Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 32 ne oferă alte panorame cosmice:

De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,
Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul.
Și cu Duhul rostului Tău toate
Le-ai împlut de îngeri și de gloate.

Acela ce strângi marea ca-ntr-o foale,
În prăpăști adânci, pre-arină [nisip] moale.
/…/
Că sângur au zâs de să făcură,
Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură.
(Ps. 32, 13-18, 21-22)

Se subliniază aici plinătatea creației, adică (și deopotrivă) multitudinea ei de manifestări și desăvârșirea ei.

Este exprimată aceeași concepție pe care a expus-o și altădată: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul, / Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul./ Și toate din lume de Tine-s făcute,/ Și i-ai dat podoabă de noroade multe./ I-ai pus așezarea pre mări și pre ape, / I-ai făcut temeiul tare, [apele] să nu-l sape” (Ps. 23, 1-6).

Reluările nu sunt tautologice, ci au darul de a consolida sau de a detalia o afirmație.

Acum se precizează, în mod profetic-acoperit (suntem în Vechiul Testament, când încă nu Se întrupase Fiul lui Dumnezeu), că Dumnezeu este Treime: Dumnezeu-Tatăl creează împreună „cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău”.

Izvorul creației, mobilul gestului dumnezeiesc de a crea lumea, este mila Lui („De [din] mila Ta, Doamne,-i plin pământul”), adică iubirea Lui și dorința de a exista creaturi care să se bucure de plinătatea existenței Sale veșnice. Fără, însă, ca aceste creaturi să se poată confunda vreodată cu El, pentru că ele nu sunt din veșnicie și nu s-au creat singure pe ele însele. Ci „sângur” Dumnezeu le-a creat pe ele.

Cunoscând acestea, Eminescu putea vorbi despre „farmecele milei”, despre mila aceasta creatoare cu care Dumnezeu i-a fermecat copilăria, dându-i să contemple și să cunoască frumusețea naturii și a cosmosului:

El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers.
(Rugăciunea unui dac)

Am comentat altădată semnificațiile milei la Eminescu[1], sesizând conceptul religios ortodox, dar nu remarcasem că sugestiile puteau veni chiar de la Dosoftei.

„Glasul purtat de cântec” ar putea fi al „armoniei din pleiade” (Memento mori) sau al „dulcii muzice de sfere”/ „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V).

Căci dacă „vuietul de vânturi” închipuie metonimic natura terestră, „glas purtat de cântec” ar putea fi sugestia unei panorame cosmice chintesențiate melodic prin muzica sferelor audiată de poet.

Putem asocia acest „vuiet de vânturi” din Rugăciunea unui dac, cu „arfele îngerești [care] atârnau pe vânturi” din O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! și astfel sugestiile mistice se întregesc, mai ales că „armonia din pleiade” este înțeleasă și definită în poemul Ondina în acest mod: Muzica sferelor: Seraphi adoară / Inima lumilor ce-o încongioară, / Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire”.

Sunt de cercetat cu mai multă atenție și de subliniat semnificațiile multiple ale milei din opera lui Eminescu („Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]/ Umbră facem pământului” (Rugăciune)), răspândite în creația sa.

Nu o dată, versurile lui Dosoftei se pot complini cu altele din Eminescu sau cele eminesciene se pot înțelege prin apelul la versificarea gândită de Dosoftei.

Psalmistul român insistă pe detaliile creației, pe faptul că însuși Dumnezeu, Cel care „au zâs de să făcură”, care a făcut „toate” ca pe un tot unitar („al totului Părinte”, cum zice Gr. Alexandrescu în poezia Rugăciunea), a premeditat și cele mai mici aspecte ale fiecărei creații în parte: „Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură”.

Dumnezeu zidește universul imens, dar și fiecare făptură a lui, în parte, oricât de mică și în cele mai mici amănunte.

Evidențiem aceste aspecte pentru că ele reapar în poezia românească, până târziu (aș remarca semnificația lor deosebită la Arghezi și la Marin Sorescu), dar nu s-a făcut niciodată corelația cu tradiția literară veche și cu gândirea românească de secole.

Atenția lui Dumnezeu, pe care El a acordat-o făpturii Sale, este îndreptată cu atât mai mult asupra omului, chintesență cosmică, datorită aplecării/ iubirii pe care o are Dumnezeu pentru om:

Din ceri S-au plecat să vază Domnul,
Zări pre toț[i] fiii ce-are omul.

Dintr-a Sa petrecere gătată,
Preste toată lumea Domnul caŭtă,

Ce-au plămădit cu mânu-Ș[i] cinstite.
Inemile lor ce-s usăbite,

În tot lucrul Domnul le-nțălege,
Între cei buni și-n cei fără lege.
(Ps. 32, 33-40)

Fiecare om este creația lui Dumnezeu, dar inimile lor, ale oamenilor, se deosebesc datorită liberului arbitru, din voință proprie.

Dar Dumnezeu îi zărește pe fiecare în parte, cunoscându-le inimile, plecându-Se din ceruri asupra lor, adică smerindu-Se pentru a fi atent cu fiecare din această făptură a Sa firavă, acordându-i importanță prin atenția, grija și iubirea Sa.

Iar cei buni au parte de privirea milei, a acelei mile care a creat întreg universul: „Că Domnul preste cei buni prăvește [privește],/ Cu mila Sa, de le osfintește [îi ajută, îi apără](Ps. 32, 47-48).


[1] A se vedea, de asemenea, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă. Mentalități, forme literare și univers spiritual, vol. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 106-108, 264-265, 297-299.

Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

Did you like this? Share it: