Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre lipsa de concentrare

Botezul Domnului

Iubiții mei,

ca să te concentrezi asupra lucrului pe care îl faci…trebuie să vrei să-l faci…și să îți placă să-l faci!

Dacă nu îți place să-l faci, dacă mintea ta e în altă parte…dacă toată ființa ta refuză să scrie, să muncească, să compună…atunci trebuie să ne înțelegem lipsa de concentrare.

Care e motivul pentru care n-avem chef?

Adică e din cauza oboselii, a bolii…sau din cauza neîncrederii în ceea ce facem?…

Și cea mai grea problemă e când…nu mai credem în ceea ce facem.

Când ne pierdem cheful de lucruri mari.

Însă, adesea, demonii ne atacă cu lipsa de concentrare și cu lipsa de chef pentru muncă atunci când văd că ne îndreptăm spre lucruri rotunde, spre final…cu realizări bune.

Sau când avem multă liniște și împăcare…produc în noi disconfort și între noi neînțelegeri…tocmai pentru că totul mergea bine.

Așa că lipsa de concentrare poate apărea…când totul mergea foarte bine.

Și nu ține neapărat de oboseală…ci de abdicare.

Și când nu mai vrei să îți continui treaba…când o lași în coadă de pește…nu te poți simți împlinit!

Te simți împlinit numai când termini cartea, numai când termini călătoria, numai când termini de legat via…și nu la jumătatea trebii.

Sunt atacuri dure…atacurile demonilor la adresa încrederii noastre în ceea ce facem…

Vor să ne pierdem încrederea în noi, în ceea ce facem, în ceea ce am făcut până acum…

Vor să ne arunce în extreme

Și în momentul când ne-au făcut să ne îndoim…să ne codim să facem una sau alta…când ne-au scos din ritm…tot demonii ne spun că suntem neîmpliniți.

Ei nu ne lasă să muncim…și tot ei ne acuză că nu facem destul.

…Însă lipsa de concentrare…are la bază lupta interioară.

Dacă te pierzi în vorbirea cu gândurile care te acuză…și nu te arunci în pocăință și în rugăciune…neorânduiala interioară înseamnă de fapt convorbirea cu demonii prin gânduri.

Tocmai de aceea ne scot din muncă: pentru ca să ne facă să vorbim cu ei.

Însă când mintea se întoarce, prin rugăciune și muncă, la liniștea ei…poate să creeze, să lucreze, să se împlinească…pentru că împlinirea vine în liniște/ în concentrare

Rugăciunea isihastă e concentrare la ceea ce spui…fără imagini.

E strigăt în tine după ce ți-ai adus simțurile înăuntru.

Și când ceva ne absoarbe, când ceva ne oprește la el…mintea poate să contemple, să vadă, să înțeleagă.

Însă când înțelegi ai mintea simplă.

Când nu înțelegi…ai mai multe gânduri sau nu ai cunoștința realității lucrurilor pe care vrei să le cunoști.

Și ce cunoști…cunoști numai pentru că te concentrezi să înțelegi.

Iar dacă nu vrei să înțelegi, ci îți lași mintea să hălăduiască peste tot…ai foarte puține lucruri în care crezi.

De ce ne pierdem încrederea în ceea ce facem?

Pentru că înțelegem, la un moment dat, că nu suntem împliniți prin ceea ce facem.

Că am crezut că suntem împliniți, că facem lucruri bune, că suntem în stare să facem ceea ce credeam că putem face…dar nu suntem în stare.

Și o astfel de neîncredere în lucrul pe care credeam că putem să-l facem dar ne înșelam asupra capacității noastre de a-l putea face…e o ieșire din întuneric, din mințirea de sine.

Pentru că o astfel de neîncredere în noi înșine vine atunci când ne-am greșit vocația.

Când descoperim că suntem altfel decât…credeam noi

Și e un mare eroism să admiți că te-ai mințit pe tine atâta timp.

E un mare eroism să o iei de la capăt.

Iar marile convertiri sunt luări de la capăt.

Numai că trebuie să știi să discerni între inconsistența reală de sine…și fuga de propria-ți vocație.

Dacă atunci când înțelegi că ai pierdut atâta timp…viața de după se numește convertire…faptul de a fugi de ceea ce ești și de ceea ce faci se numește batjocorire a propriilor daruri de la Dumnezeu.

Căci ce poate fi mai dureros decât ca un mare scriitor, un mare interpret, un mare gânditor…în loc să facă lucruri pe măsura lui…să facă lucruri jalnice?

Cum să nu îți plângă inima când vezi că un om foarte dăruit de Dumnezeu își bate joc de el și de potențele lui într-un mod nesimțit?

Și trebuie să știm să intrăm într-un mod mântuitor în viața unor astfel de oameni…pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să se întoarcă la muncă, la munca lor…și să nu mai risipească timpul…

Adică poți să trăiești ispita renunțării la propria ta vocație…dar și pe aceea a bagatelizării vocației proprii.

…Însă noi trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce facem!

Să nu lăsăm grijile, emoțiile, durerile să gândească în locul propriei noastre rațiuni.

Și rațiunea noastră să o umplem de încredere în Dumnezeu și de rugăciune…căci El e luminarea noastră.

Și fie ca noi, cu toții, să Îl găsim pe Dumnezeu, în necazuri și bucurii, ca pe Alinarea noastră prin excelență, ca pe Cel ce ne duce spre liniștea și bucuria Lui cea veșnică. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Gânduri simple

Next

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [16]

1 Comment

  1. Camelia

    Lipsa de concentrare, neincrederea in fortele proprii (aceea de a duce la bun sfarsit o lucrare deja inceputa, nu forma care este la mare cautare in ziua de azi, cea care amplifica ego-ul ca forma de dezvoltare personala), o gandire din ce in ce mai dezordonata, urmata de modul de viata ca atare, suspiciuni, indoieli care incep sa planeze asupra celor din jur, pierderea sensului si a scopului vietii – calea sigura catre singuratate. Singuratatea omului contemporan.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén