică de a ști să le prezinți ca lucruri identitare.
Însă dacă vrei să fii actual…trebuie să faci haine, obiecte, lucruri, mașini de bun gust, proprii decenței noastre, care pot îmbia și pe alții la normalitatea pe care noi o propunem.
Căci dacă ortodocșii nu promovează un mod de viață actual…și pun semnul de egalitate între Ortodoxie și ruralitate…nu facem decât să ne ghetoizăm prostește…când trebuie să fim oriunde: și la sat și la oraș, peste tot, dar în parametrii momentului.
De unde extremism? Mai pe scurt: din neîmplinirea interioară.
Falșii revoluționari sunt cei care au fobii…și nu realitatea care îi împlinește.
Am gasit, intr-un final, emisiunea pe care doresc sa o revad:
Imi place articolul dumneavoastra, cred ca este scris cu ceva bunavointa pentru un reprezentant al Bisericii, si are niste scopuri legitime.
Chiar bunul gust si bunul simt nu ar trebui sa dispara oricate revolutii sociale ar veni.
Sunt complet de acord cu chestia asta. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie totusi sa ne adaptam cumva la ce se intampla in jurul nostru. O sa ma opresc la exemplul dv cu „ia si fota”.
Parerea mea este ca la fel cum americanii au reusit sa transforme hainele lor traditionale de vacari si vacarite in brand mondial (palaria de cowboy, blue-jeansii si lasoul, sau esarfa de cowboy), la fel si romanii pot sa faca din ie si fota un brand regional.
De exemplu daca ar scurta putin ia si fota si ar adapta-o la traiul contemporan, sigur ar prinde la public mai mult. Si aceste lucruri deja se intampla,slava Domnului!
Cat despre „anatomia lui Grey” este un fapt dovedit ca studentii cei mai buni nu sunt cei care isi reprima pulsiunile sexuale (oricat ne-am feri de asta), cicei care gasesc un echilibru intre invatat si sexualitate.
La urma urmei, ambele chestii fac parte din viata de student, si anii tineretii nu ti-i da nimeni niciodata inapoi, nici Biserica, daca te-ai abtinut, nici doctorii daca te-ai infectat cu hiv facand sex neprotejat.
Iar cu privire la sexul anal si calitatea de a fi genial, nu cred ca asa se pune problema, ci invers, ca de-a lungul istoriei, multi ganditori, artisti sau oameni de valoare s-a intamplat sa fie homosexuali, si din pacate multi au suferit pe nedrept.
Asta e toata chestia cu ethosul gay, ca un om homosexual sa poata avea aceeasi demnitate pe care o are un heterosexual, in fata societatii si a Bisericii.
Nu e asa un lucru important si aducator de probleme cum se crede, este mai mult o miscare care va duce la o societate mai unita si mai functionala, cum aumai fost miscari (pentru emanciparea negrilor, in SUA, pentru accesul egal al femeilor in functii publice).
Deci as zice ca toata chestia asta cu emanciparea si drepturile omului nu e un fenomen nici chiar asa de malefic cum isi inchipuie majoritatea reprezentantilor bisericii, dar nici atat de lipsit de importanta incat sa fie ignorat.
Concluziile le vom putea trage abia cand vom fi trecut de jumatatea acestor miscari sociale, si Romania abia a inceput sa le experimenteze, deci o concluzie nu se poate trage.
Iar cu privire la diversele provocari dintre o parte mai radicala a Bisericii Ortodoxe si o parte mai radicala a comunitatii gay, aceste lucruri sunt normale atunci cand granitele nu sunt definite in societate, mai ales intr-o democratie tanara cum avem noi.
Dar se vor lamuri cu timpul toate, ca in tarile cu experienta mai mare ca a noastra, si poate va observa opinia publica faptul ca daca se legalizeaza anumite lucruri, nu va duce nici la cresterea numarului de homosexuali, nici la pervertirea copiilor, ci pur si simplu ne va ajuta economia si societatea sa mearga inainte fara ipocrizie si fara ura, dar cu mai multa unire.
La o adica toti suntem romani si daca unii dintre noi sunt impiedicati sa isi realizeze intreaga lor valoare pe plan social doar pentru ca se intampla sa fie homosexuali, acest lucru ne priveste pe toti. Pentru ca cu totii vrem ca Romania sa conteze mai mult in lume si sa ne ridicam si noi macar la nivelul Spaniei sau macar al Portugaliei.
Salutari dv si sotiei!
Vă mulțumim frumos, domnule Răzvan…și mă bucură faptul că dumneavoastră vreți și știți să vă apărați comunitatea dumneavoastră sexuală!
Să îi creați o imagine „frumoasă”…chiar dacă ea nu are cum să fie „frumoasă” vreodată.
Și acest lucru (adică moderația și argumentarea) ar trebui să îl învețe și mulți membrii ai Bisericii Ortodoxe…care, în spațiu online, se comportă ca la ușa cortului…
Vă admir tenacitatea, chiar dacă ea este rău intenționată…pentru că numai militând pentru crezurile tale și făcând-o într-un mod civilizat și pertinent ai câștig de cauză.
Vă dorim numai bine și un an cât mai echilibrat!
Pentru crestinii familiarizati cu scrierile Sfintilor Parinti ai Ortodoxiei, pentru cei care citesc si traiesc cuvintele Sfintei Scripturi, nu este nimic nou in interviul de mai sus.
Pentru ca ei deja cunosc, traiesc si simt aceste lucruri in viata de zi cu zi.
Aici este vorba despre acea cautare a omului care traieste in zilele noastre si care constata cu durere ca in viata lui nu se schimba nimic de multa vreme, ca bate pasul pe loc, ca se invarte zi dupa zi intr-un cerc inchis din care nu vede nici o modalitate de iesire la modul concret.
Preocuparile zilnice, ticurile vietii cotidiene se transforma in ziduri care, pe nesimtite, se apropie de noi, incet-incet sufocandu-ne.
Iar singura scapare din aceasta inchisoare cu ziduri nemateriale, o reprezinta doar intoarcerea noastra catre Creator, singurul in stare sa dea aripi sufletului, ridicandu-l deasupra valorilor vietii trecatoare, oferindu-i un sens nebanuit al existentei.
Doamnă Camelia,
și profesorul de filosofie intervievat bate pasul pe loc de ceva ani.
Și dumnealui se învârte în cerc…lucru ușor de constatat dacă îi citiți interviurile, articolele…
Iar nu preocupările zilnice ne fac să ne învârtim în pustiul neîmplinirii…ci lipsa priorităților interioare.
Dacă fiecare ar ști ce vrea să facă cu el…și ar urmări, în primul rând acel lucru, nu l-ar împiedica deloc treburile zilnice…pentru că el s-ar întoarce, pe fiecare zi, pentru ore mai multe sau mai puține…la munca lui.
Cine inventează mașini…numai la asta se gândește în mod principal.
Cine scrie…numai acolo îi e gândul.
Cine crește copii e absorbit de ce fac copiii lui.
Cine se roagă…nu îl ține niciun lucru la pământ…pentru că înainte, în și după treburile zilnice el e rugăciune.
Dar dacă nu ai o prioritate de grad zero, adică lucrul care te împlinește pe tine, pentru care tu te zbați în mod primordial, de aceea rătăcești ca prostul toată ziua, robotești, te duci și te întorci și tot neîmplinit te simți.
De ce? Pentru că nu ai focusarea/ concentrarea la lucrul acela esențial, de care ține vocația/ menirea/ împlinirea ta.
Exprimarea mea a fost incompleta: preocuparile zilnice ca modalitate de refugiu in fata tavalugului
de probleme.
*
Discutia in sine ma duce
cu gandul la semnul lui Iona. Semnul lui Iona, proorocul, este insasi
calea spre Domnul.
*
Parintele Zaharia de la Essex aseamana cuvantul primit de la Dumnezeu de catre Sf.Siluan – „Tine
mintea in iad si nu deznadajdui!” – tot cu semnul lui Iona. Iadul curata,
linisteste si restaureaza sufletul ranit si dezorientat, astfel incat sufletul
se poate elibera din robia pacatului.
*
Mai mult decat atat,
spune tot parintele Zaharia: „Aproape toate
rugãciunile importante ale Bisericii se împart în douã pãrti.
În prima parte
are loc pogorârea sufletului, iar în a doua, prin particula însã sau dar a
credintei, ridicarea lui prin care credinciosii se încredinteazã milosteniei
nesfârsite a lui Dumnezeu. Pentru a ne convinge de acest lucru este de ajuns sã
recitim rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãsanie.”
*
Aceasta
“ridicare a omului in sus”, catre
Hristos, la care se face referire in emisiune, a fost si va ramane calea de salvare
a sufletului.
*
Acelasi
semn al lui Iona, caderea urmata de ascensiune alaturi de Hristos, se poate vedea si in calea urmata de catre
martirii temnitelor comuniste.
*
Noi, astazi, suntem prizonierii propriilor placeri, asa cum spune si invitatul
emisiunii.
*
Cand am
intrat prima oara in micuta biserica de la Aiud, am simtit ca locul acela are
acel „ceva” care nu poate fi descris usor in cuvinte.
Esti in apropierea
mortii, dar acolo moartea te umple de tainica bucurie si speranta. Pentru a
ajunge in fata Sfantului Altar, cobori treptele una dupa alta. Cobori pentru a
te inalta impreuna cu Hristos.
*
Daca ridici ochii spre cer, vezi Sfanta Cruce – Crucea Neamului – sprijinita pe alte
sapte cruci, mai mici, unitatea in suferinta a mucenicilor temnitelor
comuniste.
O completare mi-as permite a adauga finalului emisiunii: nu voi trai din inertia de a ma fi
nascut, pentru simplul motiv ca nu mi se
va mai permite. Caile prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor sunt diferite,
spunea cineva, tot atatea cati oameni sunt.