Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27.

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,

lăcașele Inorogului,
pășunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.

Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,
în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.

Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze,
nici Galactea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răzsipască.
Lebăda Lira să-și zdrobască,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Ficioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul] arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie [Mercur] între planete nu mai crăinicească.
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de Andromeda să să depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.
Zmăul capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinului cercând, rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.
Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în lume spre chedzi răi menească.
Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să veselească.

Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaâ să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să să uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească”.

Sunete jelnice,
eleghii căielnice
și traghicești ca acestea
prin poticile a tuturor munților
și prin vârtopile a tuturor holmurilor
sunând,
răzsunând
și rătăcindu-să,
Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut,
ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit,
ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut,
încoace și încolea cutreierând,
de unul și de altul întrebând,
îmbla
și cătră toți chip de zălud
și față de lovit
arăta.

„Ce poate fi aceasta?
dzice,
ce poate fi jelnic
sunetul acesta?
Ce poate fi lăcrămoase
huietele acestea?
Ce pot fi cernite
cântecele ce audzu?
Ce pot fi ponegrite
stihurile
și într-însă necredzute
cuvintele
carile la urechi îmi vin?

Oare ce audzu
adevărat audz,
au demonul, ispitindu-mă,
simțirile îmi batgiocurește?”
Apoi, după câtăva vreme,
ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles,
ca cum de patima Inorogului
alții i-ar fi spus,
ca cum, audzind,
cu amărăciune s-ar fi împlut
și de voia rea s-ar fi otrăvit,
cum să dzice cuvântul,
cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ,
la Șoim alergă,
catră carile, ochii întorcând,
fața, în divuri, în chipuri mutând,
voroava amestecând,
limba bolborăsindu-i,
balele mărgându-i
și gura aspumându-i,
scârșnetul glasului
articulul și înțelegerea cuvântului
îi astupa.

Între cele multe brehăite,
ceste puține căptușite
cuvinte
de-abiia să înțelegea:
„O, faptă nefăcută
și poveste neaudzită,
o, lucru nelucrat
și vicleșug spurcat,
o, cinste ocărâtă
și ocară necinstită,
o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu
și de singe vărsătoriu,
ce poate fi carea ai ispitit?

Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit
și în toată lumea de astădzi înainte
pre tine de viclenitoriu,
iară pre mine de priietin vândzătoriu
ai vădit?
Unde-ți sint giurământurile?
Ce ț-ai făcut legământurile?
O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi
pre obrazele noastre au cădzut
cine în veci a o spăla
va mai putea?
Ce ploaia nuărului,
ce roa săninului,
ce marea ocheanului
spre curățirea acestora va agiunge?

Dară nu gândiiam eu,
dară nu dziceam eu,
dară nu-m prepuneam eu,
dară nu mă temeam eu
de una ca aceasta?
Dară de vreme ce, o, vrăjmașule,
supt numele cereștilor,
vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit,
alt organ [instrument], afară din mine,
o, ticălosul, n-ai putut afla?

(Ce răii răutăților lor
lumea părtaș
și cu toții tovarăși a fi
să nevoiesc).
O, Hameleon ticăloase,
ce floare în chip îți vii schimba,
ca cineva
să nu te cunoască,
când te-ar întreba,
ca de cleveta
limbilor să scapi,
ca din gurile sicofandilor
să te mântuiești?

De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,
întunerecul veacului să te căptușască,
ca radzele soarelui să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească.
Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?

Iată, munții strigă,
văile răzsună,
iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,
iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,
iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,
cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc,
asupra lucrului ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea a să ciudi [aseminuna] nu sfârșește.

Acestea dară
toate supt numele tău să pun
și supt titulul tău să scriu,
macar că de bunăvoie
părtaș vicleșugului nu te-ar fi aflat,
macar că prin neștiință
organ răutății te-ar fi arătat,
macar că de lucrul ce s-au lucrat
inima ca nuca ți s-au despicat,
macar că în viață
ceața jelii aceștiia de pre suflet
nu ți să va mai ridica.

O, dară lucru spurcat
la începătură
și încă mai spurcat
la săvârșitură.
Ce cereștii (a cărora nume
cu al mieu împreună s-au batgiocurit)
vicleșugul nu vor tăcea,
izbânda nu vor trece,
și dreptatea a răsplăti
nici s-a lenevi,
nici va pesti”.

Șoimul, după ce prin multă vreme
nu cu puțină dosadă,
bolbăieturi
și buiguituri
ca aceasta de la Hameleon ascultând,
mai mult a-l mai răbda
nu putu,
ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă,
dzicând: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată,
Hameleon, o, puterile cerești
câte văpsele [culori] ai pe piiele,
atâtea pedepse să-ți dea supt piiele!

O, pricaz [piază-rea]
de năcaz
și pacoste pricaznică,
Hameleoane, bălaur mic
și zmău în venin,
Hameleoane,
domnul diavolului
și dascălul cacodemonului [demonului celui rău],
Hameleoane, fundul răutăților
și vârvul vicleșugurilor,
Hameleoane, mreajea dracului
și painjina [păianjenul] tartarului,
Hameleoane, o, răutatea răutăților
și vicleșugul vicleșugurilor,
Hameleoane!

O, duh spurcat de tulburare
și vivor necurat de amestecare,
Hameleoane! Cine pustiul
răutate peste răutate
și păcat peste păcat
a grămădi te-au învățat?
Cine răul vicleșugurilor
și amăgelelor sfârșit
a nu face te-au îndemnat?
Au te gândești, osinditule,
că cu cuvinte șicuite
și cu voroave căptușite,
grețoase și scârnavele-ți fapte
vii astupa?
Au cu acesta chip socotești
că supt căpătăiul altuia
puiul bălaurului vii ascunde,
pre carile în viclenie l-ai zămislit
și în răutate tu l-ai născut?

Au nu m-am înștiințat eu
că umbrele diavoliilor tale
din deal peste vale s-au lungit
și din zare
până peste zare
s-au întins și încă acmu chip de jele
și față de nemângăiere
îmi arăți?
Și pentru spurcat lucrul carile ai început
și a-l sfârși n-ai putut
te faci că te întristedzi?

A-l sfârși n-ai putut, dzic,
de vreme ce răutățile tale nici sfârșit,
nici început pot avea
(iară veri în lucruri grele,
veri în lucruri iușoare,
cumpăna dreptății tot va birui),
carea și pre Inorog dintr-aceasta nevoie,
fără nici o zăbavă îl va scoate
și-l va mântui.

Au nu tu, vicleanule,
lațul dracului și undița demonului făcându-te,
din malul răutăților pândind
de atâta vreme a-l vâna te nevoiești?
Au nu tu, spurcatule,
pentru muced trupul tău,
pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai vândut?
Au nu știi (că răutatea stătătoare
și minciuna picioare
n-are),
ce amândoaâ curând
și lesne să pohârnesc?

Au nu știi (că haina vicleșugului
curând să vechește
și în toate părțile destrămându-să,
rușinea i să dezgolește?)
Ce ocară ieste aceasta?
(Ocara obrazul
și maiul capul să-ți bată),
ce diavol, iarăși dzic,
spre aceasta te-au ațițat?
Și ce drac spre aceasta te-au îndemnat?”

(Ce adevărat
că vicleanului inima sa
destul drac
și sufletul său de prisosit
diavol ieste.)
Hameleonul, în tot chipul oblicit
și din toate părțile vădit
simțindu-să, încotro să șuvăiască
nu mai putu
și ce alta să meșterșuguiască
nu mai avu.

Ce obrăzniciia călcan
și nestidirea meteriz
obrazului făcând,
cu mare nerușinare
în cuvinte ca acestea rumpsă:

„(Diavolul sărăciii
și cacodemonul robiii
aceasta a gândi,
a grăi
și a începe m-au învățat
și spre tot răul a ispiti
m-au îndemnat),
numai, pre cât socotesc,
împotriva monarhiilor cevași
macară n-am făcut,
ce mai vârtos spre plăcerea și folosul lor,
cât am putut,
am silit (că cea chiară
a vicleanului hirișie
ieste ca vicleșugul vrednicie
și răutatea bunătate să ție),
de care lucru, n-ar fi fost până într-atâta
cuiva rău să pară,
ales celuia carile dreaptă slugă Corbului
și bun priietin amânduror monarhiilor
ieste.

În ce, dară,
până într-atâta am greșit
cât supt atâtea ocări
și defăimări mă supui?
Pentru binele de obște am silit,
pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor,
cât am putut, m-am nevoit.
Că, precum să dzice cuvântul adevărului,
mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul.

Au socotești, Șoaime,
că fiara aceia în veci vreodânăoară
inima spre adevăratul prieteșug își va întoarce?
Ba! De la mine adeverit să fii!
Că cine în lume îi va sluji
pre cât eu i-am slujit?
Și cine supt soare îi va prii
pre cât eu i-am priit?
Nime, mă crede.

Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate,
nu numai căci zămislirea Biruinței mi-au tăgăduit
(carea, de ar fi vrut, și putea
și vreme avea)
și în loc ce ar fi fost cu mulțămită de plătit,
nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut,
ce încă și crocodilului în veci rob nerăscumpărat
să fiu m-au vândut.

Eu dară, o, Șoaime, acmu aievea
și fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc
și ce ieste adevărul, aceia grăiesc
(că vicleșugul pentru nepriietin,
iară slujba pentru priietin
și știu,
și cât nu știu
a mă învăța nevoiesc).
Nici alt stăpân fără pre epitropii monarhiilor cunosc,
ce tot carile acestora un tuleiu
a le frânge pândește,
eu aceluia cu zdrobirea capului
nu mă îndestulesc
(că pentru părul priietinului,
capul nepriietinului a smulge
vredniciia priietinului ieste).

De care lucru, pre unul ca acela,
oriunde, oricând și oricum,
din gazda vieții
în vecinică casa morții a-l muta
a mă nevoi
nu voi părăsi.
Iară amintirea,
visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini,
ce precum tu dzici de va ieși,
adecă în curândă vreme,
precum și din fălcile crocodilului va scăpa,
cuvintele mele pomenește:
că viața lui a multora moarte sirguiește
și lineștea lui cu vreme
(și în scurtă vreme)
monarhiilor de neaședzat tulburare va aduce”.

Într-acesta chip Hameleon,
după fețe, și gândul,
și cuvântul,
și lucrul,
nepărăsit mutându-și,
ca acestea cu nedogorit obraz
cătră Șoim borâia,
a cărora greață el a suferi
nemaiputând: „Piei de aicea,
dzisă, o, jiganie spurcată și fățarnică,
că eu mai mult a-ți răspunde
nici îmi trebuie,
nici mi să cade,
de vreme ce singură răutatea ta
destul îți răspunde
și fapta carea ai lucrat
de sațiu în toată lumea o povestește!

Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost,
tot acela ești
și tot acela vei fi,
până când, ca căpușile de singe împlându-te,
ca cârceii beșicându-te,
plesnind, vei crăpa”.

Did you like this? Share it: