Predică la Duminica după Botezul Domnului [2013]
Iubiții mei,
dacă Apostolul zilei [Efes. 4, 7-13] vorbește despre diversitatea slujirilor în Biserică și despre „măsura maturității plinătății lui Hristos” (v. 13), Evanghelia zilei [Mt. 4, 7-13] e concentrată în pocăință.
Însă nu sunt două discuții paralele…ci prin pocăință se ajunge la maturitatea deplină în Hristos, la maturizarea duhovnicească.
Numai că trebuie să învățăm ce înseamnă pocăința…
Și pocăința este dorința noastră cea mai arzătoare de a ne schimba interior.
Când înțelegi că nu se mai poate așa, că nu e bine să o mai tărăgănești la nefârșit…te schimbi!
Iei măsuri imediate.
Măsuri împotriva ta…
Și a trebuit, adesea, să iau măsuri imediate împotriva mea, împotriva conformismului meu, a amiciției mele cu păcatul…pentru că simțeam că mă sufoc.
Păcatul mult, urât, greu…aduce în noi simțământul de insuportare personală.
Nu te mai suporți, nu te mai vrei…pentru că simți cât de urât e păcatul în tine.
Și demararea asta imediată a procesului de curățire interioară, spre a scoate urâciunea din noi înseamnă pocăință.
Pocăință care aduce frumusețe și nu acreală.
Cea care aduce acreală…e o falsă pocăință. E pocăința de la demoni. Sau, mai bine zis, e starea de impostură în care ne tragem la rost pentru lucruri minore…și niciodată pentru cele care ne dor cel mai mult. Sau ar trebui să ne doară.
Spre exemplu: nu m-am închinat drept din cauza oboselii, am gustat puțin din mâncarea de dulce eu fiind în post, m-am enervat pe copiii care făceau zgomot pe stradă…
Dar nu punem problema indiferenței abisale față de altul, a nemilostivirii noastre, a lipsei noastre de nevoință duhovnicească, a lipsei noastre de candoare…
Da, sunt importante și lucrurile mici. Nimic nu trebuie trecut cu vederea…
Dar asta când te dor lucrurile care trebuie să te doară…
Tocmai de aceea Sfântul Pavel, în pericopa apostolică de astăzi pune problema diversității de vocații în Biserică pentru ca nimeni să nu spună că nu e important.
Dacă unii sunt apostoli, alții profeți, alții evangheliști, alții păstori și învățători, spune Sfântul Pavel…și putem continua noi…dacă unii sunt tineri iar alții sunt bătrâni, dacă unii sunt pensionari iar alții lucrează la stat sau la privat, dacă unii știu să scrie frumos iar alții să cânte frumos…fiecare dar și cunoștință a noastră, în Biserică, pot fi bun comun.
Pentru că tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem trebuie să fie „întru zidirea trupului lui Hristos” (v. 12), care e Biserica Sa.
Și, o, ce bine ar fi dacă ne-am zidi împreună ca Biserică a Treimii!
Căci pocăința mea ajută pocăința ta…dacă te înțelege.
Banii mei în plus pot ajuta banii tăi în minus.
Relațiile mele te pot îmbrățișa.
Cunoștințele mele te pot bucura și întări în așteptările tale.
Cărțile mele mai multe și anii mei de studiu pot fi lumină pentru tine…dacă tu cauți să Îl cunoști pe Cel ce a venit în lume ca să ne bucure din destul.
Diversitatea e foarte frumoasă.
Diversitatea darurilor dumnezeiești.
Și când o Biserică e plină de oameni cu diverse specializări și cu diverse daruri duhovnicești, pe care le închină lui Dumnezeu și confraților, acolo e frumusețe dumnezeiască!
Pentru că Dumnezeu e lăsat să lucreze!
Pentru că Dumnezeu e ajutat să ajungă la inima noastră, la fiecare dintre noi, prin aceea că cuvintele Lui sunt mărturisite nu doar din gură ci prin întreaga noastră viață.
Și când lucrează Dumnezeu prin oameni…începe cu pocăința.
Cu schimbarea minții, a vieții, a hainelor, a obiceiurilor.
Dumnezeu te schimbă pas cu pas pentru ca să fii propriu vieții eclesiale.
Te schimbă prin ceea ce trăiești, prin ceea ce citești, prin cei pe care îi întâlnești.
Și dacă nu suntem exemple de urmat…nu suntem poveri/ pietre de moară ale lui Hristos în Biserica Sa?
Nu suntem noi cei pentru care Biserica e hulită, pentru care Dumnezeu e drăcuit, pentru care sfințenia e luată în batjocură?
Ba da!
Și trebuie să ne asumăm, de fiecare dată, la fiecare mărturisire a păcatelor, faptul că am smintit prin viața noastră.
Căci dacă am fi luminat pe oameni prin viața noastră…ar fi fost tot mai multă bunătate, mărinimie, conștiință, bun simț în oameni…
Pocăința despre care ne vorbește Domnul iese din raportarea la El și nu la noi!
Pentru că la Mt. 4, 17, pocăința e pusă în paralel cu apropierea Împărăției cerurilor și nu cu păcatele noastre.
Privirea la noi nu ne apropie neapărat de Dumnezeu.
Poate să ne scufunde în disperare, în orgoliu, în pasivitate…
Dar privirea la Sine, privirea la Cine e Dumnezeu pentru noi, ne provoacă pocăința în lăuntrul nostru.
Ne rănește pocăința…
Pentru că vedem cât de improprii suntem noi relației cu Cel ce ne iubește pe noi cu iubire nețărmurită.
Diferența dintre iubirea Lui și…neiubirea noastră ne rănește cu lacrimi…
Cu lacrimi de pocăință, cu durere, cu hotărârea de a o lua de la capăt…de a pune început bun.
Și pocăința e mereu o luare de la capăt!
Nu contează ce am făcut ieri, acum două ore, acum cinci minute…
Pocăința e ca rugăciunea, ca noua slujbă: un nou început.
Mereu un nou început.
Și după cum nu contează că ieri ai mâncat sau că ieri ți-a fost bine la cap…și că ieri ai avut bani…și că ieri ai avut casă…dacă azi nu ai casă, dacă nu ai bani, dacă nu ai prieteni, dacă nu ai zâmbet…nu ai nimic.
Și dacă azi n-ai pocăință în suflet, dacă nu îți pare rău pentru fiecare păcat pe care l-ai făcut, dacă nu ai râvnă să Îl cunoști pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, dacă nu ai chef de noutate ontologică…de bine în tine…nu ai nimic.
Da, pe fiecare zi, ne putem pune trupul, viața, darurile, eforturile…la picioarele Bisericii…
Ale întregii Biserici…
Ne putem boteza pe fiecare zi în dorul de a ajuta la luminarea și sfințirea oamenilor.
Ne putem trezi pe fiecare zi cu dorința de a fi un Ioan…un dar al lui Dumnezeu pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu.
Căci nu contează câți, unde, când, cine Îl caută pe El…ci faptul ca noi să fim acolo!!!
Acolo unde sunt cei care au nevoie de oamenii…Lui…
Nu de oamenii „noștri”…ci de oamenii „Lui”!!…
De oamenii plini de pocăință, de delicatețe, de cuvioșie în toate zilele lor…plini de Ortodoxie.
Și dacă vrei să fii umilul propovăduitor al Ortodoxiei…trebuie să propovăduiești Ortodoxia care te pocăiește, care te face echilibrat, care te face muncitor, care te face teolog, care te face să arzi tot timpul de dorul de a fi robul Stăpânului.
Pentru că a zidi Biserica înseamnă a ajuta, cu tot ceea ce ești și poți, la faptul de a sădi viața lui Dumnezeu în oameni.
Și dacă Dumnezeu e, prin harul Său în oameni, atunci Biserica e vie, se înfrățește, se fundamentează în adevăr, în fapta bună și în iubire.
Dumnezeul nostru treimic, Cel preaiubitor și preamilostiv, să ne dea nouă, tuturor, să ne înfrățim în Biserica Sa, să ne luminăm în Biserica Sa, să ne sfințim în Biserica Sa, pentru ca să facem din pământul acesta un pământ al păcii și al binecuvântării dumnezeiești. Amin!
