Predică la Duminica după Botezul Domnului [2013]

Botezul Domnului

Iubiții mei,

dacă Apostolul zilei [Efes. 4, 7-13] vorbește despre diversitatea slujirilor în Biserică și despre „măsura maturității plinătății lui Hristos” (v. 13), Evanghelia zilei [Mt. 4, 7-13] e concentrată în pocăință.

Însă nu sunt două discuții paralele…ci prin pocăință se ajunge la maturitatea deplină în Hristos, la maturizarea duhovnicească.

Numai că trebuie să învățăm ce înseamnă pocăința…

Și pocăința este dorința noastră cea mai arzătoare de a ne schimba interior.

Când înțelegi că nu se mai poate așa, că nu e bine să o mai tărăgănești la nefârșit…te schimbi!

Iei măsuri imediate.

Măsuri împotriva ta…

Și a trebuit, adesea, să iau  măsuri imediate împotriva mea, împotriva conformismului meu, a amiciției mele cu păcatul…pentru că simțeam că mă sufoc.

Păcatul mult, urât, greu…aduce în noi simțământul de insuportare personală.

Nu te mai suporți, nu te mai vrei…pentru că simți cât de urât e păcatul în tine.

Și demararea asta imediată a procesului de curățire interioară, spre a scoate urâciunea din noi înseamnă pocăință.

Pocăință care aduce frumusețe și nu acreală.

Cea care aduce acreală…e o falsă pocăință. E pocăința de la demoni. Sau, mai bine zis, e starea de impostură în care ne tragem la rost pentru lucruri minore…și niciodată pentru cele care ne dor cel mai mult. Sau ar trebui să ne doară.

Spre exemplu: nu m-am închinat drept din cauza oboselii, am gustat puțin din mâncarea de dulce eu fiind în post, m-am enervat pe copiii care făceau zgomot pe stradă…

Dar nu punem problema indiferenței abisale față de altul, a nemilostivirii noastre, a lipsei noastre de nevoință duhovnicească, a lipsei noastre de candoare…

Da, sunt importante și lucrurile mici. Nimic nu trebuie trecut cu vederea

Dar asta când te dor lucrurile care trebuie să te doară

Tocmai de aceea Sfântul Pavel, în pericopa apostolică de astăzi pune problema diversității de vocații în Biserică pentru ca nimeni să nu spună că nu e important.

Dacă unii sunt apostoli, alții profeți, alții evangheliști, alții păstori și învățători, spune Sfântul Pavel…și putem continua noi…dacă unii sunt tineri iar alții sunt bătrâni, dacă unii sunt pensionari iar alții lucrează la stat sau la privat, dacă unii știu să scrie frumos iar alții să cânte frumos…fiecare dar și cunoștință a noastră, în Biserică, pot fi bun comun.

Pentru că tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem trebuie să fie „întru zidirea trupului lui Hristos” (v. 12), care e Biserica Sa.

Și, o, ce bine ar fi dacă ne-am zidi împreună ca Biserică a Treimii!

Căci pocăința mea ajută pocăința ta…dacă te înțelege.

Banii mei în plus pot ajuta banii tăi în minus.

Relațiile mele te pot îmbrățișa.

Cunoștințele mele te pot bucura și întări în așteptările tale.

Cărțile mele mai multe și anii mei de studiu pot fi lumină pentru tine…dacă tu cauți să Îl cunoști pe Cel ce a venit în lume ca să ne bucure din destul.

Diversitatea e foarte frumoasă.

Diversitatea darurilor dumnezeiești.

Și când o Biserică e plină de oameni cu diverse specializări și cu diverse daruri duhovnicești, pe care le închină lui Dumnezeu și confraților, acolo e frumusețe dumnezeiască!

Pentru că Dumnezeu e lăsat să lucreze!

Pentru că Dumnezeu e ajutat să ajungă la inima noastră, la fiecare dintre noi, prin aceea că cuvintele Lui sunt mărturisite nu doar din gură ci prin întreaga noastră viață.

Și când lucrează Dumnezeu prin oameni…începe cu pocăința.

Cu schimbarea minții, a vieții, a hainelor, a obiceiurilor.

Dumnezeu te schimbă pas cu pas pentru ca să fii propriu vieții eclesiale.

Te schimbă prin ceea ce trăiești, prin ceea ce citești, prin cei pe care îi întâlnești.

Și dacă nu suntem exemple de urmat…nu suntem poveri/ pietre de moară ale lui Hristos în Biserica Sa?

Nu suntem noi cei pentru care Biserica e hulită, pentru care Dumnezeu e drăcuit, pentru care sfințenia e luată în batjocură?

Ba da!

Și trebuie să ne asumăm, de fiecare dată, la fiecare mărturisire a păcatelor, faptul că am smintit prin viața noastră.

Căci dacă am fi luminat pe oameni prin viața noastră…ar fi fost tot mai multă bunătate, mărinimie, conștiință, bun simț în oameni…

Pocăința despre care ne vorbește Domnul iese din raportarea la El și nu la noi!

Pentru că la Mt. 4, 17, pocăința e pusă în paralel cu apropierea Împărăției cerurilor și nu cu păcatele noastre.

Privirea la noi nu ne apropie neapărat de Dumnezeu.

Poate să ne scufunde în disperare, în orgoliu, în pasivitate…

Dar privirea la Sine, privirea la Cine e Dumnezeu pentru noi, ne provoacă pocăința în lăuntrul nostru.

Ne rănește pocăința…

Pentru că vedem cât de improprii suntem noi relației cu Cel ce ne iubește pe noi cu iubire nețărmurită.

Diferența dintre iubirea Lui și…neiubirea noastră ne rănește cu lacrimi…

Cu lacrimi de pocăință, cu durere, cu hotărârea de a o lua de la capăt…de a pune început bun.

Și pocăința e mereu o luare de la capăt!

Nu contează ce am făcut ieri, acum două ore, acum cinci minute…

Pocăința e ca rugăciunea, ca noua slujbă: un nou început.

Mereu un nou început.

Și după cum nu contează că ieri ai mâncat sau că ieri ți-a fost bine la cap…și că ieri ai avut bani…și că ieri ai avut casă…dacă azi nu ai casă, dacă nu ai bani, dacă nu ai prieteni, dacă nu ai zâmbet…nu ai nimic.

Și dacă azi n-ai pocăință în suflet, dacă nu îți pare rău pentru fiecare păcat pe care l-ai făcut, dacă nu ai râvnă să Îl cunoști pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, dacă nu ai chef de noutate ontologică…de bine în tine…nu ai nimic.

Da, pe fiecare zi, ne putem pune trupul, viața, darurile, eforturile…la picioarele Bisericii…

Ale întregii Biserici…

Ne putem boteza pe fiecare zi în dorul de a ajuta la luminarea și sfințirea oamenilor.

Ne putem trezi pe fiecare zi cu dorința de a fi un Ioan…un dar al lui Dumnezeu pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu.

Căci nu contează câți, unde, când, cine Îl caută pe El…ci faptul ca noi să fim acolo!!!

Acolo unde sunt cei care au nevoie de oamenii…Lui…

Nu de oamenii „noștri”…ci de oamenii „Lui”!!…

De oamenii plini de pocăință, de delicatețe, de cuvioșie în toate zilele lor…plini de Ortodoxie.

Și dacă vrei să fii umilul propovăduitor al Ortodoxiei…trebuie să propovăduiești Ortodoxia care te pocăiește, care te face echilibrat, care te face muncitor, care te face teolog, care te face să arzi tot timpul de dorul de a fi robul Stăpânului.

Pentru că a zidi Biserica înseamnă a ajuta, cu tot ceea ce ești și poți, la faptul de a sădi viața lui Dumnezeu în oameni.

Și dacă Dumnezeu e, prin harul Său în oameni, atunci Biserica e vie, se înfrățește, se fundamentează în adevăr, în fapta bună și în iubire.

Dumnezeul nostru treimic, Cel preaiubitor și preamilostiv, să ne dea nouă, tuturor, să ne înfrățim în Biserica Sa, să ne luminăm în Biserica Sa, să ne sfințim în Biserica Sa, pentru ca să facem din pământul acesta un pământ al păcii și al binecuvântării dumnezeiești. Amin!

Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Istoria pe scurt [1]

 Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

Sfântul Nichifor I Mărturisitorul,

Patriarhul Constantinopolului

(n. c. 758 și † 2 iunie 829 d. Hr.[1]. Este pomenit în Biserica Ortodoxă pe data de 2 iunie[2])

 *

 Istoria pe scurt,

de la Adam și până în timpul [împăraților] Mihail și Teofil[3]

***

Prima parte

Adam avea 230 de ani când l-a născut pe Sit. Și a mai trăit Adam 700 de ani.

Sit avea 205 ani când l-a născut pe Enos.

Enos avea 190 de ani când l-a născut pe Cainan.

Cainan avea 170 de ani când l-a născut pe Maleleil.

Maleleil avea 165 de ani când l-a născut pe Iared.

Iared avea 162 de ani când l-a născut pe Enoh.

Enoh avea 165 de ani când l-a născut pe Matusala.

Matusala avea 167 ani când l-a născut pe Lameh.

Lameh avea 188 de ani când l-a născut pe Noe.

Noe avea 500 de ani când i-a născut pe Sim, Ham, Iafet. Și până la potop a mai trecut 100 de ani.

Noe avea 600 de ani la potop [cataclismos/ diluvium].

Toți anii de la Adam și până la potop, după cum ne sunt prezentați de Septuagintă, sunt 2.242 [de ani]. Pe care, de asemenea, îi susține adevărul și toate tradițiile pe care Bisericile[4] le păstrează.

Iar, după potop, Sim, fiul lui Noe, l-a născut la [vârsta de] 100 de ani pe Arfaxad.

Arfaxad l-a născut la 130 de ani pe Sala.

Sala l-a născut la 133 de ani pe Eber.

Eber l-a născut la 134 de ani pe Falec.

Falec l-a născut la 133 de ani pe Ragav.

În zilele lui Falec s-a împărțit pământul. De unde numele lui Falec, în limba ebraică, înseamnă împărțit [merismon/ divisionem]. Și acesta[5] a murit înaintea tatălui său[6].

În această vreme a început să se zidească turnul [pirgoj/ turris]. Și din limba veche, cea una, a ieșit multitudinea limbilor și datorită fiecărui neam în parte a luat naștere felurimea limbilor/ diversitatea lingvistică, după cum spune Dumnezeiasca Scriptură.

Și, după [moartea lui] Falec, la [vârsta de] 135 de ani, Ragav l-a născut pe Seruh.

[Și] Seruh l-a născut la 137 de ani pe Nahor.

Nahor, la 79 de ani, l-a născut pe Tara.

Tara l-a născut la 70 de ani pe Avraam.

Și de la Adam până la Avraam, după calculul Seputagintei, se crede că au fost 3. 324 de ani. Iar de la potop și până la Avraam sunt 1.082 de ani.

La vârsta de 75 de ani Avraam a primit ungerea/ descoperirea dumnezeiască [tiu hrismu/ divino oraculo] și s-a făcut vrednic de însăși făgăduința [epanghelias/ promissione] aceea.

Și de acum și până la plecarea din Egipt, din timpul lui Moise, au trecut 430 de ani, după cum ne spune mărturia Apostolului.

Și legământul lui Dumnezeu s-a împlinit, căci după 430 de ani acesta s-a făcut Lege [Nomos/ Lex], nu pentru ca să-l infirme ci pentru ca să înalțe făgăduința.

Și așa cum cântă Moise, în Ieșire: înainte de a locui fiii lui Israil [în Hanaan], care au locuit în Egipt și [apoi] în pământul Hanaan, ei și părinții lor, au trecut 430 de ani.

Și după numărare aceștia sunt:

Avraam l-a născut la vârsta de 100 de ani pe Isaac.

Isaac l-a născut la vârsta de 60 de ani pe Iacov.

Iacov l-a născut la vârsta de 87 de ani pe Levi.

Levi l-a născut la vârsta de 49 de ani pe Caat.

Caat l-a născut la vârsta de 60 de ani pe Amram.

Amram l-a născut la vârsta de 70 de ani pe Moisi.

Moisi la vârsta de 80 de ani a scos poporul din Egipt.

Și astfel, toți anii de la primul an al lui Avraam și până la plecarea din Egipt sunt în număr de 502 [505].

De la potop sunt 1587 [de ani].

Iar de la Adam, potrivit Septuagintei, s-au numărat 1.689 [de ani], alături de alți 3.829 [de ani].

Mai departe, Moise a condus poporul prin pustiu timp de 40 de ani.

Iisus Navi [l-a condus] 27 de ani.

Bătrânii: 23 de ani.

Străinii: 8 ani.

Gotoniil, din neamul lui Iuda, 40 de ani.

Străinii: 18 ani. După acela.

Aod, din neamul lui Efraim, [l-a condus] 80 de ani.

Străinii: 20 de ani.

Debora [7] și Barac: 40 de ani.

Madineii/ madianiții: 7 ani.

Ghedeon: 40 de ani.

Abimeleh: 3 ani.

Tola: 23 de ani.

Iair: 22 de ani.

Ammaniții: 18 ani.

Ieftae: 6 ani.

Esebon: 7 ani.

Aelon: 10 ani.

Lamdon [Abdon]: 8 ani.

Străinii: 40 de ani.

Sampson: 20 de ani.

Ili, arhiereul: 20 de ani.

Samuil: 30 de ani.

Saul: 40 de ani.

David, împăratul: 40 de ani.

[Astfel] s-au adunat cu toții, de la ieșirea lui Israel din Egipt și până la regele David, 630 de ani.

[Anii de domnie ai lui] Solomon: 40 de ani.

Roboam: 17 [ani].

Asa: 40 de ani.

Iosafat: 25 de ani.

În timpul său au profețit Mihea, Ilia și Elissee.

Ioram: 8 ani.

Ohozias: 1 an.

Gotolia, mama lui Ohozias: 7 ani.

Ioas: 40 de ani.

Amesias: 28 de ani.

Azarias și Ozias: 52 de ani.

În timpul lor au profețit Osie, Amos, Isaias, Ionas, Ioil.

Ioatam: 17 ani.

Ahaz: 16 ani.

Ezechias: 29 de ani.

Manassi: 55 de ani.

În timpul domniei acestuia a fost fondat Bizantion-ul/ Bizanțul.

Amos [Amon]: 12 ani.

Iosias: 31 de ani.

Și s-a sfârșit autoritatea regală pentru 30 de ani, potrivit LXX și pentru 50 de ani, potrivit evreilor.

În această vreme a profețit Ieremias, Sofonias și Baruh.

Ioahaz: 3 luni.

Eliachim: 12 ani.

Iehonias: 3 luni.

Sedechias: 11 ani.

Atunci regele Nabuhodonosor le-a scos ochii celor robiți [II Reg. 25, 7, cf. LXX]. Și templul a fost ars, peste 5 luni, de Nabuzardan [II Reg. 25, 8-9, cf. LXX].  Și aceasta după 432 de ani de la fondarea lui.

[Astfel], de la regele Solomon și până la începutul robiei [babilonice] au fost numărați în total 448 de ani.

După ce iudeii au fost duși în Babilona, și locul a fost pustiit [timp de] 70 de ani, după ce s-a terminat cu totul al doilea an [de domnie] al regelui Darios Persul [I Ezdr. 2, 1 și 6, 1, cf. LXX], atunci cei robiți au fost eliberați și s-a fost reînnoit templul de la Ierusalim.

Primul rege persan, Ciros, [a domnit] 30 de ani [peste Israil].

Cambisis: 2 ani.

Darios, fiul lui Istaspos: 36 de ani.

Acesta, după cum am spus, în al doilea an [al său de domnie], a reînnoit templul de la Ierusalim.

Apoi, după plecarea [lui Israil], Darios [a domnit] 34 de ani.

Xerxis al lui Darios: 28 de ani.

Artabanis: 7 luni.

Artaxerxis Macrohirul/ Longimanus/ Mână-lungă: 41 de ani.

În vremea lui s-au petrecut evenimentele referitoare la Estir și Mardoheos.

Alt Xerxis: două luni.

Sogdianis: 7 luni.

Alt Darios: 19 ani.

Artaxerxis Mnimon/ Memor/ Recunoscătorul: 40 de ani.

Artaxerxis și Ohos: 22 de ani.

Arsis Ohos: 4 ani.

Darios Arsamos: 6 ani.

După ce a fost distrus imperiul persan de Alexandros Macedon, acesta a domnit 6 ani. Înainte de Darios: 10* ani, după cum se spune, [și cu toții] 12 ani de domnie. Și a murit în Babilon la vârsta de 35 de ani. Alții spun că la vârsta de 36 de ani. Și astfel ar fi domnit 18 ani.

A subjugat 22 de neamuri barbare și 13 neamuri elline. [Iar] perioada de înflorire a Persiei a pierit odată cu moartea lui.

[Astfel,] toți anii de la Adam și până la moartea regelui Alexandros Mecedon sunt cu toții 5.177.

Însă când a murit Alexandros [Macedon], Egiptul și Alexandria l-au primit pe primul Ptolemeos, fiul lui Lagos, [care a domnit] 40 de ani.

Ptolemeos Filadelfos: 38 de ani.

În timpul domniei sale se traduc Cărțile evreilor în limba greacă[8], în timpul arhiereului Eleazar, și s-a reînnoit biblioteca din Alexandria.

Ptolemeos Everghetis: 25 de ani.

Ptolemeos Filopator: 17 ani.

Ptolemeos Epifanis: 24 de ani.

În timpul lui s-au petrecut cele scrise despre Maccabei.

Ptolemeos Filomitor: 35 de ani.

Ptolemeos Neoteros: 29 de ani.

Ptolemeos Fiscon: 17 ani și 6 luni.

Ptolemeos Alexandros: 10 ani.

Ptolemeos, fratele lui: 8 ani.

Ptolemeos și Dionisios: 30 de ani.

Cleopatra Ptolemeos, fiica: 22 de ani.

În al 3-lea an al ei [de domnie], Gaios Iulios Cesar [Gaius Julius Caesar] a devenit primul împărat al romanilor, de la care împărații au început să se numească cezari.

Acesta a împărățit 4 ani și 7 luni.

După Iulios a împărățit peste romani Cesar Sebastos Octavios Augustos: 56 de ani și 6 luni.

De acum au început antiohienii să își numere anii.


[3] S. Nicephori, Chronographia brevis, ab Adamo ad Michaelis et Theophili tempora, în PG 100, col. 1001-1060.

[4] Se referă la Bisericile ortodoxe locale.

[5] Falec.

[6] Eber.

[7] În n. 38, de la col. 1005-1006, găsim numele său și sub forma Deborra.

[8] Septuaginta.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [9]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Diogene din Sinope a fost elevul lui Anistene./ Venit la Atena din exil, a locuit într-un butoi pentru că n-a putut avea o casă./ Considera lecțiile lui Platon o „pierdere de vreme”/ I-a oferit lui Platon din smochinele lui, dar acesta le-a mâncat pe toate și și-a atras reproșul lui Diogene/ p. 199.

Spunea că oamenii se întrec în tot felul de exerciții, dar nu și în bunătate și dreptate; că muzicanții își acordă lira, dar nu și simțămintele sufletului; că oratorii laudă dreptatea, dar nu o practică, etc./ A fost vândut ca sclav și a ajuns profesorul fiilor celui care l-a cumpărat, care l-au iubit și l-au și înmormântat/ p. 200-201.

A strigat într-o zi în piață să vină oamenii la el, și când s-au adunat i-a alungat cu bățul, spunând: „Am chemat oameni, nu lepădături”/ p. 201.

Alexandru cel Mare a spus: „Dacă nu eram Alexandru, aș fi vrut să fiu Diogene”/ Ibidem.

Era adeptul vieții simple și învăța chiar și de la copii/ Când Alexandru Macedon a venit la el și i-a oferit orice favoare va dori, Diogene i-a cerut să se dea la o parte din lumina soarelui/ Pe unii, care vorbeau despre fenomene cerești, i-a întrebat de când au venit din cer/ p. 202.

Platon a definit omul ca „animal biped și fără pene”, iar Diogene a jumulit un cocoș și l-a adus în sala de conferințe, adăugând: „acesta este omul lui Platon”/ În plină zi, a aprins o lampă și a începu să caute un om/ p. 203.

Spunea că oamenii cer în rugăciuni lucrurile care li se par lor bune și nu cele care sunt cu adevărat bune sau că se îngrijesc de ce visează noaptea, dar nu și de ceea ce trebuie să facă fiind treji/ Ibidem.

Întrebat care animal mușcă mai rău, a răspuns: „Dintre animalele sălbatice, sicofantul [clevetitor, delator], iar dintre cele domestice, lingușitorul”/ p. 205.

Diferența de interpretare

  • Primul oraș din Europa unde transportul public a devenit gratuit de la 1 ianuarie 2013 este Tallinn, capitala Estoniei”.
  • Cel mai subţire ceas de mână din lume are doar 0, 8 milimetri şi a fost realizat dintr-o singură bandă de oțel”.
  • cel mai subtire ceas din lume
  • Unde se poate plăti parcarea de reședință în București.
  • 63 de volume online din Acta Sanctorum/ Viețile Sfinților.
  • Nu am avut ocazia, in întreaga mea activitate publica, de a lucra efectiv in compania Episcopului Epifanie dar de multe ori îl întâlneam la Palatul Patriarhal, unde Prea Fericitul Teoctist mă consulta pe diverse subiecte, unele foarte dificile de abordat, altele foarte greu de dus pana la capăt”.
  • În plan spiritual, cea mai importantă lucrare a fost canonizarea Sfântului Ierarh martir Teodosie de la Brazi (18-19 mai 1996) şi a Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (4-5 martie 2003) pentru care s-a îngrijit de aducerea lor în memoria Bisericii şi inimile credincioşilor, prin rânduirea slujbelor, acatistelor şi a icoanelor, precum şi prin ctitorirea de lăcaşuri sfinte ocrotite de acești sfinți”.
  • În ziua de 15 ianuarie [2013] se împlinesc 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Români din ţară şi din străinătate vor organiza în preajma acestei zile slujbe de pomenire şi simpozioane pentru comemorarea marelui poet naţional. Ca în fiecare an, la cimitirul Bellu din Capitală, unde se află mormântul său, se vor săvârşi rugăciuni de pomenire şi dezlegare”.
  • Pe 2 mai 2013 intră în ciculație bancnota de 5 euro.
  • Bugetul pe 2013 al României.

Istoria ieroglifică. În versuri [28]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27.

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,

lăcașele Inorogului,
pășunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.

Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,
în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.

Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze,
nici Galactea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răzsipască.
Lebăda Lira să-și zdrobască,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Ficioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul] arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie [Mercur] între planete nu mai crăinicească.
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de Andromeda să să depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.
Zmăul capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinului cercând, rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.
Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în lume spre chedzi răi menească.
Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să veselească.

Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaâ să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să să uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească”.

Sunete jelnice,
eleghii căielnice
și traghicești ca acestea
prin poticile a tuturor munților
și prin vârtopile a tuturor holmurilor
sunând,
răzsunând
și rătăcindu-să,
Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut,
ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit,
ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut,
încoace și încolea cutreierând,
de unul și de altul întrebând,
îmbla
și cătră toți chip de zălud
și față de lovit
arăta.

„Ce poate fi aceasta?
dzice,
ce poate fi jelnic
sunetul acesta?
Ce poate fi lăcrămoase
huietele acestea?
Ce pot fi cernite
cântecele ce audzu?
Ce pot fi ponegrite
stihurile
și într-însă necredzute
cuvintele
carile la urechi îmi vin?

Oare ce audzu
adevărat audz,
au demonul, ispitindu-mă,
simțirile îmi batgiocurește?”
Apoi, după câtăva vreme,
ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles,
ca cum de patima Inorogului
alții i-ar fi spus,
ca cum, audzind,
cu amărăciune s-ar fi împlut
și de voia rea s-ar fi otrăvit,
cum să dzice cuvântul,
cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ,
la Șoim alergă,
catră carile, ochii întorcând,
fața, în divuri, în chipuri mutând,
voroava amestecând,
limba bolborăsindu-i,
balele mărgându-i
și gura aspumându-i,
scârșnetul glasului
articulul și înțelegerea cuvântului
îi astupa.

Între cele multe brehăite,
ceste puține căptușite
cuvinte
de-abiia să înțelegea:
„O, faptă nefăcută
și poveste neaudzită,
o, lucru nelucrat
și vicleșug spurcat,
o, cinste ocărâtă
și ocară necinstită,
o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu
și de singe vărsătoriu,
ce poate fi carea ai ispitit?

Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit
și în toată lumea de astădzi înainte
pre tine de viclenitoriu,
iară pre mine de priietin vândzătoriu
ai vădit?
Unde-ți sint giurământurile?
Ce ț-ai făcut legământurile?
O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi
pre obrazele noastre au cădzut
cine în veci a o spăla
va mai putea?
Ce ploaia nuărului,
ce roa săninului,
ce marea ocheanului
spre curățirea acestora va agiunge?

Dară nu gândiiam eu,
dară nu dziceam eu,
dară nu-m prepuneam eu,
dară nu mă temeam eu
de una ca aceasta?
Dară de vreme ce, o, vrăjmașule,
supt numele cereștilor,
vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit,
alt organ [instrument], afară din mine,
o, ticălosul, n-ai putut afla?

(Ce răii răutăților lor
lumea părtaș
și cu toții tovarăși a fi
să nevoiesc).
O, Hameleon ticăloase,
ce floare în chip îți vii schimba,
ca cineva
să nu te cunoască,
când te-ar întreba,
ca de cleveta
limbilor să scapi,
ca din gurile sicofandilor
să te mântuiești?

De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,
întunerecul veacului să te căptușască,
ca radzele soarelui să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească.
Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?

Iată, munții strigă,
văile răzsună,
iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,
iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,
iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,
cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc,
asupra lucrului ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea a să ciudi [aseminuna] nu sfârșește.

Acestea dară
toate supt numele tău să pun
și supt titulul tău să scriu,
macar că de bunăvoie
părtaș vicleșugului nu te-ar fi aflat,
macar că prin neștiință
organ răutății te-ar fi arătat,
macar că de lucrul ce s-au lucrat
inima ca nuca ți s-au despicat,
macar că în viață
ceața jelii aceștiia de pre suflet
nu ți să va mai ridica.

O, dară lucru spurcat
la începătură
și încă mai spurcat
la săvârșitură.
Ce cereștii (a cărora nume
cu al mieu împreună s-au batgiocurit)
vicleșugul nu vor tăcea,
izbânda nu vor trece,
și dreptatea a răsplăti
nici s-a lenevi,
nici va pesti”.

Șoimul, după ce prin multă vreme
nu cu puțină dosadă,
bolbăieturi
și buiguituri
ca aceasta de la Hameleon ascultând,
mai mult a-l mai răbda
nu putu,
ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă,
dzicând: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată,
Hameleon, o, puterile cerești
câte văpsele [culori] ai pe piiele,
atâtea pedepse să-ți dea supt piiele!

O, pricaz [piază-rea]
de năcaz
și pacoste pricaznică,
Hameleoane, bălaur mic
și zmău în venin,
Hameleoane,
domnul diavolului
și dascălul cacodemonului [demonului celui rău],
Hameleoane, fundul răutăților
și vârvul vicleșugurilor,
Hameleoane, mreajea dracului
și painjina [păianjenul] tartarului,
Hameleoane, o, răutatea răutăților
și vicleșugul vicleșugurilor,
Hameleoane!

O, duh spurcat de tulburare
și vivor necurat de amestecare,
Hameleoane! Cine pustiul
răutate peste răutate
și păcat peste păcat
a grămădi te-au învățat?
Cine răul vicleșugurilor
și amăgelelor sfârșit
a nu face te-au îndemnat?
Au te gândești, osinditule,
că cu cuvinte șicuite
și cu voroave căptușite,
grețoase și scârnavele-ți fapte
vii astupa?
Au cu acesta chip socotești
că supt căpătăiul altuia
puiul bălaurului vii ascunde,
pre carile în viclenie l-ai zămislit
și în răutate tu l-ai născut?

Au nu m-am înștiințat eu
că umbrele diavoliilor tale
din deal peste vale s-au lungit
și din zare
până peste zare
s-au întins și încă acmu chip de jele
și față de nemângăiere
îmi arăți?
Și pentru spurcat lucrul carile ai început
și a-l sfârși n-ai putut
te faci că te întristedzi?

A-l sfârși n-ai putut, dzic,
de vreme ce răutățile tale nici sfârșit,
nici început pot avea
(iară veri în lucruri grele,
veri în lucruri iușoare,
cumpăna dreptății tot va birui),
carea și pre Inorog dintr-aceasta nevoie,
fără nici o zăbavă îl va scoate
și-l va mântui.

Au nu tu, vicleanule,
lațul dracului și undița demonului făcându-te,
din malul răutăților pândind
de atâta vreme a-l vâna te nevoiești?
Au nu tu, spurcatule,
pentru muced trupul tău,
pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai vândut?
Au nu știi (că răutatea stătătoare
și minciuna picioare
n-are),
ce amândoaâ curând
și lesne să pohârnesc?

Au nu știi (că haina vicleșugului
curând să vechește
și în toate părțile destrămându-să,
rușinea i să dezgolește?)
Ce ocară ieste aceasta?
(Ocara obrazul
și maiul capul să-ți bată),
ce diavol, iarăși dzic,
spre aceasta te-au ațițat?
Și ce drac spre aceasta te-au îndemnat?”

(Ce adevărat
că vicleanului inima sa
destul drac
și sufletul său de prisosit
diavol ieste.)
Hameleonul, în tot chipul oblicit
și din toate părțile vădit
simțindu-să, încotro să șuvăiască
nu mai putu
și ce alta să meșterșuguiască
nu mai avu.

Ce obrăzniciia călcan
și nestidirea meteriz
obrazului făcând,
cu mare nerușinare
în cuvinte ca acestea rumpsă:

„(Diavolul sărăciii
și cacodemonul robiii
aceasta a gândi,
a grăi
și a începe m-au învățat
și spre tot răul a ispiti
m-au îndemnat),
numai, pre cât socotesc,
împotriva monarhiilor cevași
macară n-am făcut,
ce mai vârtos spre plăcerea și folosul lor,
cât am putut,
am silit (că cea chiară
a vicleanului hirișie
ieste ca vicleșugul vrednicie
și răutatea bunătate să ție),
de care lucru, n-ar fi fost până într-atâta
cuiva rău să pară,
ales celuia carile dreaptă slugă Corbului
și bun priietin amânduror monarhiilor
ieste.

În ce, dară,
până într-atâta am greșit
cât supt atâtea ocări
și defăimări mă supui?
Pentru binele de obște am silit,
pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor,
cât am putut, m-am nevoit.
Că, precum să dzice cuvântul adevărului,
mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul.

Au socotești, Șoaime,
că fiara aceia în veci vreodânăoară
inima spre adevăratul prieteșug își va întoarce?
Ba! De la mine adeverit să fii!
Că cine în lume îi va sluji
pre cât eu i-am slujit?
Și cine supt soare îi va prii
pre cât eu i-am priit?
Nime, mă crede.

Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate,
nu numai căci zămislirea Biruinței mi-au tăgăduit
(carea, de ar fi vrut, și putea
și vreme avea)
și în loc ce ar fi fost cu mulțămită de plătit,
nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut,
ce încă și crocodilului în veci rob nerăscumpărat
să fiu m-au vândut.

Eu dară, o, Șoaime, acmu aievea
și fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc
și ce ieste adevărul, aceia grăiesc
(că vicleșugul pentru nepriietin,
iară slujba pentru priietin
și știu,
și cât nu știu
a mă învăța nevoiesc).
Nici alt stăpân fără pre epitropii monarhiilor cunosc,
ce tot carile acestora un tuleiu
a le frânge pândește,
eu aceluia cu zdrobirea capului
nu mă îndestulesc
(că pentru părul priietinului,
capul nepriietinului a smulge
vredniciia priietinului ieste).

De care lucru, pre unul ca acela,
oriunde, oricând și oricum,
din gazda vieții
în vecinică casa morții a-l muta
a mă nevoi
nu voi părăsi.
Iară amintirea,
visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini,
ce precum tu dzici de va ieși,
adecă în curândă vreme,
precum și din fălcile crocodilului va scăpa,
cuvintele mele pomenește:
că viața lui a multora moarte sirguiește
și lineștea lui cu vreme
(și în scurtă vreme)
monarhiilor de neaședzat tulburare va aduce”.

Într-acesta chip Hameleon,
după fețe, și gândul,
și cuvântul,
și lucrul,
nepărăsit mutându-și,
ca acestea cu nedogorit obraz
cătră Șoim borâia,
a cărora greață el a suferi
nemaiputând: „Piei de aicea,
dzisă, o, jiganie spurcată și fățarnică,
că eu mai mult a-ți răspunde
nici îmi trebuie,
nici mi să cade,
de vreme ce singură răutatea ta
destul îți răspunde
și fapta carea ai lucrat
de sațiu în toată lumea o povestește!

Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost,
tot acela ești
și tot acela vei fi,
până când, ca căpușile de singe împlându-te,
ca cârceii beșicându-te,
plesnind, vei crăpa”.