Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26.

Inorogul, macar că grijea
carea avea
nici din fantazie născută,
nici după spurcată socoteala Hameleonului,
adecă minciuna grăind,
adevărul să scoață,
ce din adevărate argumenturi
a buni priietini
înștiințat era
(însă pronia dumnădzăiască
calcă socoteala muritorească),
apoi dreptății sale lăsindu-să
și megalopsihii sprejinindu-să,
precum în desară la locul știut să va coborî,
cuvânt dede
(că singele carile ieste să cură,
în vine a rămânea
cu anevoie ieste).

Hameleon, plin de duhul răutății
și înflat de vântul fărălegii,
cu mare bucurie
din vârvul muntelui
nu numai cu picioarele vicleniii
alerga,
ce și cu aripile diavoliii
zbura,
căci în săvârșirea
răutăților ca furnica
în pierirea sa
aripi să fie agonisit i să părea,
carea și pre Hameleon
în dzua izbândii îl aștepta.

Aședară el, cu atâta agerie
slobodzindu-să, întâi la crocodil,
pentru ca de vinirea Inorogului
într-acea sară să-l adeverească,
apoi la dulăi alergă
cărora bună nedejde să aibă le vesti,
căci sfârșitul tuturor ostenelelor s-au apropiiat
și nepriietinul în lavirinthul neștiinții s-au încuiat.

Iar deciia înainte toată treaba
nu în nevoință,
ce în voința lor rămâne, dzicea,
și, precum vor pofti,
așe cu dânsul a face vor putea,
îi adeveriia.
De acolo la Șoim întorcându-să,
de fără prepus în desară
vinirea Inorogului îl înștiință.
Așijderea,
din inimă cumplite,
iară din gură zugrăvite
și șicuite cuvinte
arunca,
dzicând:

„Iată acmu, o, domnul mieu,
că după sudoroasele ostenituri
și în toate părțile fără preget alergături,
slujba carea
asupră-mi am luat,
spre cel de obște folos
în ceastă sară a să isprăvi
nedejduiesc.
Numai iarăși a te ruga îndrăznesc
(că tremurătoare ieste inima
celuia
carile pentru priietinul său
cât pentru sine să îngrijlivește),
să nu cumva
preste știința ta
jiganiile fără socoteală ceva
împotriva Inorogului să facă,
și așe, mare necinste
și ocară de numele tuturor
decât pripoiul de aramă
mai tare să va lipi.

Atâta numai
că în lume eu mai prelesne
a mă curăți voi putea,
de vreme ce în adeverința
cuvintelor tale nedejduindu-mă,
cu multe ale mele giurământuri
și ca cum s-ar dzice
cu cuvinte crunte l-am adeverit
și la locul prundișului l-am coborât”.

Șoimul, oarecum cani cu mânie:
„Lasă, rogu-te, dzisă,
că destul îți sint cuvintele
deșerte și șicuite,
cu carile până acmu
urechile mi-ai mâncat
(că de multe ori sufletul sămălăuitoriu
cuvinte
decât vrăjile Pithiii
mai nemeritoare izbucnește).
Că ce fărălege ar fi aceasta,
ca după atâta legături
și întărituri,
lucru împotriva precum a muritorilor,
așe a nemuritorilor
să să facă?

Nu dea Dumnădzău
în curată inima mea
împuțite spurcăciuni ca acestea
să între.
Ce du-te
de te odihnește,
căci știu că vii fi ostenit
și pentru acestea mai multă grijă
în zădar nu îmbla
purtând,
căci grijea cinstei cuvântului
și numelui mieu
eu
o știu păzi”.

Hameleonul dzisă: „Facă cereștii
ca toate după poftă să iasă. Iară eu,
la odihnă ducându-mă,
aceasta te poftesc,
ca în ceasul ce împreunare veți avea
știre să aib,
și aceasta
nu pentru altă,
ce numai de plinirea
cuvintelor lui înștiințându-mă,
somn cu linește
și noapte fără gânduri
să petrec”.

„Fi-va”, Șoimul dzicându-i,
el la borta lui să dusă.
Însă nu mai curând
în strat s-au aruncat,
până nu de tare
străjuirea crocodilului s-au înștiințat
(că toți viclenii în răutate
grijlivi,
iară în bunătate
trândavi
sint).

Iară Inorogul, după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului
peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî,
unde și Șoimul îndată sosi.
Deci după ce dintr-îmbe părțile
cădzutele țeremonii să isprăviră,
Șoimul voroava într-acesta chip
începu: „Împreunarea aceasta
acmu între noi ieste a doa.
Iară începătura a adevăratei dragoste
din împreunarea dintâi
în inimile noastre s-au zămislit
și până în cel deplin
a bunelor vreri stat au crescut
(că în curată casa sufletului
painjina minciunii a să prinde
loc nu are).

De vreme dară ce dintâi,
de sfânta-ți dreptate înștiințându-mă,
acmu calea dreptății a călca
și urmele credinții
în cărarea adeverinții
a pune
voiu.
Va ști dară iubitul mieu priietin
că după voroava dintâi,
dintr-îmbe părțile
ce mai cu folos
și mai de cinste ar fi,
aceia a isprăvi,
cu gândul,
cu cuvântul,
cu lucrul
și cu totul
în tot chipul
am silit (ce voia slobodă ieste
o împărăție mare,
în carea nici dreapta socoteală,
nice strâmba asupreală
biruință a avea
poate).

Iară acmu, preste toată nedejdea,
răspuns nenedejduit luând,
precum cuvintele Corbului
în vreun stătătoriu temeiu
nu să așadză
am cunoscut.
De care lucru,
nici vreun lucru
cu aședzare
sau cu adeverință
pociu nedejdui
(că depre unghe leul cu toții cunosc,
iară de pe cuvânt inima
înțelepții numai
a iscodi pot).

Iară pricina aceștii
a mele nenedejduirii ieste
că din slovele Corbului
toapsăcul răului i să cunoaște,
carile nu îmtr-îmbe părțile,
ce numai ce după a sa voie șie
de folos a fi i să pare,
aceia prin a mea nevoință
lui să să facă silește,
adecă ție
în viață cădere,
iară mie
în cinste scădere
sirguiește.

De vreme ce,
după porunca carea dintâi
de la dânsul aveam,
pacea și dragostea adevărată înțelegeam,
iară acmu, de pre cărțile ce-mi scrie
șicuită și vicleană o cunosc,
lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios
și dreptății foarte urâcios
ieste. Spre carile în viață
nici gura mi să va deșchide,
nici limba mi să va întinde,
nici mâna mea îl va cuprinde,
însă adeverit să fii, o, priietine,
că nici viclean stăpânului mieu mă voi face,
dar nici călcătoriu de lege,
nici vândzătoriu dreptului a fi
voi priimi
(că voia dumnădzăiască
decât porunca stăpânească
cu multul mai strașnică a fi
trebuie să cunoaștem).

Deci tot adevărul ieste
că celea de carile
despre tine să mă păzăsc
îmi poruncesc,
acelea ei și în gând
și în cuvânt
le au. Cărora ochiul
cel ce ascunsele inimii
și dzilele veacului privește
după faptă în trup și-n suflet
să le răsplătească.
Iară pre tine de tot vădzutul
și nevădzutul
priietin nesupărat
și nebetejit
să te păzască.

Deci, de acmu înainte,
și mai tare,
și mai bună pază îți trebuie,
nici în cuvintele cuiva
încredințare să aibi,
de vreme ce, nu numai pre tine,
ce și pre mine
pentru tine
cu toată greuimea necinstei
a mă încărca au învoit,
ca supt numele doftoriii,
prin cinstea credinții mele,
otrava să vândză,
carea în pântecele celor ce o vor întinde,
sau nevinovatului o vor vinde,
să vie.

Iară pre mine
în catalogul adevăraților priietini
numărându-mă,
înaintea cerescului Vultur,
cu toată adeverința inimii mă giur
că în viața mea de bine voitoriu să-ți fiu
și oricând și ori în ce a-ți sluji
voi putea că nu mă voi lenevi
cuvânt îți dau”.

Inorogul aceste
cu fierbinteala adeverinței cuvinte
ascultând,
precum de năcazul carile videa
că asupra dreptății vine,
grăiește,
în scurt pricepu
și mai mult altă voroava nelungind,
Șoimului mulțămită făcu,
căci n-au ascuns despre dânsul tot adevărul,
și într-acesta chip, după mulțămită,
îi grăi: „După giurământurile carile
spre dragostea și prieteșugul între noi
din singura a inimii tale plecare
ai făcut, de acmu înainte
frate a te numi mă îndeamnă.
Deci, frățiorul mieu,
cani pre scurt o poveste să-ți spuiu,
cu ascultarea să nu te lenești
te poftesc

(că în trii chipuri
și ca cum prin trii porți
înluntrul palaturilor cunoștinții lucrurilor
a întra putem:
prin pildele celor trecute,
prin deprinderea cestor de acmu
și prin bună socoteală celor viitoare).

Deci istoriile încă o parte
aceștii sentenții fiind,
din cele multe
una ieste aceasta:
Odânăoară, frate,
era un păstoriu de râmători carile
cu simbriia a tot satului
în carile lăcuia
din dzi în dzi viața își sprijeniia.

Acesta în proastă viață
ca aceasta dzilele petrecându-și,
nici cu audzul fără grohăitul porcilor,
nici cu viderea
fără prostiia satului aceluia,
altă ceva învățasă.
Iară într-o dzi,
cu altul (carile din cetate viind,
pre acolea a trece
i să tâmplase) în voroavă cădzind,
pentru numele cetății
în urechile porcariului să sună.

Deci cetatea, ce și cum ar fi,
nicicum în mintea lui să încapă
nu putea,
ce fantaziia,
uneori ca un cuptoriu,
alteori ca un cotlon,
iară alteori
ca pre o șură de dobitoace i-o zugrăviia
(că fantaziia
la proști
cele vădzute numai
a închipui poate).

Deci cum și ce ar putea fi cetatea
ca să să înștiințedze,
cu pofta aprindzindu-să,
râmătorii în câmp pustii lăsind
și oarece fărmușuri de pâne
carile cu sine avea,
în glugă luând,
pre drumul pre carile drumățul vinisă
vârtos purceasă.
Așe, într-acea dzi
până în sară calătorind,
unde întunerecul îl apucă,
acolea popasul
și masul
își făcu (ce norocul și pre porcariu,
și pre olariu
tot cu o orbime caută),
carile pre purcariu
aproape de porțile cetății
și de norocirea ce-l aștepta
adusese.

De vreme ce împăratul
carile acelor olaturi stăpâniia
și într-acea cetate împărățiia,
în dzua ce trecusă
dintre numărul viilor ieșise
și moștinitoriu din trupul său
nelăsind,
între domnii
și senatorii
aceii monarhii,
cine în scaun s-ar sui
mare dihonie și zarvă să făcu
(căci la stăpânire
toți vrednici să socotesc,
iară la supunere
niciunul de bunăvoie priimește).

În scurt, nicicum unul altuia
al doilea socotindu-să,
cu sfatul de obște aleasără
ca a doa dzi, pre poarta cetății,
carea spre răzsărit caută,
să iasă,
și ori pre cine mai înainte,
veri din streini,
veri din cetățeni,
pre cale ar tumpina,
pre acela
la scaunul împărății
și la corona monarhiii
să-l râdice.

Deci după sfatul de cu sară,
de dimineață sculându-să
(căci nici norocul porcariului dormiia),
lângă drum pre porcariu
din pajiște sculându-să
și la urduroșii ochi cu mânule frecându-să,
aflară,
pre carile îndată cu cinste râdicându-l
și din rufoase sucmane
în porfiră primenindu-l,
în lectică împărătească îl aședzară
și, cu mare alaiu,
până la curțile împărătești petrecându-l,
după obiceiul locului,
cele ce să cădea țeremonii
spre încoronarea lui făcură,
de unde s-au luat cuvântul
carile să dzice: (Sara ghigariu,
dimineața spătariu).

Porcariul,
uneori vis, uneori părere,
alteori ca o basnă de poveste
lucrul carile aievea
și adevărat să făcusă
a fi i să părea.
Iară unul dintre senatori
cătră alalți dzisă: „(Celea ce norocul face,
nici mintea, nici socoteala a desface
poate), însă (Oul cioarăi,
de pieptul păunului
o mie de ani de s-ar cloci,
din găoace tot de cioară,
iar nu de păun puiu va ieși),

în care chip și împăratul acesta
cu vreme nu la ce nărocul l-au adus,
ce spre ce firea l-au născut
va arăta, și această a mea prorocie
nu din deșartă fantazie
scornită să o socotiți,
ce aminte cuvintele
și faptele îi luați.

Că iată, îndată ce la puterea împărățiii s-au suit,
nu de omenie,
ce de porcie
s-au apucat, de vreme ce,
pre câți în satul în carile porcii păștea,
pentru ceva pizmă avea,
pre unii a-i omorî,
pre alții a-i izgoni
și cu alte feliuri de pedepse a-i domoli
au stătut.

(Că stăpânul nou
după pizma veche a izbândi
spurcat lucru ieste.)”
Și adevărat că împărățiia aceia
până mai pre urmă,
de tiraniia lui,
la mare primejdie de pohârnire sosind
și acmu ca un pojar în fânul uscat
răutate-i în toate părțile lățindu-să
și ijdărându-să,
tuturor lucru nesuferit a fi
să cunoscu.
Și așe, cu toții sculându-să,
în așternutul unde
cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia
aflându-l, și dzilelor,
și tiraniii
sfârșit îi pusără.

Într-acesta chip, o, frate,
și epitropiia Corbului arată că,
pre cum el Corb,
așe cuvintele,
dzisele
și faptele de Corb îi sint;
și cu vreme, cu glasul ce are,
singur șie și menitoriu
și chedzilor izbânditoriu
își va fi.
Iară când și cum aceasta s-ar tâmpla
(izvodul norocului,
ochiul muritoriului
vreodată a-l citi
nu poate)”.

Aședară, Inorogul și Șoimul,
prin câtăva vreme
a nopții pilduind
și vorovind,
să sculară
și, amândoi frățește îmbrățișându-să
și sărutându-să,
iarăși pre numele cerescului Vultur să giurară,
ca până la moarte priietini nedespărțiți
și în toate primejdiile unul altuia
popreaoa răzimării
și mână sprejenirii
să-și fie
și dragostea vecinică
și neimată să ție.

Și așe, despărțindu-să,
Șoimul, ieșind,
la locul său să dusă,
iară Inorogul, știind
că după coborârea lui
poticele munților s-au închis
(că cei ce în munți lăcuia nopțile
poticele
până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea
obiciuți era)
și precum înapoi a să întoarce
cu putin<ță> a nu fi
socotind,
peste apă cu înotatul a trece
în credința valurilor să lăsă.

O, lucru jelnic și de socoteala muritorilor neagiuns,
cum pronia cerească
pe dreptul de la viclean a să dosedi lasă
și cel curat în lațul spurcatului
a cădea sufere?
Adevărat dară că la acesta lucru
dovedele a căderilor vechi
aporiia de n-ar dezlega,
nu cu puțină înădușala
a tot sufletul filosofiia
atomistilor
socotelele muritorilor
și cu dânsele împreună
lucrurile lumești ar stăpâni.

Ce prepusul ton aftomaton râdicând,
necunoscută
a necunoscutului chivernisală
pre toate din capăt
până la sfârșit atingând,
și pre fietecare cădere,
la vremea și orânduiala sa,
tare aședzind,
rămâne ca tot prostul
din cele vădzute
pre cele nevădzute
cu ochiul sufletului a videa
să poată
și precum (răul pentru dzua rea
să păzește,
iară bunul ca metalul în foc
cu nevoiele să lămurește)
să înțăleagă.

Deci Inorogul pre sama
a nestătătoarelor undelor apei
dându-să
(macar că și aceasta cale
fără mare
prepus de primejdie
nu-i era,
precum mai pre urmă s-au vădzut,
că nu socoteala lui,
ce nemutată orânduiala norocului
l-au amăgit),
însă (din multe chipurile primejdiii
cea mai mică și mai iușoară a alege
lucru înțelepțesc ieste)
și pre marginea apei în sus,
spre crivăț înotând,
prădătoriul lacom
la pradă în mare strajea nopții
calea trecătorii străjuind
păziia.

Unde Inorogul sosind
(o, furtună în apă lină,
o, fărâmarea corăbiii în liman,
o, faptă nefăcută
și poveste nepovestită
și audzită,
îndată de la toți hulită,
o, lucrul diavolului
supt meșterșugul Hameleonului,
o, Hameleon decât diavolul mai diavol,
o, jiganie spurcată
și decât toată fiiara mai vrăjmașă
și mai sălbatecă),
iată de năprasnă crocodilul
în valurile apei sunând
și vâjâind,
asupră-i sosi.

Inorogul, întâi huietul apei audzind,
apoi și chipul groznicii jigănii vădzind,
îndată vicleșugul mai denainte gătit simți
și fără nici o împotrivire
spre nesățioasă vânarea lui
să dede.
Crocodilul acmu fălcile
pentru ca să-l înghiță căscând,
Inorogul, toată fața vicleșugului
și izbânda vicleanului
într-un cuvânt cuprinzând,
dzisă: „(Satură-te de singe nevinovat,
Coarbe, de carile pururea flămând
și nesăturat ai fost)”.

Crocodilul, cuvânt ca acesta
de la Inorog audzind,
lăcomiia fălcilor își înfrână
și numele Corbului la mijloc adus
ce va să fie cu de-adins cercetă
(că spurcatul Hameleon
nici crocodilului tot vicleșugul descoperisă).
Inorogul deodată nici împotrivă,
nici după voie ceva răspundzind,
ca mielul spre giunghere adus,
mulcom tăcea
și numai dintr-adâncul inimii:
„O, dreptate, o, izbândă!” striga
(că în nevoi fapta
pe făcătoriu oarecum
peste cunoștință cunoscându-l,
ca fiiul către părinte
de apăsul ce are să jeluiește).

Iară după câtăva vreme socoti
(că la vremea de trebuință
cu cuvântul bine a să sluji
și tare a să nevoi
lucrul înțelepților ieste).
De care lucru,
cătră jiganie voroavă ca aceasta începu:
„Nu socoti,
o, jiganie,
că doară de groznic chipul tău
în ceva m-am spăriiat,
sau căci acmu în puterea ta mă aflu,
despre tine vreo grijă ca aceia port,
ca carea socoteala întreagă
vreo mângâiere a afla să nu-i poată,
ales că bine cunosc
că nici trupul mieu
de stomahul tău a să mistui,
nici cornul mieu
de gâtlejul tău a să înghiți
poate.

Așijderea, nici vreo întristare noaâ,
precum sufletului
mi-i fi dat,
să ți să pară,
de vreme ce din tinerețe
și așeși din copilărie
cu furtuna a mă giuca
și în tot chipul a mă lupta
obiciuit și deprins sint,
atâta cât nici ea
din urgiile sale în mine ceva neazvârlit,
nici eu de la dânsa ceva nesuferit
să nu fie rămas socotesc,
și mai vârtos cu aceasta mi să pare
că toate sigețile din tolbă
să-și fie vărsat,
cu carile
sau orânduiala vecinică
într-un chip să să plinească,
sau a mea îngăduință
de acmu înainte
ispitele ieste să-i batgiocurească

(căci precât primejdiia s-ar socoti mai mare,
pre atâta sfârșitul să nedejduiește mai tare).
Toți muritorii pururea în sin
doi sorți purtăm,
carii unul a morții,
altul a vieții
sint, și amândoi din ceasul zămislirii
împreună cu noi în toate părțile,
în toate locurile
și în toate vremile
din fire să tovărășesc.
Deci, oricarile povață
înainte ne-ar merge,
vrând-nevrând ieste să urmăm.

Nu lipsăsc unii dintre muritori
carii pre sorțul morții
groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc,
însă aceasta la cei adevărat înțelepți
pururea de batgiocură s-au ținut.
De batgiocură dzic,
căci altora spaimă,
iară lor socoteală
aduce. Spaimă, dzic, altora,
căci trăind,
a muri
nu să învață.

Socoteală lor aduce,
căci trăind,
princet a muri să învață,
și așe, nu de spaima cea mai groznică
să îngrozesc,
ce, ori cu ce tâmplare ar fi,
periodul firii cutrierând,
ocolesc,
săvârșesc,
și, din robiia furtunelor scăpând,
să mântuiesc.
De care lucru, nu cea mai mare spăriiere,
ce cea de pre urmă mângâiere
li să pare
și le ieste.

Deci de vreme
ce sorțul firesc
la mine știut,
așteptat
și în samă nebăgat
ieste, cu cât mai vârtos
sorțul tâmplătoriu
(a căruia punct neînsămnat ieste),
în samă mai nebăgat
și mai înfruntat
va fi, pre carile îndrăptnică furtuna
aducându-l,
scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni
i să cade.
Adevărat dară
amară
întristare inima mi-ar fi simțit
când nepriietinul pentru a mea lenevire
sau proastă socoteală m-ar fi amăgit
(căci cu bună samă
atuncea să cade cuiva
a să întrista,
când, prin a sa trufie
și nebăgare în samă,
singur șie scădere
și nevoie
își aduce).

Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită
și din toate părțile neclătită
stând (nici asupra vântului vetrelele
a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde
a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului,
iară ceia a nebunului lucru ieste).
Deci furtuna în mine
urgiia a-și plini mai denainte puind,
supt numele cereștilor,
viclenii muritori cu îndemnarea
și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri
fălcilor tale m-au vândut.

Și macar că nu a înțeleptului sfetnic
ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit,
ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe,
însă când la numele cerescului
să supune pemintescul,
pentru amăgirea ce i-ar vini,
mare mângâiere
și de izbândă nedejde îi rămâne,
că numele pre cari le cei fără de lege
organ și măiestrie răutății lor l-au făcut
scutitoriu în nevoi,
agiutoriu în strâmptori
și izbânditoriu în dziua mâniii sale
să-i fie.

Deci, o, jiganie, cereștii
de nu să amăgesc ca peminteștii,
după fapta carea au lucrat,
în sfântul pre carile
cu mare în samă nebăgare l-au spurcat,
bună și neîndoită nedejde am,
că în curândă vreme
(că la cel ce știe suferi
toată vremea scurtă ieste)
ceia ce li să cuvine
plată să-și ia.
Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra,
iară al mieu cu bună inimă toate a răbda
ieste. Ce tu acmu, o, jiganie
(de ieste la neamul crocodililor
pomenirea binelui),
adu-ți aminte că odânăoară
în marginea a trii ape,
la cetatea carea cheia a doaâ monarhii ieste,
ne aflam.

Unde tu foamea cu ce să-ți domolești
neavând, eu cu hrană de biv te-am agiutorit
și din gura morții (carea decât tine mai rea
și mai vrăjmașă jiganie ieste) te-am mântuit.
Deci, sau pentru de binefacerea trecută,
sau pentru nedejdea viitoare
(că piatra din zidire
cu vreme iară la zidire
să pune), îndemnărilor neprietinești nu te uita,
ce până mâni de aicea
slobod mă lasă,
că până în dzuă veri binele,
veri răul carile mi s-a tâmpla
supt titulul numelui tău va rămânea.

Iară de mâine încolea,
nici răul să-mi faci vrednic vii fi,
nici bine a-mi face de vii vrea
prin mână îți va vini.
Căci sau dulăii gonași
chipul fortunii îmi vor muta,
sau eu a lor nevoință voi strămuta
(că de multe ori noaptea
fată
și dzua
ține în brață”.

Crocodilul, aceste
a Inorogului vârtoase cuvinte
audzind, nici ce voroviia
de tot înțelegea,
nici ce ar face
și de carea întâi s-ar apuca
alegea.
Una,
căci dinții lui de acea poamă
și grumadzii de acea bucățea
a nu fi,
după cuvântul Inorogului,
bine videa,
alta,
că de binele carile
de la Inorog odânăoară vădzusă,
aminte-i aducându-și,
și rușine îi viniia,
și mâniia i să scorniia
(că la cei ce binele
a răsplăti nu știu,
din pomenire
întâi rușine,
iară din rușine
mânie să scornește).

Ce până mai pre urmă,
pre binele obiceinic,
răutatea din fire biruind
(că cu nemilostivirea neamul crocodililor
vestit ieste),
pre Inorog la bârlogul său dusă,
unde preste acea noapte
poprit îl ținu.

Iară după ce negura nopții să râdică
și săninul de dzuă să arătă,
împăratul crocodililor și alalți, cu toții,
pentru vânatul carile peste noapte cădzusă
de veste luară.
(Căci fiară ca aceia vestită
să să prindză
și la urechile tuturor să nu să sune
cu anevoie era).

Deci împăratul crocodililor
îndată pre un credincios al său
la Inorog trimasă,
ca într-un chip față de priință,
iară într-altul de înfricoșere
și de spăriiere
să-i arete
(căci împăratul crocodililor
pentru vânătoarea și vrajba
carea Corbul asupra lui scornisă
știre avea).

Deci crocodilul, după porunca
stăpânu-său mărgând,
cătră Inorog dzisă:
„Primejdiia de astădzi
mâine noroc să-ți aducă
și fii cu bună inimă, căci dulăii vânători
de ce nedejduiesc,
într-această dată putere
ca aceia nu au.
Numai acmu înțeleasăm,
precum de prinderea ta
de știre luând,
cu toții în toți munții să să fie răvărsat,
ca măiestriile carile pre aiurea
întinse avea,
de pre acolo să le râdice
și prea aicea pre aproape să le întindză,
ca deciia într-altă parte a mai scăpa
să nu poți.

Deci lucrul cu un ceas mai înainte
îți caută
și cu împăratul nostru de preț te tocmește,
căci bine știi
că el cu vreuna din monarhiile voastre
ceva a face nu are,
ce numai dobânda și folosința lui își caută,
carea, făcându-să,
de aicea slobod vii ieși
și fără nici o primejdie, încotro vii pofti,
vii merge.

Inorogul cuvintele de la crocodil trimise
în tot chipul măsurând
și în cumpăna socotelii trăgându-le,
în vreme ce mâna din față a merge nu dă,
din dos a să apropiia
mai bine a fi află,
ca cu răspunderea plăcută
firea jiganiii lacomă și sireapă
să domolească.
De care lucru, cătră trimis
într-acesta chip răspunsă:

„Eu pre cum fortuna
spre aceasta m-au aruncat
foarte bine cunosc
și de la îndrăptnicul noroc
aceasta dosadă îmi pricep.
Iară împăratul vostru
cu mine omenie de va face,
binele de la dânsul voi cunoaște.
Pentru care bine,
în ceastă dată altă răsplătire
să-i fac nu pociu,
fără numai știind că firea lui
pururea în apă de sete să frige,
puțin prav de pre cornul mieu ras îi voi da,
carile spre potolirea arsurii lui
nu puțină putere are”.

Aceasta crocodilul audzind,
înapoi să întoarsă,
de carea împăratului său spuind,
foarte cu dragoste darul priimi
(că sula de aur
zidiurile pătrunde).
Aceasta giuruind
Inorogul și acmu și dând,
unul din crocodili pâră dreaptă
ca aceasta asupra lui făcând,
adecă precum el o dată
pre Hameleon vânând
și să-l înghiță vrând,
după multă rugăminte
cu mari chizășii să să fie slobodzit,
însă cu această tocmală
ca alt mai mare vânat să-i aducă,
sau 1000 de dramuri de panzehr
să-i dea.

„Deci ieri noapte Hameleonul
spre vânare această fiară mi-au adus,
pre carea nu cu puțină osteneală,
trudă și privighere am prins-o.
Și așe prețul Hameleonului fiind,
până prețul Hameleonului nu-mi va plăti,
a să slobodzi
nu priimăsc”.

Împăratul crocodililor
de aceasta poveste înțelegând,
de pâra carea asupră-i i să face
și de plătirea prețului Hameleonu
lui știre îi trimasă, dzicând
că amintrilea a-l slobodzi
nicicum nu poate.
Inorogul, acestea audzind,
atuncea tot vicleșugul Hameleonului cunoscu,
carile și într-alte chitele
mai adânci îl băgară,
adecă precum singur Hameleonul
spre atâta răutate macar că ar fi îndrăznit,
însă fără agiutoriul
și îndemnarea altora,
până într-atâta lucrul a aduce
n-ar fi putut.

De care lucru, socoti
că mai mult ceva zăbavă
la opreală de va face,
poate și mai aspru ceva fortuna să-i arete,
și așe, precum prețul Hameleonului va plăti
dede cuvânt
și, cu cuvântul deodată
și lucrul isprăvind,
preste nedejde a tuturor nepriietinilor,
cu supțire meșterșug,
din gătate silțele împotrivnicilor
slobod și nebetejit scăpă.

Iară Inorogul încă
în opreala crocodilului fiind
și precum în blăstămate
vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut,
vestea prin urechile tuturor
să împrăștie,
toți munții și codrii
de fapta ce să făcusă
să răzsuna
și toate văile și holmurile
de huietul glasului să cutremura,
atâta cât glasurile răzsunării
precum ca o muzică
să fie tocmite să părea,
carile o harmonie tânguioasă
la toată urechea aducea,
nici cineva
altă ceva audziia,
fără numai:

„Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut,
puterii vrăjmașului s-au vândut.
Surcelele i-au uscat,
focul i-au ațițat,
temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,
nepriietin de cap,
Corbul, gonași neosteniți,
dulăii, iscoadă neadormită,
Hameleonul, și toți în toată viața îl pândesc.
De traiul, de viața și de ființa lui
ce nedejde au mai rămas?
Niciuna. Toate puterile i s-au curmat,
toți priietinii l-au lăsat,
în lanțuje nedezlegate l-au legat,
toată greutatea nepriietinului
în opreala Inorogului au stătut.
Iară de acmu, în ceriu să zboare,
n-a scăpa,
o mie de capete de ar avea,
iarbă n-a mai mânca.

Unul, Lupul,
ce și acela depărtat,
n-are cum îi folosi,
nu-l poate agiutori.
De nu altă, încaile să-l tânguiască,
încailea să-l jeluiască,
încai să-l olecăiască.
Filul, macar că într-această parte s-ar afla,
însă greuimea a sări nu-l lasă,
grosime în sine îl apasă,
în strâmtori primejdioase,
în valuri așe holmuroase
să să arunce nu-ndrăznește
și micșorimea sufletului dinluntru-l oprește.

De cu sară, Filul știre au luat,
de prețul tăiat s-au înștiințat,
ce ar fi putut să și va i s-ar fi cădzut,
ce în locul mângâierii,
răspunsul curmării să dă:
„1.000 de ani la opreală de-ar fi,
un dram de panzehr n-aș putea găsi”.
Ce mângâiare i-au rămas?
Niciuna.
Ce sprijeneală i-au rămas?
Niciuna.
Ce priietin i să arată?
Niciunul.

Did you like this? Share it: