Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 8 ianuarie 2013

Istorie II. 10

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Arhitectul Foișorului de foc[1] a fost George Mandrea (1855-1916)[2], care era arhitectul-șef al Bucureștiului la acea dată[3].

La 1910 exista o pompă mare de apă pe strada Antim[4].

La 1918, în București, tramvaiele erau trase de cai[5].

Incendiul izbucnit pe 27 februarie 1939 la Mănăstirea Sfântul Sava, datorită vântului puternic, s-a extins în mahalaua Colței și de aici în mahalaua Scaunelor Vechi[6]. Astfel au luat foc „16 case mari, 49 mijlocii, 72 mici, 5 chilii de Biserici, 40 de scaune de măcelari și 9 prăvălii”[7].

Alișveriș = vânzare, negoț, afaceri reușite[8]. Un cuvânt turcesc.

Calpuzanii = falsificatorii de bani[9].

Aga Constantin Bălăceanu, paharnicul Staicu Merișanu[10], domnitorul Carol își notează în vol. al 3-lea al Memoriilor sale cum a vizitat pentru prima oară Târgul Moșilor la 13 iunie 1867[11], limonadă ieftină[12] și „cuvântul răzmeriță este de origine slavă și are înțeles[ul] generic de război[13].

Radu Cocora, Tudor din Bogdănești[14], pacea de la Șiștov a avut loc la 4 august 1791[15], Maria Bălăceanu, Petre Șufarul, Spiru Gazoti[16], în 1704 a ars Hanul Șerban Vodă[17], în toamna lui 1766 incendiul se întinde de la Târgul Cucului până la Sărăria domnească[18].

Domnul Scarlat Ghica se îmbolnăvește din cauza vântului rece și a fost înmormântat în Biserica Sfântul Spiridon Nou, ctitoria Ghiculeștilor[19].

În 1787 au ars chiliile și hambarele Mănăstirii Cotroceni și casele domnești din jurul ei[20].

Pe 13 septembrie 1804 arde centrul Bucureștiului și hanurile Sfântul Gheorghe și Șerban Vodă[21]. Era o zi de duminică…și focul a început la ora 8 dimineața. Incendiul a izbucnit de la spițeria [farmacia] din Șelari și a ținut până la 9 seara, când a început să plouă în mod minunat…[22].

În 1812 arde Curtea domnească zidită de Alexandru Ipsilant[i][23] „în jurul Bisericii Mihai Vodă”[24].

În 1813 ard toate prăvăliile de pe strada Cavafi[25].

În primăvara lui 1823, de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a ars hanul Mănăstirii Mărcuța[26].

În 1844 se propune înființarea serviciului de pompieri din București[27] și în 1847 acesta devine realitate[28]. Cei care au contribuit la înființarea lui au fost marele agă (șeful poliției capitalei) Ioan Manu și subcomisarul de agie Ilie Aribolu[29].

„Cel mai groaznic” incendiu care a cuprins Bucureștiul a fost cel din martie 1847. Vestea a făcut ocolul Europei[30].

A izbucnit în ziua de Paști, pe 23 martie 1847, de la fiul cluceresei Drugăneasca. Acesta a tras cu pușca, fiind „amețit de băutură”, și i-a luat casa foc.  La ora 13[31]

În mai puțin de o oră, din cauza vântului, a ars partea de răsărit a orașului[32].

Multe femei au înnebunit de groază pentru că nu și-au putut scăpa copiii din foc…

A ars mahalaua Sfântul Dimitrie, ulița Franțuzească (strada 30 Decembrie), ulița Nemțească (strada Smârdan), ulița Șelarilor, Pușcăria, Lipscaniul, Hanul lui Zamfir, ulița Bărăția, Biserica zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, Sfântul Gheorghe Vechi, Sfântul Gheorghe Nou, Târgul Cucului, strada Cavafi, mahalaua Stelea, mahalaua Udricani, Sfânta Vineri, mahalaua Lucaci, Biserica Sfântul Ștefan[33]…adică centrul Bucureștiului de astăzi.

Focul a durat câteva săptămâni[34]

Date cutremurătoare în p. 185: (imagine text).

S-au strâns și s-au împărțit peste 7 milioane de lei la cele 2.873 de persoane sinistrate[35].

Turnul Colței, până la 1888 când a fost dărâmat, a fost postul de observație anti-incendiu[36].

Cutremurul din 8 august 1681, din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino. Altele în 1718 și 1724[37].

„Cel mai înspăimântător” a fost cutremurul din 1738. „Atunci au crăpat zidurile de la vechea Curte domnească, o mulțime de case și Biserici s-au dărâmat, iar lângă București pământul s-a despicat formând o adevărată prăpastie”[38].

Cutremurul a început la ora 15. 30, pe data de 31 mai 1738[39]. El a făcut ca clopotele Bisericilor să sune singure[40].

Între 1763-1764, din cauza altui cutremur, s-a prăbușit clopotnița Mănăstirii Mihai Vodă…și l-a omorât pe bucătarul domnesc care, din ordinul domnului Constantin Cehan Racoviță, a otrăvit pe frații și boierii de frunte Ștefan și Barbu Văcărescu, care erau tatăl și unchiul poetului Enăchiță Văcărescu[41].

În octombrie 1771 cutremurul s-a produs noaptea. În 1787 a fost un altul. Iar pe 26 martie 1789 un altul, despre care a scris dascălul Radu Zugravu[42].

Alte două cutremure: în 1793 și 1798.

În octombrie 1802, la București, cutremurul a durat două minute și jumătate. Însemnările secolului îl numesc cutremurul cel mare[43].

Cerul era „puțin acoperit” și „bătea un vântișor slab și rece”[44]. Atunci s-a dărâmat jumătate din Turnul Colței și acesta va fi dărâmat de primarul Pake Protopopescu, după cum am spus mai sus, în 1888, „ca să lărgească strada”[45].

Eclesiarhul Dionisie spune că la cutremurul din 1802 „au căzut toate turlele Bisericilor din București”[46].

Bisericile care au suferit stricăciuni la acest cutremur au fost Colțea, Stavropoleos, Sărindar, Sfinții Apostoli, Sfântul Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sfântul Atanasie-Bucur, Mănăstirea Cotroceni și Mănăstirea Văcărești[47].

Alt cutremur: 15 iunie 1803. S-a stricat instalația de apă a capitalei[48].

În septembrie 1804 un altul. În 1812 au fost două cutremure.

Din însemnările dascălului Ion Dobre de la Biserica Batiștei aflăm că au mai fost cutremure de pământ în București și în anii 1813, 1817, 1821, 1823, 1825, 1827 și 1829[49].

Cel din octombrie 1827 a fost duminică  noapte spre luni. Cel din 1829 a fost seara, în ziua de 14 noiembrie[50].

Despre cutremurul din 11 ianuarie 1838 a scris germanul Gustav Schüller, care era „consilier de mine”[51].

Din ziarul cotidian România aflăm că cutremurul a început la ora 20. 45 și că el a fost precedat „de un șuerat și un vâjâit, <care au înghețat inimile tuturor de spaimă>”[52].

Domnul Alexandru Ghica era la teatru în acel moment, unde o trupă franțuzească dădea reprezentația Angelo. Lumea s-a îmbulzit spre ieșire…

Atunci au murit 8 oameni, 14 au fost răniți, 26 de case s-au dărâmat cu totul și foarte multe case au fost avariate[53].

Consulul francez la București, Chateaugiron, spune că „femeile erau așa de îngrozitenu mai aveau puterea să strige”…însă actorii și-au jucat piesa până la capăt, „în fața câtorva auditori cari rămăseseră la partere”, unul dintre ei fiind și consulul, singurul care mai era la nivelul lojelor[54].

Pe 15 martie 1844 cutremurul a început la ora 12. 28 minute[55]. Zgomotul care l-a însoțit a fost asemănător „uruitul[ui] unui tren”[56].

Pe 28 februarie 1846: aproape de ora 8 dimineața.

La 11 iunie 1864, în timpul lui Cuza, cutremurul a fost la ora 14. 20 minute[57].

Cutremure au fost și în 1892 și 1893 (ambele ușoare), unul violent pe 31 august 1894[58] iar pe 18/ 30 martie 1901 cutremurul s-a produs duminică dimineața[59].

Cel din 1901 a început în timp ce arhiereul-vicar Nifon predica despre Evanghelia zilei[60]. Iar catedrala romano-catolică Sfântul Iosif „parcă se legăna”[61].

Au fost avariate Palatul Poștelor, Palatul Justiției și o clădire cu două etaje de pe Calea Văcărești[62].


[2] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de deasupra imaginii a 19-a, de după p. 160.

[4] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de dedesubtul imaginii a 20-a, de după p. 160.

[5] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de dedesubtul imaginii a 29-a, de după p. 160.

[6] Idem, p. 161.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 163.

[9] Idem, p. 164.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 168.

[12] Idem, p. 171.

[13] Idem, p. 174.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 175.

[16] Idem, p. 176.

[17] Idem, p. 178.

[18] Idem, p. 179.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[24] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 179.

[25] Ibidem.

[27] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 182.

[28] Idem, p. 183.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 184.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 187.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 188.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 189.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 189-190.

[45] Idem, p. 190.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 191.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 192.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 193.

[55] Idem, p. 195.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 196.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

Istorie II. 9

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Clucerii Slătineanu și Zamfir[1], logofătul Dudescu, vornicul Pârscoveanu, boierii Cornești[2].

În martie 1792 șeful cișmelelor din București era Dumitru[3].

Pe 8 martie 1792 locuitorii din mahalaua Batiștei se plâng domnului țării în jalba [reclamația] lor că apa din puțurile lor este „rea și sălcie, de care ni să pricinuește boala[4].

Domnul Alexandru Moruzi[5] face cișmele la Obor și ridică un chioșc și o cișmea în grădina Herăstrău[6].

Constantin cofetarul[7], mahalaua Mănciulescu, baia de la Curtea Veche, căminarul Moscu, casa Hafta, serdarul Vintilă[8], vistierul Ianache Moruzi, logofătul Constantin Filipescu, vistierul Scarlat Câmpineanu[9].

În 1796 a fost epidemie de ciumă în București[10].

Cișmeaua Beizadelelor (și beizadelele/ fiii domnului Alexandru Moruzi erau Dimitrie, Nicolae și Gheorghe) a fost dată în folosul public în ziua de 20 august 1796[11].  Ea a fost reparată de Dr. Carol Davila[12] în 1863 și în jurul anului 1900 cișmeaua a rămas în părăsire[13].

După anul 1800, la București, boierii au început să-și introducă instalații de apă în case[14].

Serdarul [comandant de oaste/ general de cavalerie] Răducanu Trestianu[15] și suiulgiul [fântânarul] Stoica[16].

Fântânile arteziene, la București, au fost inaugurate pe 21 septembrie 1847[17]. Primarul de atunci: Ion Otetelișanu (discursul său e regăsibil la p. 134, n. 37)[18] iar domnul țării: Gheorghe Bibescu (discursul său e la p. 135, n. 37)[19].

Articol despre băile publice: Dr. N. Vătămanu, Băile din București în veacurile al XVI-lea, al XVIII-lea, în rev. Igiena, nr. 4, oct.-dec. 1960, p. 357-364[20].

Baia din palatul Sfântului Constantin Brâncoveanu era situată la „poalele dealului Patriarhiei”[21], fiind împodobită cu marmură adusă de la Constantinopol și făcută de meșteri armeni[22].

Baia lui Șerban Cantacuzino și băile de la Mănăstiri, spitale, hanuri[23].

Soțul doamnei Bălașa, fiica Sfântului Constantin Brâncoveanu, a fost marele paharnic Manolache Brâncoveanu[24].

Cupar = paharnicul privat al domnului[25].

Marele șetrar [boierul care se îngrijea de corturile și de cantonamentul armatei în timp de război și care inspecta artileria] Canache[26].

Foștii bucătari domnești, pe la 1722/ 1724, erau „oameni gălăgioși și foarte certăreți cu vecinii dimprejur”[27].

Pe locul actualului sediu central al CECului erau două Biserici în sec. 18: Biserica Bunavestire și Biserica Sfântul Ioan Botezătorul[28].

Isnafuri = bresle[29].

Podul Beilicului = Calea Șerban Vodă[30].

Baia din Ostrov era pe Calea Rahovei[31].

Ghiculeștii au construit spitalul Pantelimon[32]. La 1826, epitropul spitalului era clucerul Nicolae Trăsnea[33].

Mindire = saltele[34]. Tiriplic = bumbac[35]. Filigene = cești[36]. Peștemene = cearșafuri[37]. Peșchire = prosoape[38]. Bașlăcuri = cârpe de cap[39].

Chiolan = cuptor[40]. Cocioarbă = prăjină cu care se scârma în sobă[41]. Haraș = făraș[42].

Gheorghe Constantin a ținut în funcțiune baia de pe Șelari între 1826-1832[43].

Marele cutremur” din 1838[44].

„Uriașul incendiu” din martie 1847 „a distrus o mare parte din București”[45].

Baia de la Grădina cu Cai și Băile Warenberg[46], Baia lui Marcu Luca, Baia lui Mihai I. Mihăiescu, Baia lui Adolf Meltzer, Baia lui I. Mitraszewsky frecventată de Eminescu[47], Baia lui Iosif Grunberg[48].

Bâlciul Moșilor[49], în cartierul Tei locuiau țigani[50], despre cum se îmbrăcau femeile din mahala[51], femeile aveau părul lung, doamnele purtau  pălării[52]…și „în afară de cucoana (doamna) preoteasă, toate celelalte erau: țața Lina, Ruxandra, Smaranda, Mița, Tinca, Paraschiva”[53].

Toată lumea purta ghete, pantofii erau o raritate, lustragiii [cei care îți lustruiau încălțămintea] foloseau vacs Albina, Cavaler sau Potcoava[54], berea Bragadiru sau Luther, crenwurști de la Pațac (Carol Patzak)[55], cumpărai linguri și străchini mari de la bâlci, coșuri și ulcioare zmălțuite[56].

Pe dealul Filaret erau vii la 1868[57].

Cum arăta intrarea pe Dealul Mitropoliei la 1920[58]: (fotografie).

Lupoaica cu pui era în fața clopotniței Patriarhiei în 1937[59]: (fotografie).


[1] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 123.

[2] Idem, p. 124.

[3] Idem, p. 125.

[4] Ibidem.

[6] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 126.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 127.

[9] Idem, p. 128.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[13] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 128.

[14] Idem, p. 130.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 131.

[17] Idem, p. 133.

[18] Idem, p. 134.

[19] Idem, p. 134, n. 37.

[20] Idem, p. 140, n. 1.

[21] Idem, p. 140.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 141.

[24] Idem, p. 143.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 144.

[30] Idem, p. 145.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 146.

[34] Idem, p. 147.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 148.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 149.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 153.

[47] Idem, p. 155.

[48] Idem, p. 156.

[49] Idem, p. 158.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 159.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 160.

[57] A cincea imagine de după p. 160.

[58] A 9-a imagine de după p. 160.

[59] A 10-a imagine de după p. 160.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [16]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 32 ne oferă alte panorame cosmice:

De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,
Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul.
Și cu Duhul rostului Tău toate
Le-ai împlut de îngeri și de gloate.

Acela ce strângi marea ca-ntr-o foale,
În prăpăști adânci, pre-arină [nisip] moale.
/…/
Că sângur au zâs de să făcură,
Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură.
(Ps. 32, 13-18, 21-22)

Se subliniază aici plinătatea creației, adică (și deopotrivă) multitudinea ei de manifestări și desăvârșirea ei.

Este exprimată aceeași concepție pe care a expus-o și altădată: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul, / Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul./ Și toate din lume de Tine-s făcute,/ Și i-ai dat podoabă de noroade multe./ I-ai pus așezarea pre mări și pre ape, / I-ai făcut temeiul tare, [apele] să nu-l sape” (Ps. 23, 1-6).

Reluările nu sunt tautologice, ci au darul de a consolida sau de a detalia o afirmație.

Acum se precizează, în mod profetic-acoperit (suntem în Vechiul Testament, când încă nu Se întrupase Fiul lui Dumnezeu), că Dumnezeu este Treime: Dumnezeu-Tatăl creează împreună „cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău”.

Izvorul creației, mobilul gestului dumnezeiesc de a crea lumea, este mila Lui („De [din] mila Ta, Doamne,-i plin pământul”), adică iubirea Lui și dorința de a exista creaturi care să se bucure de plinătatea existenței Sale veșnice. Fără, însă, ca aceste creaturi să se poată confunda vreodată cu El, pentru că ele nu sunt din veșnicie și nu s-au creat singure pe ele însele. Ci „sângur” Dumnezeu le-a creat pe ele.

Cunoscând acestea, Eminescu putea vorbi despre „farmecele milei”, despre mila aceasta creatoare cu care Dumnezeu i-a fermecat copilăria, dându-i să contemple și să cunoască frumusețea naturii și a cosmosului:

El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers.
(Rugăciunea unui dac)

Am comentat altădată semnificațiile milei la Eminescu[1], sesizând conceptul religios ortodox, dar nu remarcasem că sugestiile puteau veni chiar de la Dosoftei.

„Glasul purtat de cântec” ar putea fi al „armoniei din pleiade” (Memento mori) sau al „dulcii muzice de sfere”/ „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V).

Căci dacă „vuietul de vânturi” închipuie metonimic natura terestră, „glas purtat de cântec” ar putea fi sugestia unei panorame cosmice chintesențiate melodic prin muzica sferelor audiată de poet.

Putem asocia acest „vuiet de vânturi” din Rugăciunea unui dac, cu „arfele îngerești [care] atârnau pe vânturi” din O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! și astfel sugestiile mistice se întregesc, mai ales că „armonia din pleiade” este înțeleasă și definită în poemul Ondina în acest mod: Muzica sferelor: Seraphi adoară / Inima lumilor ce-o încongioară, / Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire”.

Sunt de cercetat cu mai multă atenție și de subliniat semnificațiile multiple ale milei din opera lui Eminescu („Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]/ Umbră facem pământului” (Rugăciune)), răspândite în creația sa.

Nu o dată, versurile lui Dosoftei se pot complini cu altele din Eminescu sau cele eminesciene se pot înțelege prin apelul la versificarea gândită de Dosoftei.

Psalmistul român insistă pe detaliile creației, pe faptul că însuși Dumnezeu, Cel care „au zâs de să făcură”, care a făcut „toate” ca pe un tot unitar („al totului Părinte”, cum zice Gr. Alexandrescu în poezia Rugăciunea), a premeditat și cele mai mici aspecte ale fiecărei creații în parte: „Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură”.

Dumnezeu zidește universul imens, dar și fiecare făptură a lui, în parte, oricât de mică și în cele mai mici amănunte.

Evidențiem aceste aspecte pentru că ele reapar în poezia românească, până târziu (aș remarca semnificația lor deosebită la Arghezi și la Marin Sorescu), dar nu s-a făcut niciodată corelația cu tradiția literară veche și cu gândirea românească de secole.

Atenția lui Dumnezeu, pe care El a acordat-o făpturii Sale, este îndreptată cu atât mai mult asupra omului, chintesență cosmică, datorită aplecării/ iubirii pe care o are Dumnezeu pentru om:

Din ceri S-au plecat să vază Domnul,
Zări pre toț[i] fiii ce-are omul.

Dintr-a Sa petrecere gătată,
Preste toată lumea Domnul caŭtă,

Ce-au plămădit cu mânu-Ș[i] cinstite.
Inemile lor ce-s usăbite,

În tot lucrul Domnul le-nțălege,
Între cei buni și-n cei fără lege.
(Ps. 32, 33-40)

Fiecare om este creația lui Dumnezeu, dar inimile lor, ale oamenilor, se deosebesc datorită liberului arbitru, din voință proprie.

Dar Dumnezeu îi zărește pe fiecare în parte, cunoscându-le inimile, plecându-Se din ceruri asupra lor, adică smerindu-Se pentru a fi atent cu fiecare din această făptură a Sa firavă, acordându-i importanță prin atenția, grija și iubirea Sa.

Iar cei buni au parte de privirea milei, a acelei mile care a creat întreg universul: „Că Domnul preste cei buni prăvește [privește],/ Cu mila Sa, de le osfintește [îi ajută, îi apără](Ps. 32, 47-48).


[1] A se vedea, de asemenea, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă. Mentalități, forme literare și univers spiritual, vol. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 106-108, 264-265, 297-299.

Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

Predică despre lipsa de concentrare

Botezul Domnului

Iubiții mei,

ca să te concentrezi asupra lucrului pe care îl faci…trebuie să vrei să-l faci…și să îți placă să-l faci!

Dacă nu îți place să-l faci, dacă mintea ta e în altă parte…dacă toată ființa ta refuză să scrie, să muncească, să compună…atunci trebuie să ne înțelegem lipsa de concentrare.

Care e motivul pentru care n-avem chef?

Adică e din cauza oboselii, a bolii…sau din cauza neîncrederii în ceea ce facem?…

Și cea mai grea problemă e când…nu mai credem în ceea ce facem.

Când ne pierdem cheful de lucruri mari.

Însă, adesea, demonii ne atacă cu lipsa de concentrare și cu lipsa de chef pentru muncă atunci când văd că ne îndreptăm spre lucruri rotunde, spre final…cu realizări bune.

Sau când avem multă liniște și împăcare…produc în noi disconfort și între noi neînțelegeri…tocmai pentru că totul mergea bine.

Așa că lipsa de concentrare poate apărea…când totul mergea foarte bine.

Și nu ține neapărat de oboseală…ci de abdicare.

Și când nu mai vrei să îți continui treaba…când o lași în coadă de pește…nu te poți simți împlinit!

Te simți împlinit numai când termini cartea, numai când termini călătoria, numai când termini de legat via…și nu la jumătatea trebii.

Sunt atacuri dure…atacurile demonilor la adresa încrederii noastre în ceea ce facem…

Vor să ne pierdem încrederea în noi, în ceea ce facem, în ceea ce am făcut până acum…

Vor să ne arunce în extreme

Și în momentul când ne-au făcut să ne îndoim…să ne codim să facem una sau alta…când ne-au scos din ritm…tot demonii ne spun că suntem neîmpliniți.

Ei nu ne lasă să muncim…și tot ei ne acuză că nu facem destul.

…Însă lipsa de concentrare…are la bază lupta interioară.

Dacă te pierzi în vorbirea cu gândurile care te acuză…și nu te arunci în pocăință și în rugăciune…neorânduiala interioară înseamnă de fapt convorbirea cu demonii prin gânduri.

Tocmai de aceea ne scot din muncă: pentru ca să ne facă să vorbim cu ei.

Însă când mintea se întoarce, prin rugăciune și muncă, la liniștea ei…poate să creeze, să lucreze, să se împlinească…pentru că împlinirea vine în liniște/ în concentrare

Rugăciunea isihastă e concentrare la ceea ce spui…fără imagini.

E strigăt în tine după ce ți-ai adus simțurile înăuntru.

Și când ceva ne absoarbe, când ceva ne oprește la el…mintea poate să contemple, să vadă, să înțeleagă.

Însă când înțelegi ai mintea simplă.

Când nu înțelegi…ai mai multe gânduri sau nu ai cunoștința realității lucrurilor pe care vrei să le cunoști.

Și ce cunoști…cunoști numai pentru că te concentrezi să înțelegi.

Iar dacă nu vrei să înțelegi, ci îți lași mintea să hălăduiască peste tot…ai foarte puține lucruri în care crezi.

De ce ne pierdem încrederea în ceea ce facem?

Pentru că înțelegem, la un moment dat, că nu suntem împliniți prin ceea ce facem.

Că am crezut că suntem împliniți, că facem lucruri bune, că suntem în stare să facem ceea ce credeam că putem face…dar nu suntem în stare.

Și o astfel de neîncredere în lucrul pe care credeam că putem să-l facem dar ne înșelam asupra capacității noastre de a-l putea face…e o ieșire din întuneric, din mințirea de sine.

Pentru că o astfel de neîncredere în noi înșine vine atunci când ne-am greșit vocația.

Când descoperim că suntem altfel decât…credeam noi

Și e un mare eroism să admiți că te-ai mințit pe tine atâta timp.

E un mare eroism să o iei de la capăt.

Iar marile convertiri sunt luări de la capăt.

Numai că trebuie să știi să discerni între inconsistența reală de sine…și fuga de propria-ți vocație.

Dacă atunci când înțelegi că ai pierdut atâta timp…viața de după se numește convertire…faptul de a fugi de ceea ce ești și de ceea ce faci se numește batjocorire a propriilor daruri de la Dumnezeu.

Căci ce poate fi mai dureros decât ca un mare scriitor, un mare interpret, un mare gânditor…în loc să facă lucruri pe măsura lui…să facă lucruri jalnice?

Cum să nu îți plângă inima când vezi că un om foarte dăruit de Dumnezeu își bate joc de el și de potențele lui într-un mod nesimțit?

Și trebuie să știm să intrăm într-un mod mântuitor în viața unor astfel de oameni…pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să se întoarcă la muncă, la munca lor…și să nu mai risipească timpul…

Adică poți să trăiești ispita renunțării la propria ta vocație…dar și pe aceea a bagatelizării vocației proprii.

…Însă noi trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce facem!

Să nu lăsăm grijile, emoțiile, durerile să gândească în locul propriei noastre rațiuni.

Și rațiunea noastră să o umplem de încredere în Dumnezeu și de rugăciune…căci El e luminarea noastră.

Și fie ca noi, cu toții, să Îl găsim pe Dumnezeu, în necazuri și bucurii, ca pe Alinarea noastră prin excelență, ca pe Cel ce ne duce spre liniștea și bucuria Lui cea veșnică. Amin!

Gânduri simple

epifanie norocel

  • Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel a murit în timp ce se deplasa spre Mănăstirea Brazi, din oraşul vrâncean Panciu. La fața locului a sosit o ambulanță, chemată prin serviciul unic de urgență, 112. Salvarea l-a transportat la spitalul din Panciu, unde medicii au încercat resuscitarea acestuia, însă înaltul ierarh a murit. Medicii au constatat decesul înaltei fețe bisericești în jurul orei 19.45”, ieri, 7 ianuarie 2013.
  • Patriarhia Română anunţă cu durere trecerea la viaţa veşnică a Înaltpreasfinţitului Părinte Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, în după-amiaza zilei de 7 ianuarie 2013.  Slujba de înmormântare va avea loc joi, 10 ianuarie 2013, începând cu orele 11:00 până la orele 13:00, în Catedrala Arhiepiscopală din Buzău unde va fi şi înmormântat. Până la alegerea noului ierarh titular al acestei eparhii, locţiitor de Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei va fi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în calitate de Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, care va fi pomenit la sfintele slujbe, ca Locţiitor de Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, în toate bisericile şi mănăstirile din cuprinsul acestei arhiepiscopii. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi veşnică să-i fie pomenirea!”.
  • Și rușii își au excentricii lor în materie de monumente funerare.
  • Caracatița de 3 metri lungime filmată pe viu.
  • Balonul de Aur 2012 – Messi scrie istorie. Echipa anului vine din Primera Division sport
  • Lionel Messi a luat pentru a 4-a oară, în mod consecutiv, Balonul de aur. Fotbalistul are doar 25 de ani și a înscris 91 de goluri în 2012. Un record mondial dublu.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno