Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 11 ianuarie 2013

Căldura din perete

  • Părintele Marcel Hancheș vorbind despre o perspectivă duhovnicească asupra creației artistice. În format video (în trei părți: 1, 2 și 3).
  • Are 22 de ani, o chema Alina si este din Buzau. A indurat sase luni de batai, umilinte si sex fortat cu peste 15 barbati pe zi. Acestea sunt chinurile pe care tanara a trebuit sa le indure, vanzandu-si trupul in Marea Britanie si fiind pacalita de proxeneti cu castiguri facile si rapide”.
  • Ce înseamnă numele județelor românești.
  • Despre Arvo Pärt…și opera lui.
  • Blogul ramane un instrument pentru un anumit tip de oameni. Cu alte cuvinte, nu e pentru oricine”.

Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean, Patrimoniul universal în fondul de carte veche din Şcheii Braşovului (sec. XIV-XVI)

Articol inclus în rev. Patmos, nr. 2, Târgovişte, 2013. În lucru. Revistă coordonată de Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu.

***

Format sub egida străvechii biserici voievodale Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, fondul de carte veche de aici ilustrează valoarea mediului cultural pe care l-a patronat această biserică și slujitorii săi, dar în același timp și semnificația altor medii de cultură de unde a provenit o mare parte a acestor cărți, ca să nu amintim imensul număr de cărți duse din Șcheii Brașovului și folosite în medii de cultură, nu numai din țară dar și peste hotare (Bulgaria,Ucrainam Rusia, Serbia etc.).

Din păcate nu s-au făcut investigații în acest sens, iar lucrarea noastră nu include acest subiect.

Prin recentele volume ale Catalogului de carte veche din Şcheii Braşovului, editate la Iaşi în cadrul Editurii Tipo Moldova, am prezentat sumar acest patrimoniu universal, încercând să ne explicăm prezenţa acestui impresonant tezaur de carte veche străină în Şcheii Braşovului[1].

Existența unei biblioteci, deci  a unui fond de carte de aici se poate dovedi încă din veacul al XV-lea, când biserica avea o pecete din argint (ștampilă), păstrată și azi, care se aplica pe toate cărțile aparținătoare, dar și în condițiile în care protopopul Mihai moștenea de la înaintași o valoroasă bibliotecă oferind bisericii numeroase danii de carte și prin urmașii săi, protopopii Costantin și Vasile.

În aceste condiții biserica însăși își formează o bibliotecă prin dania slujitorilor ei, dar mai ales prin cea a domnilor și marilor boieri, care în împrejurări diferite ofereau bisericii cărți. Este cazul lui Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Cantacuzinii și mai ales Constantin Brancoveanu și urmașul său Grigore Brancoveanu.

Existența tiparului brașovean al lui Coresi (1556-1583), urmat de cel al lui Petcu Școanu (1731-1739), de al fraților Boghici (1805), a favorizat concentrarea aici a numeroaselor cărți tipărite.

Existența unei școli de copiști în Șchei, care poate fi urmărită din vremea popei Costea (1477) și până în veacul al XIX-lea, a însemnat iar o posibilitate de înzestrare cu carte veche.

Nu este de neglijat aportul pe care și l-au adus negustorii din Șchei, în mare parte adevărați cărturari, care aduceau  din îndepărtatele lor drumuri de negoț, numeroase cărți, adevăr confirmat de însemnările marginale ale cărților. Pentru procurarea sau păstrarea lor s-au purtat și adevărate procese juridice, s-au oferit moșii sau sume imense de bani.

Intenţia catalogării lor a survenit destul de târziu, doar atunci când acestea sunt puse în pericol de detractorii de cărţi, dar şi de faptul că ele deveneau valori financiare în timp.

Prima iniţiativă a aparţinut voievodului Constantin Brâncoveanu, care dăruise numeroase cărţi şi în urma unui nefericit incident, când din ,,porunca lui Satan’’, mai bine zis din neatenţia celor care răspundeau de păstrarea lor, dispare lada cu documnete şi cărţi vechi ale bisericii, iar voievodul muntean trimite de la curtea sa pe braşoveanul David Corbea pentru a salva situaţia.

Şi acesta constată că ,,În timpul acestui protopop (n.n. Staicu, an 1680) au mers tătarii asupra Beciului (n.n.Vienei) pentru ajutori turcilor. Şi trecând aceşti tătari prin Ţara Bărsei, s-au făcut mare spaimă între oameni şi cine ce au avut au dus în Cetate.

Aşijdere au dus şi toate sculele (n.n. bunurile) bisericii. După ce s-au potolit acea spaimă, iar au adus acele scule la biserică şi fiind la o ladă de lăturoi multe scule şi scrisori şi hrisoave, nu au băgat în visteria bisericii, ci au pus unde străng prescurile, ca să stea acolo pănă a doua zi, căci fiind grea, nu o au putut sui în visteria bisericii şi necăutand de acea ladă, nici mai întrebând pană la anul, socotindu-să,  precum s-au pus alte lucrui la visterie, să va fi pus şi această ladă, fiindcă acest prot.

Staicu au avut purtare de grije la acest lucru şi aşa din nechiverniseală sau din vicleşug, s-au pierdut acea ladă, care nu s-au mai aflat nici să va afla.

Mare pagubă s-au făcut cu pierdere acei lăzi, fiindcă ntr-însa multe hrisoave de la părinţii Țării Moldovii şi ai Țării Munteneşti şi de la Maghistratu din Braşov şi de cand s-au zidit această sfantă Biserică…toate au fost la acea ladă…’’ [2] .

In urma acestui incident se realizează între anii 1684 și 1813, primul Catastif-inventar al bisericii[3] stabilind un capitol de bunuri între care și pentru cărți sub titlul ,,De aici iaste începătura cărților Sfinte Biserici a Șcheailor, toate pe rându’’, unde sunt consemnate 51 volume, amestecate printre alte bunuri ale bisericii.

Confruntând titlul cărților consemnate în acest catastif cu cele prezente, doar o mică parte se mai păstrează din acestea, ceea ce dovedește că între timp au dispărut alte cărți.

Intre cele lipsă menționăm un ,,Ceaslovăț scris cu mana’’, ,,Un Praxiu coajnic’’ (Cazanie copiată pe pergament), ,,Beseada apostolică de la Voica ispravnic’’ (o Evanghelie cu învățătură) ș.a.

Cel de-al doilea catalog din acelaşi catastif, realizat de David Corbea şi protopopul Florea Baran la 1693 (şi completat de alţi copişti locali ulterior) selectează cărţile sub titlul „Izvod pentru cărţile ce se află în Svănta Bisearecă la Şcheii Braşovului, tot anume şi care cine o a dat, să să ştie’’, consemnând un număr de 115 cărţi.

Şi din lista acestora multe nu se mai păstrează (,,un Cliuci românesc de la Varlaam mitropolitul’’, adică ,,Cheia înţelesului’’, Bucureşti, 1678, ,,Noul Testament’’ de la Bălgrad, ,,Vieţile sfinţilor’’ a mitropolitului Dosoftei, ,,Parimiile’’ lui Dosoftei, ,,Psaltirea în versuri’’ a şcheianului Teodor Corbea, dăruită de autor bisericii la anul 1725 s.a.), iar pentru altele avem preţioase precizări, cum ar fi aceea că vestita carte ,,Cărare pe scurt’’ de la Alba Iulia din anul 1699 este tipărită ,,cu pecetea bisericii’’, adică editată şi patronată de biserica din Şchei.

După mai bine de o jumătate de secol, la 1753 se scrie un alt catastif-inventar al bisericii[4], care nu consemnează decât 60 de cărţi, fiind menţionate doar cărţile cu întrebuinţare imediată sau cele puse spre depozitare într-unul din paraclisele bisericii construite recent.

Probabil, faptul că a fost incomplet făcută inventarierea din anul 1753, doar la şase ani distanţă, (în 1759), se realizează un alt Catastif [5] incluzând 177 de cărţi, de unde aflăm că ,,o Biblie slavonească s-a vândut”, de a semenea ,,o Paucenie (Cazanie-carte de predici) s-a vândut”.

Între cele absente astăzi menţionăm din nou ,,Psaltirea’’ lui Teodor Corbea, ,,Scrinul de aur’’,,Două Taine tâlcuite într-o carte’’, ,,O carte grecească împotriva Liuteranilor’’ ş.a.

Ultimul inventar făcut în catastife datează din anul 1811, dar cu 56 cărţi, toate de ritual, aşezate pe specialităţi, evident cărţile cu întrebuinţare cotidiană.

Între timp fondul de carte veche intră în sfera de inters a specialiştilor.

În perioada paşoptistă, Ioan Bran de Lemeny, în calitate de secretar al Reprezentanţei Bisericii Sf. Nicolae începe reorganizarea bibliotecii, munca sa fiind preluată de vestitul protopop Iosif Barac şi profesorul şagunist Vasile Glodariu, după care marele filolog Costantin Lacea alcătuieşte până la urmă şi un catalog cu 202 cărţi vechi şi un studiu publicat în revista locală, ,,Transilvania’’[6].

Au urmat studiile preotului şi profesorului şagunist Candid Muşlea, care s-au concretizat în valoroasa monografie a bisericii, publicată în două volume [7].

Ultimul catalog, aflat azi în uz, îl datorăm profesorului Ion Colan, care a organizat şi Biblioteca Judeţeană Braşov. Catalogul este completat de noi, în baza cărţilor necatalogate, ajungându-se azi la cifra de peste 2.654 volume.

Prezenţa valorilor din patrimoniul universal îl explicăm prin prisma relaţiilor pe care biserica Sf. Nicolae şi cărturarii slujitori ai acestei biserici le-au avut cu mediile de cultură din univers.

Cunoaştem că protopopul Mihai (preot între anii 1578-1604), cunoscutul colaborator al diaconului Coresi, care traduce cu protopopul Iane de la aceeaşi biserică valoroasa ,,Evanghelie cu învăţătură” – Cazania a II-a la 1581, studia la Ipek, în vestita academie teologică din Serbia, de unde cu siguranţă a adus cărţile păstrate apoi în bibliteca sa şi date bisericii.

Cu evident scop didactic sunt aduse în Şchei de protopopul Mihai cele trei cărţi de înţelepciune în limbă slavă din veacul al XV-lea: Ion Scărarul ,,Leasviţa-Scara Sf. Ioan Scărariul din muntele Sinai” , scrisă de cunoscutul arhiereu al Bulgariei Ioan de Rila şi  dăruită bisericii tot de protopopul Vasile cronicarul la 1660 împreună cu o icoană şi haine preoţeşti (C.V.17); ,,Cuvântările sfântului Efrem Sirul”, opera integrală a celebrului înţelept din Damasc din veacul al IV-lea, scrisă în redacţie sârbă în veacul al XV-lea, cuprinzând preţioase învăţături despre iubire, răbdare îndelungată, blândeţe, ascultare, pocăinţă, dar şi despre vicii – veritabile predici, utilizte ulterior de toţi exegezii predicatori; Celebra carte a împăratului Ioan Cantacuzino(1341-1354) ,,Împotriva dogmei mahomedanilor” (C.V.25), dată bisericii de fiica protopopului Mihai, Stanca la 1631, adîugându-i un furios blestem pentru  cel care ,,se va lăcomi să o ia sau să vândă fără să existe un mare necaz sau nevoie a sfiintei biserici…să fie blestemat de mântuitorul Hristos şi de cei doisprezece apostoli ai lui Hristos şi de cei 318 părinţi de la Niceia…”.

Între acestea un Minei slavon al lunii septembrie pe pergament din veacul al XV avea să fie dăruit bisericii de fiul protopopului Mihai, protopopul cronicar Vasile (C.V.18).

Atât pe acesta cât şi pe un alt  Minei slavon al lunii decembrie (C.V.28) tot din veacul al XV-lea, provenit din casa protpopului Miahi, apare numele negustorului şcheian Petru Cărăuş, care a adus desigur cartea în Şchei.

Din aceeaşi perioadă este Mineiul slavon al lunii iunie dăruit bisericii ,,pentru groapa părintelui protopop Vasile” (fiul protopopului Mihai).

Unchiul protopopului Mihai, popa Toma, fost copil de casă al banului Craiovei şi apoi sol în Moldova şi Muntenia , călugărindu-se la 1572 la mănăstirea Babele din Muntenia,  oferind înainte de moarte biericii din Şchei un Minei slavon de sărbători tot din veacul al XV-lea (C.V.6).

Din Bulgaria, din vestita cetate Târnovo, prima capitală a bulgarilor, este adus un Minei din veacul al XIV (C.V.34) în redacţie medio-bulgară, care păstrează în grafică de mână imagini ale vechii cetăţi, înainte de a fi distrusă de turci la 1394.

Presupunem că această carte a ajuns în Şchei prin intermediul voievodului Nicolae Petraşcu, tatăl lui Mihai Viteazul şi al lui Petru Cercel, al cărui nume este consemnat pe coperta interioară şi ale cărui legături cu românii din Şchei sunt bine cunoscute.

Mărturii despre un vestit patriarh al bulgarilor, Eftimie de Târnovo, se păstrază în cel mai vechi manual de filozofie, aflat în Şcheii Braşovului, unde găsim corspondenţa acestui cărturar cu Nicodim de Tismana, întemeietorul primelor mănăstiri din ţara noastră.

Tot de pe meleaguri bulgare este adus un ,,Prologar” (Vieţile Sfinţilor) alcătuit în redacţie sârbă în veacul al XV-lea de un copist cu numele Novac şi oferit bisericii de protopopul Vasile cronicarul, fiul protopopul Mihai.

La 1558 grămăticul Petru din Lovici (Bulgaria) scrie un valoros Liturghier pe care nişte filantropi (Radohna şi Nedelcu) îl cumpără cu 65 aspri şi îl dăruiesc preotului Nedelcu de la biserica din Beliş, de unde cartea ajunge la biserica din Rucăr şi de aici, prin preotul Aldea, în Şcheii Braşovului. Un alt Prologar din 1580 comandat lui Ion grămăticul din Bulgaria de Jivko şi soţia sa Iovana, avea să fie dat bisericii din Şchei tot de protopopul cronicar Vasile.

Prima tipăritură slavă, editată din porunca lui Ştefan cel Mare în Cracovia la anul 1491 de către tipograful austriac Sweipold Fiol, curinzând un Triod-Penticostar de sărbători (C.V.128) a fost cumpărat de preotul Smădu, fiul lui Aldea din Râşnov cu 7 florini, cu sprijinul protopopului Toma şi a altor locuitori din Şchei şi din Râşnov, întrucât biserica Sf. Nicolae din Râşnov era filie celei din Şchei.

De la ruşi se păstraeză în Şchei un Tâlc de Evanghelie, tipărit la Vilnius în anul 1575 de cunoscutul tipograf rus Timofeev Mstislaveţ (C.V.70) şi dăruit bisericii de logofătul Balea şi fiul său, paharnicul Necula  ai Ţării Româneşti, ale căror legături cu Şcheiul sunt bine cunoscute.

Celebra Biblie din 1581 a lui Ivan Feodorov, primul tipograf rus, tipărită la Ostrog se păstrează în Şchei în două exemplare (C.V.127 şi C.V.159), ultimul exemplar fiind descoperit recent.

Multe din cărţi sunt în redacţie sârbă, pentru că preoţii din Şchei studiau în Serbia. Astfel ne explicăm aducera în Şchei şi a unui impresionant manuscris al Octoihului Mare scris de copistul sârb Nicola Deac la Păuliş pe Mureş din porunca preotului Mircea şi adus în Şchei de la mănăstirea Ostrov (Călimăneşti).

Este firesc să găsim în Şchei cărţi aduse din Veneţia, în condiţiile în care Petru Cercel, după popasul veneţian ,,împodobeşte cu chipuri şi icoane” biserica şcheienilor, dăruindu-le cu siguranţă şi cărţi.

Între acestea menţionăm Sbornicul slavon tipărit la Veneţia la 1538 de cunoscutul tipograf sârb Bojidar Vukovici şi păstrată în aceeaşi bibliotecă a protopopului Mihai, ale cărui legături cu voievodul muntean sunt bine cunoscute.

Dintre cărţile aceluiaşi tipograf se păstrează în Şchei un Tripesnic mic din 1561, păstrat tot în biblioteca protopopului Mihai şi dăruit bisericii la 1650 de protopopul cronicar Vasile împreună cu numeroase icoane şi haine preoţeşti.

Din Germania de la Frankfurt în 1581 este adusă o carte cuprinzând ,,Comentarii la sentinţele sacre şi profane din autori greci şi alţii” în limbile greacă şi latină (C.V.1322).

Ne limităm să prezentăm doar sumar valorile patrimoniale de carte din veacurile XV-XVI, date fiind circumstanţele de spaţiu, acestea fiind doveditoare pentru cea mai importantă perioadă cărturărească din Şcheii Braşovului, care a culminat cu editarea cărţilor coresiene şi începuturile scrisului în limbă română, acestea fiind evident şi izvoare întrebuinţate pentru  editarea primelor cărţi româneşti.

Pentru mai buna cunoaştere a acestor valori, am realizat cele patru volume, prezentând detaliat toate cărţile vechi din fondul de carte din Şcheii Braşovului până la 1840 şi ne găsim în posibilitatea de continua prezentarea lor până la anul 1880, întrucât pentru această ultimă perioadă deţinem un impresionant volum de cărţi din patrimonu naţional şi universal.

*

B i b l i o g r a f i e

N. N. State (Nicolae Sulică), Inștiințări – Cateva capitole din trecutul romanilor din Șcheii Brașovului, Brașov, 1906, p. 42-43.

Fond ,,Protocoale’’, Catastif nr. 1. Catastif 2. Catastif 3.

Costantin Lacea, Biblioteca veche a Bisericii Sf. Nicolae din Brașov, în ,,Transilvania’’, XL (1909), nr. 2, p.100.

Candid Mușlea, ,,Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, vol.I-II, Brașov, 1943-1946.

Elena Lința, Catalogul manuscriselor slavo-române din Brașov, Universitatea București, 1985.

Vasile Oltean, Catalogul  de carte veche din Șcheii Brașovului, vol.I- II, Editura Edict, Iași, 2009; vol. III-IV Editura Typo Moldova, Iași, 2011.


[1] Vasile Oltean, Catalog de carte veche din Șcheii Brașovului, Edict Production, vol.I-IV, Iași, 2009-2011.

[2] N. N. State (Nicolae Sulică), ,,Inştiinţări – Cateva capitole din trecutul romanilor din Şcheii Braşovului’’, Braşov, 1906, p.42-43.

[3] Fond ,,Protocoale’’, Catastif nr. 1, p.19-20.

[4] Fond Protocoale, Catastif 2.

[5] Fond Protocoale, Catastif 3.

[6] Costantin Lacea ,,Biblioteca veche a Bisericii Sf. Nicolae din Braşov’’, în ,,Transilvania’’, XL (1909), nr. 2, p. 100.

[7] Candid Muşlea, ,,Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului’’, vol. I-II, Braşov, 1946.

Prof. Acad. Dr. Ioan Scurtu, Basarabia în politica externă a României, după 1914

Articol inclus în rev. Patmos, nr. 2, Târgovişte, 2013. În lucru. Revistă coordonată de Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu.

***

Blogul autorului.

*

In 1914, când a izbucnit Primul Rǎzboi Mondial, România a fost pusă într-o situaţie dificilă pentru  că în ambele tabere se aflau teritorii româneşti:  în Antanta – Basarabia anexată de Rusia în 1812, în cadrul Puterilor Centrale – Transilvania şi Bucovina. La 14 august 1916, România a intrat în luptǎ alǎturi de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei.

Evoluţia evenimentelor şi, în primul rând, revoluţia din Rusia,  a făcut ca primul teritoriu care s-a unit cu România sǎ fie  Basarabia,  la 27 martie 1918. A urmat Unirea Bucovinei la 28 noiembrie şi Unirea Transilvaniei la 1 decembrie 1918.

În momentul în care regale Ferdinand a ratificat actele de Unire, în guvernul României au fost numiţi reprezentanţi ai Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Din 1918 până în iulie 1940 din toate guvernele României au făcut parte reprezentanţi ai tuturor provinciilor istorice. Ca urmare,  politica  de după 1918 a aparţinut – cu bune şi cu rele – tuturor românilor.

Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o elitǎ politicǎ şi culturalǎ româneascǎ, în Basarabia când s-a pus problema preluării funcţiilor de conducere, s-a constatat că nu erau suficiente cadre. Ca urmare au fost trimise cadre din vechiul regat.  Basarabia era cea mai înapoiată provincie a României întregite, iar trimiterea în Basarabia era considerată de mulţi ca  o pedeapsǎ. Unii dintre cei trimişi acolo, mai ales jandarmi, s-au comportat într-o manieră abuzivă.

Pe de altă parte, se cuvine menţionat faptul  că au fost şi  regǎţeni care au făcut un adevărat apostolat. Preoţii, învǎţǎtorii, profesorii au mers de bună voie acolo şi au adus o contribuţie importantǎ la culturalizarea populaţiei de acolo[1].

La sfârşitul războiului a avut loc Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920), la care Rusia Sovietică nu a fost acceptată. Acest fapt a creat un dezavantaj pentru România, deoarece actul de Unire a fost confirmat pe plan internaţional prin tratatul din 28  octombrie 1920 de Marile Puteri, dar fără Rusia. La 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei Sovietice şi Ucraiunei au dat publicitǎţii un comunicat comun prin care nu recunoşteau acest tratat[2].

Relaţiile dintre Rusia (Uniunea) Sovieticǎ  şi România, fuseserǎ întrerupte în ianuarie 1918, din iniţiativa pǎrţii sovietice. A fost o vreme când guvernanţii români în frunte cu Ioan I.C Brătianu condiţionau  reluarea relaţiilor cu Rusia de recunoaştere de către aceasta a actului de la 27 martie 1918. La rândul sǎu, guvernul sovietic nu recunoştea acest act, astfel cǎ nu s-a putut ajunge la rezultate pozitive.

Nicolae Titulescu a venit cu un alt punct de vedere: România nu trebuia sǎ obţinǎ o recunoaştere din partea Rusiei a acestui act, pentru că Basarabia este un teritoriul românesc. La 9 iunie 1934, relaţiile diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ au fost reluate pe baza unui schimb de scrisori între Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, fǎrǎ a se face vreo referire la Basarabia[3].

Titulescu a mers mai departe, negociind un pact de asistenţă mutualǎ între România şi Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936 Titulescu şi Litvinov au  parafat proiectul unui pact de asistenţǎ mutualǎ, în care Nistrul era menţionat de patru ori ca graniţǎ între cele douǎ state[4].  Titulescu aprecia că astfel guvernul sovietic recunoştea unirea Basarabiei cu România.

A fost însă o iluzie a sa. In timp ce Titulescu  a avut mandat de la regele Carol al II-lea şi de la primul ministru Tǎtǎrescu să semneze un asemenea document, Litvinov nu a avut şi nici nu putea să aibă pentru că, în 1924, când s-a înfiinţat Republica Sovietică Socială Autonomă Moldovenească în cadrul Ucrainei, Biroul Politic al Partidului Comunist bolşevic a avut în vedere  cǎ graniţa de apus a  acesteia va fi râul Prut. Ca atare, I.V. Stalin  nu se putea să  admită semnarea unui document prin care  se încălca o hotărârea celui mai înalt for de partid al  Uniunii Sovietice.

Pactul Ribentrop Molotov din 23 august 1939  prevedea la articolul 3 al anexei secrete:  “Partea Sovietică subliniazǎ   interesul pe care îl manifestǎ pentru  Basarabia. Partea Germanǎ declarǎ totalul   dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii” [5].

Din acel moment  situaţia României a devenit din ce în ce mai precară, politica sa de alianţǎ cu Franţa soldându-se cu un total eşec. La 22 iunie 1940, Franţa a capitulat în faţa Germaniei. Secretarul general al Ministerului de externe, Alexandru Cretzeanu,  avea sǎ scrie cǎ în acea zi “s-a stins o luminǎ. Era farul care a luminat timp de peste un secol naţiunii noastre”[6].

Patru zile mai târziu, la 26 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român o notǎ  ultimativă prin care propunea:

“1). Sǎ înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2) Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”[7].

Textul acestei note a fost transmis mai întâi la Berlin, iar Hitler şi-a exprimat nemulţumirea cǎ se cerea un teritoriu care un era prevăzut în pactul din 23 august 1939. Ca  o concesie,  Stalin a acceptat să ceară numai jumătate din Bucovina. În felul acesta putem spune că dacă sudul Bucovinei este al României, asta se datorează lui Adolf  Hitler.

Au avut loc douǎ Consilii de Coroană convocate de Carol al II-lea[8]. La primul s-a cerut respingerea ultimatumului, dar guvernul sovietic a trimis, la 27 iunie o nouǎ notǎ ultimativǎ. Ca urmare, s-a transmis la Moscova cǎ guvernul român “se vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul sovietic”[9].

Cei care au luat această decizie au susţinut cǎ România nu putea rezista într-o confruntare armatǎ. Dar politicienii aflaţi la conducere nici mǎcar nu au încercat sǎ se foloseascǎ de “miza petrolului”. O rezistenţă ar fi generat o situaţie foarte complicată în relaţiile germano-sovietice. În 1940 România era singura ţară europeană care avea petrol, iar petrolul românesc era absolut indispensabil pentru maşina de luptă germană.

În Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 semnatǎ de România cu URSS, Marea Britanie şi SUA se prevede ca graniţa între România şi Uniunea Sovietică este cea stabilită prin “convenţia din 28 iunie 1940”[10].  În realitate nu a existat nici o Convenţie în 1940, două note ultimative adresate României de Uniunea Sovietică, în urma cǎrora guvernul român a fost nevoie sǎ evacueze Basarabia şi nordul Bucovinei .

Aceastǎ afirmaţie falsǎ este reluată  în Tratatul de pace din 10 februarie 1947[11]. Ea aparţine nu numai Uniunii Sovietice, ci şi  Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franţei şi  altor state.

Prin urmare putem constata că marile democraţii occidentale au confirmat pactul Ribentrop-Molotov. Mai mult decât atât, acestea au confirmat şi anexarea nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, adică mai mult decât se prevedea în pactul Ribentrop-Molotov.

Dupǎ 1989 în România unii politicieni şi “formatori de opinie” au cerut Uniunii Sovietice, respectiv Federaţiei Ruse, să înapoieze Basarabia şi nordul Bucovinei.

Se cuvine menţionat, primul rând cǎ o parte a Basarabiei a devenit Republica Moldova, iar sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei nu se afla la Rusia, ci la Ucraina.

În al doilea rând, este necesar ca SUA, Marea Britanie,  Franţa  şi celelalte state care au semnat Tratatul din 10 februarie 1947 să-şi revizuiască punctul de vedere, să revină asupra deciziei de atunci. Dar acel tratat consemna voinţa statelor învingǎtoare, iar învingǎtorii au întodeauna dreptate.

Singura posibilitate ar fi ca voinţa basarabenilor să se exprime în mod explicit şi atunci, poate, marile puteri ar fi puse în faţa faptului împlinit aşa cum s-au petrecut evenimentele în anul 1918. Dar aceasta  este o chestiune a viitorului mai mult sau mai puţin îndepǎrtat.


[1] Vezi, pe larg, Istoria Basarabiei de la începuturi pânǎ în 2003. Coordonator Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010.

[2] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I. Redactor responsabil Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1999, p. 69.

[3] Ibidem, pp. 429-430.

[4] Relatiile româno-sovietice. Documente, vol II, Responsabil Costin Ionescu, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 2003, pp. 79-80.

[5] Academia Românǎ, Istoria Românilor, vol VIII. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Stiinţificǎ, 2003, p. 536.

[6] Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdutǎ. Ediţie V. Fl. Dobrinescu, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 64.

[7]  “Universul” din 4 iulie 1940.

[8] Ion Mamina, Consilii de Coroanǎ, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1997, pp. 189-209.

[9] “Universul” din 4 iulie 1940.

[10] România marele sacrificat al celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Documente. Coordonator Marin Radu Moraru, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 252-253.

[11] Ministerul Afacerilor Strǎine, Tratat de pace între România, Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris la 10 februarie 1947, Bucureşti, 1947.

Sfântul Ioan Gură de Aur, A 10-a Omilie la Faptele Apostolilor [1]

 Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor[*]

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș


[*] Traducerea noastră s-a făcut conform: St. John Chrysostom, The Homilies on the Acts of the Apostles, translated, with notes and indices, by Rev. J. Walker and Rev. J. Sheppard, revised, with note, by George B. Stephens, in NPNF, by edited Philip Schaff, First Series, Volume 11, Oxford, 1851.

***

Omilia 10

Și pe când vorbeau ei către popor, au venit către/ spre ei preoții și căpetenia templului (4, 1)[1].

De abia au avut timp să-și tragă sufletul după primele încercări/ greutăți [întâmpinate], că imediat au dat peste altele. Și ia aminte cum se petrec/ se înșiruie evenimentele.

La început, toți își băteau joc de ei. Și aceasta nu este o încercare/ ispită mică. Apoi, au dat peste primejdii. Și acestea două nu s-au întâmplat imediat una după alta, ci după ce mai întâi Apostolii au câștigat admirația [mulțimii] prin cele două predici/ cuvântări și după ce au făcut o minune mare, devenind neînfricați, prin voia lui Dumnezeu, apoi au intrat în arenă.

Dar vreau ca tu să iei aminte, cum aceiași oameni, care în cazul lui Hristos au avut nevoie să caute pe unul/ pe cineva care să-L predea lor, acum îi arestează pe Apostoli cu mâinile lor, devenind [deci] mai îndrăzneți și mai nerușinați/ indecenți după Răstignire[2].

Cu adevărat, păcatul, pe când se luptă încă să se nască [în om], este temperat de puțin simț al rușinii. Dar după ce s-a născut pe deplin, îi face pe cei care îl practică mai nerușinați.

Și căpetenia templului, s-a spus. Obiectivul/ scopul era să atribuie o [impresie/ etichetă de] criminalitate publică pentru ceea ce se făcea și nu să condamne [fapta Apostolilor] ca pe un act provocat de indivizi/ persoane separate [oarecare][3].

Cu adevărat, acesta a fost planul lor, după care au acționat întotdeauna.

Fiind mânioși că ei învață poporul (4, 2).

Nu numai pentru că învățau [poporul], ci pentru că spuneau/ susțineau nu doar că Hristos Însuși a fost înviat din morți, ci și mai mult, că noi prin El vom învia din nou [la loc].

Pentru că ei învățau poporul și predicau întru Iisus învierea din morți (4, 2).

Așa de minunată a fost Învierea Sa, încât și altora El le este cauza/ izvorul învierii.

Și au pus mâinile pe ei [pe Apostoli] și i-au pus sub pază/ la închisoare până a doua zi, pentru că acum era seară (4, 3).

Câtă nerușinare! Nu s-au temut de mulțime, pentru că acum era și căpetenia templului cu ei. Aveau încă mîinile pătate/ mirosind a sângele Celui ucis mai înainte.

Pentru că acum era seară, s-a spus. [Aceasta s-a făcut] cu dorința/ nădejdea de a le domoli credința [oamenilor] că acei bărbați [Apostolii] au făcut aceasta [minunea] și i-au păzit. Dar întârzierea a folosit numai ca să-i facă pe Apostoli mai curajoși.

Și ia aminte cine sunt cei arestați. Sunt căpeteniile/ verhovnicii Apostolilor, care au devenit acum pildă/ model pentru ceilalți, pentru ca ei să nu mai tânjească să se sprijine unul pe altul, nici să mai dorească să fie [doar] împreună[4].

Totuși, mulți auzind cuvântul, au crezut. Și numărul bărbaților era în jur de cinci mii (4, 4).

Cum a fost aceasta? I-au văzut pe ei [pe Apostoli] în [mare] cinste? Nu i-au văzut pe ei puși în legături [legați]? Atunci cum au crezut?

Vezi sporul imediat?

Și totuși, chiar și cei care au crezut imediat ar fi putut să devină mai slabi [în credință]. Dar nu, acum nu mai este cazul, căci predica lui Petru a răsădit sămânța adânc întru ei și a căpătat putere/ autoritate asupra gândurilor/ înțelegerilor lor.

Pentru aceasta au fost [vrăjmașii lor] înfuriați, pentru că nu se mai temeau de ei, că nu mai luau în seamă necazurile acestea. Pentru că, ziceau ei, dacă Cel ce a fost răstignit face lucruri atât de mari/ minunate, face ologul să meargă, ne e teamă să nu facă și aceștia [Apostolii] la fel.

Și aceasta este din porunca lui Dumnezeu. Pentru că cei care acum cred [se convertesc] erau mai numeroși decât cei dinainte. De aceea în fața lor i-au legat pe Apostoli, ca să îi facă mai temători. Dar s-a întâmplat contrariul [tocmai invers].

Și [dar] i-au cercetat pe ei nu în fața oamenilor, ci în mod privat/ în ascuns, pentru ca ascultătorii [cei ce auzeazu] să nu [fie dintre cei care ar fi putut să] învețe din cutezanța lor.

Și s-a întâmplat în a doua zi că, căpeteniile lor și bătrânii și Anna arhiereul și Caiafa și Ioan și Alexandru și câți erau din neamul Arhiereului,erau adunați împreună la Ierusalim (4, 5-6).

Pentru că acum, împreună cu celelalte rele (ale vremii), [era și aceasta că]: Legea nu mai era cercetată/ studiată.

Și iarăși ei au scos în evidență lucrurile/ afacerea printr-o formă de [instaurând un] tribunal, pentru a-i declara vinovați [pe Apostoli] prin sentința lor nedreaptă/ arbitrară/ criminală.

Și când i-au așezat pe ei în mijloc, i-au întrebat: „Cu ce putere sau prin al cui nume/ în numele cui ați făcut voi aceasta?” (4, 7).

Și totuși știau bine [aceasta]. Întrucât era din cauza faptului că, fiind mânioși că ei predicau întru Iisus învierea din morți, tocmai de aceea i-au arestat.

Și apoi, cu ce scop îi întreabă/ interoghează? Se așteptau ca mulțimile prezente să îi fac să retracteze [cele spuse]/ să se lepede [să apostazieze] și ca pe această cale să readucă lucrurile în ordine.

Ia aminte apoi la ceea ce spun: Și prin al cui nume/ în numele cui ați făcut voi aceasta?

Și atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, a zis către ei (4, 8).

Și acum, vă rog, amintiți-vă spusa lui Hristos: Când vă vor preda pe voi în sinagogi, nu vă îngrijiți despre cum sau ce veți vorbi, pentru că este Duhul Tatălui vostru care vorbește în voi (Lc. 12, 11-12). Și aceasta era o minunată Putere [întru care] ei se bucurau.

Și apoi ce zice Petru?

Voi, căpetenii ale poporului și bătrâni ai lui Israel (4, 8).

Remarcă înțelepciunea creștină a [acestui] om, cât de plin de încredințare este. Nu rostește niciun cuvânt de insultă, ci se adresează cu respect:

Voi, căpetenii ale poporului și bătrâni ai lui Israel, dacă am fi în această zi chemați pentru fapta bună făcută omului neputincios/ impotent (4, 8-9).

Îi abordează plin de curaj. La începutul cuvântării îi arată cine sunt și le amintește despre cele petrecute: că pentru o faptă bună ei [Apostolii] sunt chemați să dea socoteală.

Ca și cum ar fi spus: După dreptate, ar fi trebuit să fim încoronați pentru această faptă și să fim proclamați binefăcători. Dar din moment ce suntem aduși chiar [și] la judecată pentru o faptă bună făcută unui om neputincios, nu un om bogat, nici un om puternic sau un nobil – și totuși, cine poate fi invidios[5] într-o asemenea situație?

Este cel mai silnic[6] mod de a pune problema. Și arată/ demonstrează că ei se străpung/ rănesc[7]pe ei înșiși.

Prin ce mijloace acest om a fost făcut întreg/ sănătos. Cunoscut să vă fie vouă tuturor și întreg poporului lui Israel, că prin numele lui Iisus Hristos din Nazaret (4, 9-10).

Aceasta este ceea ce îi vexează/ ofensează pe ei cel mai mult – pentru că aceasta a fost ceea ce le spusese Hristos ucenicilor: ceea ce auziți în ureche, pe aceea să o predicați voi de pe acoperișuri (Mt. 10, 27) – [anume] că:

 în numele lui Iisus Hristos, zice el, din Nazaret, pe Care voi L-ați răstignit, pe Care Dumnezeu L-a ridicat/ înviat din morți, chiar prin El acest om a stat înaintea voastră întreg/ sănătos (4, 10).

Iarăși moartea [Lui], iarăși învierea [Lui][8].

Aceasta este piatra, a zis El, care a fost considerată netrebnică de voi, ziditorii, [și] care a devenit capul unghiului (4, 11).

Le amintește de asemenea de un cuvânt care era de ajuns ca să îi înspăimânte. Pentru că s-a zis: Cine va cădea pe această piatră se va zdrobi; dar peste cine va cădea ea, îl va pisa [făcându-l] pulbere (Mt. 21, 44).

Nu este/ există mântuire în nimeni altul (4, 12), zice Petru.

Ce răni, vă gândiți, trebuie să fi produs aceste cuvinte în ei!

Căci nu este niciun alt nume, continuă el, sub cer, dat între oameni, prin care noi trebuie să ne mântuim (4, 12).

Aici rostește din nou cuvinte înalte/ cutezătoare. Pentru că, atunci când scopul este nu să aibă succes[9], ci să arate curaj/ neînfricare, nu se cruță [nu e zgârcit în argumente]. Căci nu îi era teamă să lovească prea [foarte] profund.

Nici nu spune simpu prin altul, ci nu este/ există mântuire în nimeni altul. Aceasta înseamnă: El [singur] poate să ne mântuiască. În acest fel le-a îngenuncheat/ stins/ potolit amenințările.

Acum, când au văzut îndrăzneala lui Petru și Ioan și și-au dat seama că erau oameni neînvățați și neștiutori, s-au minunat și i-au cunoscut pe ei, că fuseseră cu Iisus (4, 13).

Cei doi oameni neînvățați i-au învins pe ei cu retorica lor și pe căpeteniile preoților. Pentru că nu ei au vorbit, ci harul Duhului.

Și privindu-l pe omul care a fost vindecat, stând cu ei, n-au putut spune nimic împotrivă (4, 14).

Mare a fost [și] curajul/ îndrăzneala omului! Pentru că în chiar sala/ amfiteatrul de judecată, nu i-a părăsit pe ei [pe Apostoli]. Pentru că dacă [aceia] ar fi spus că faptele nu s-au petrecut așa, acolo era [și] el ca să îi desmintă/ combată.

Dar [pe] când ei le-au poruncit să iasă afară din adunare/ sinod/ sinedriu, au cântărit între ei, zicând: „Ce avem să facem acestor oameni?” (4, 15).

Vezi dificultatea în care erau și cum frica de oameni [mulțime] din nou face [decide] toate. Ca și în cazul lui Hristos, ei n-au putut (cum spune cuvântul) să strice ceea ce s-a făcut, nici să arunce în umbră, ci pentru toate împotrivirile lor, credința [în Hristos] n-a făcut decât să se întemeieze și mai mult[10]. Așa și acum.

Ce vom face [ce avem să facem]? O, prostia/ nebunia! Să presupui că cei care au gustat din luptă, acum se vor speria/ îngrozi de ea. Să aștepți, după ce ce eforturile tale s-au dovedit zadarnice la început, să obții ceva nou[11], după ce un asemenea gen de oratorie a fost arătat/ expus.

Cu cât mai mult au încercat să împiedice/ să obstrucționeze [pe Apostoli], cu atât mai mult situația le-a scăpat din mâini [i-a depășit].

Căci într-adevăr o minune mare s-a făcut prin ei [și] este cunoscută tuturor celor care locuiesc în Ierusalim; noi nu putem să negăm/ tăgăduim. Dar ca să nu se mai răspândească în popor, să-i amenințăm/ înspăimântăm fără ocolișuri/ pe față ca să nu mai vorbească de acum înainte niciunui om în[tru] acest nume. Și i-au chemat pe ei și le-au poruncit lor să nu mai vorbească deloc, nici să [mai] învețe, în numele lui Iisus  (4, 16-18).

Privește câtă nerușinare arată aceștia și câtă măreție a minții [arată] Apostolii.

Dar Petru și Ioan au răspuns și le-au zis lor: „Dacă ar fi drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, judecați voi. Pentru că noi nu putem altceva decât să spunem/ vorbim lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit”. Deci când [după ce] i-au amenințat mai departe, [apoi] le-au dat drumul, negăsind nimic cum să-i pedepsească, din cauza poporului (4, 19-21).

Minunea le-a închis gurile. Nu au dorit să-i lase să-și termine cuvântul, ci le-au tăiat vorba, cu multă insolență.

Căci toți oamenii slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se făcuse. Căci omul [tămăduit] era de peste 40 de ani, întru care această minune a vindecării a fost arătată (4, 20).

Dar să ne uităm peste ceea ce s-a zis de la început. Și pe când vorbeau ei către popor, etc. Fiind mânioși că ei au învațat poporul și au predicat prin Iisus învierea din morți. (Recapitulare 4, 1-2).

Deci, la început, au făcut toate de dragul părerii (sau slavei) de la om [de la oameni]. Dar acum s-a adăugat un alt motiv: acela de a nu fi considerați vinovați de crimă, așa cum au spus mai târziu: Vreți să aduceți sângele Acestui Om asupra noastră? (5, 28).

O, prostia/ nebunia! [Fiind] convinși că El a înviat și primind această dovadă [minunea] a ei [a Învierii Lui], se așteptau ca El, pe Care moartea nu L-a ținut, să poată fi aruncat în umbră de mașinațiunile/ intrigile lor!

Ce poate fi asemenea cu nebunia acesteia [a acestei cugetări]! [Dar] astfel este natura răutății: nu are ochi pentru nimic, ci în toate împrejurările este aruncată în tulburare[12].

Văzându-se biruiți, s-au simțit ca niște oameni care au fost păcăliți, în acest caz de către persoane care nu erau reținute și care au făcut din aceasta o obișnuință, într-un anumit fel.

Și cu toate acestea, ei spuneau pretutindeni că Dumnezeu L-a înviat pe El [pe Iisus]. Și în numele lui Iisus au vorbit arătând că Iisus a fost înviat/ înălțat [din morți].

Prin Iisus învierea morților:  pentru că ei înșiși au ținut de asemenea o înviere, o învățătură rece și copilărească/ puerilă, într-adevăr, dar au ținut-o[13]. De ce numai acest lucru n-a fost de ajuns pentru a-i determina să nu le facă nimic – vreau să spun, [din moment ce] ucenicii cu atâta îndrăzneală s-au purtat, în felul în care au făcut-o?

Spuneți, pentru care motiv, o, evreilor, nu credeți? Ar fi trebuit să vă supuneți semnului făcut, și cuvintelor, nu aplecării/ dispoziției spre rău a multora[14].

Prin învățătura lor către popor. Pentru că deja aveau o faimă rea la ei [în fața poporului] din pricina a ceea ce Îi făcuseră lui Hristos. Așa încât mai mult făceau să crească stigmatizarea/ învinovățirea lor înșiși.

Și au pus mâinile pe ei și i-au pus și i-au pus sub pază/ la închisoare până a doua zi, pentru că acum era seară (4, 3).

În cazul lui Hristos, totuși, n-au procedat așa, ci luându-L la miezul nopții, L-au trimis imediat [mai] departe [la Pilat], și n-au întârziat, temându-se foarte mult de mulțime.

Pe câtă vreme, în cazul de față al Apostolilor, erau îndrăzneți.

Și nu i-au mai dus la Pilat, fiind jenați și rușinându-se la gândul a ceea ce se întâmplase mai înainte [cu Iisus], ca nu cumva să fie considerați responsabili/ trași la răspundere pentru aceasta.

Și s-a întâmplat în a doua zi, căpeteniile lor și bătrânii și cărturarii erau adunați împreună la Ierusalim (4, 5).

Iarăși în Ierusalim: [pentru că] acolo este [locul] unde sângele bărbaților [Profeților] se varsă. Nu au respect nici [măcar] pentru orașul lor.

Și Anna și Caiafa, etc.(4, 6).

Și Anna, zice, și Caiafa. Slujitoarea lui a fost cea care l-a întrebat pe Petru și el n-a putut să rabde. În casa lui s-a lepădat Petru, pe când Altul [Iisus] era legat acolo. Dar acum, când [Petru] a venit în mijlocul lor, al tuturor, iată cum vorbește!

Prin/ întru care nume ai făcut aceasta? De ce nu spui [deschis] ceea ce este, ci lași aceasta de-o parte?

Prin care/ al cui nume ai făcut aceasta? (4, 7).

Dar totuși el spusese: nu noi am făcut aceasta.

Voi, căpetenii ale poporului, etc.(4, 8).

Ia aminte [la] înțelepciunea lui. Nu spune fățiș: În numele lui Iisus am făcut aceasta. Dar cum? În numele Lui, nu spune, acest om a fost făcut sănătos de către noi. Ci: a stat aici înaintea voastră întreg/ sănătos.

Și iarăși: dacă am fi în această zi chemați pentru fapta bună făcută omului neputincios/ impotent (4, 9).

Îi lovește cu putere, [acuzându-i] că întotdeauna [ei] fac [transformă în] crime aceste fapte, găsind vină în lucrări de binefacere făcute oamenilor. Și le amintește [implicit] de lucrurile lor de mai înainte, că ei au alergat să facă ucidere, și nu numai atât, dar fac o crimă din faptul de a face fapte bune.

Vezi, de asemenea (din punct de vedere retoric), cu câtă demnitate se exprimă ei [Apostolii]? Chiar și în folosirea cuvintelor devin experimentați prin practică și de aici înainte nu aveau să mai fie biruiți [în cuvânt].

Să vă fie cunoscut vouă tuturor (4, 10). Prin care le arată lor că ei preferă, în ciuda lor [a amenințărilor lor], să Îl predice pe Hristos. Ei înșiși [adversarii] preaslăvesc învățătura, prin examinarea/ cercetarea [amănunțită] și întrebările [lor].

O, îndrăzneală fără seamăn: [Cel] pe care voi L-ați răstignit!

Pe Care Dumnezeu L-a ridicat/ înviat! – și aceasta înseamnă încă și mai mult curaj/ îndrăzneală.

Să nu credeți că ascundem ceea ce este de rușine [răstignirea]. El [Apostolul] spune toate acestea fără batjocură/ sarcasm. Și nu doar că o spune, ci [și] adastă asupra problemei.

Aceasta, zice el, este Piatra care a fost lăsată ca netrebnică [nefolositoare] de către voi, ziditorii. Și apoi trece la a-i învăța, adăugând: Care a devenit capul unghiului (4, 11).

Ceea ce înseamnă că Piatra este cu adevărat încuviințată. Mare era curajul pe care îl aveau acum, ca urmare a minunii [făcute]. Și când era nevoie să învețe, ia aminte cum vorbesc și reclamă [în sprijinul lor] multe profeții. Dar când era cazul să folosească îndrăzneala cuvântării, atunci vorbesc dincolo de tăgadă/ peremtoriu [folosesc argumente de necombătut, de necontrazis].

În acest mod, nu există, zice el, un alt nume sub cer dat printre oameni, prin care noi trebuie să ne mântuim (4, 12).

Este evident/ cunoscut tuturor, zice el, pentru că nu numai nouă a fost dat numele [acesta]. El chiar îi citează pe ei ca martori. Pentru că, din moment ce au întrebat În al cui nume ați făcut aceasta?, [răspunde:] În al lui Hristos, zice el: nu există alt nume. Cum întrebați?

Pentru toată lumea este limpede. Pentru că nu există alt nume sub cer prin care noi trebuie să ne mântuim. Aceasta este vorbirea unui suflet care a renunțat la viața de aici. Sinceritatea sa extraordinară dovdește acum că atunci când vorbește în cuvinte umile despre Hristos, o face nu din frică, ci din cumpănire/ îngăduință înțeleaptă.

Dar acum era timpul potrivit ca el să nu vorbească în cuvinte umile, prin aceasta el intenționând să lovească în ei cu spaima.

Luați aminte la o altă minune, nu mai mică decât cea dinainte.

Și văzând cutezanța/ îndrăzneala lui Petru și Ioan, etc. Și i-au cunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus (4, 13).

Nu fără intenție/ noimă/ sens a scris Evanghelistul acest pasaj. Ci zicând [că] i-au recunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus, vrea să spună: [împreună cu El] în Patima Sa. Pentru că numai aceștia [doi] erau [cu El] în acea vreme și după aceea. Cu adevărat, ei i-au văzut pe aceștia umiliți, descurajați. Și aceasta a fost ceea ce i-a uimit cel mai mult: măreția schimbării.

Căci într-adevăr Anna și Caiafa și tovarășii lor erau acolo. Și aceștia [Apostolii] apoi au stat și ei lângă El, iar cutezanța/ îndrăzneala lor îi uimea acum.

Și văzând cutezanța. Căci nu numai cuvintele lor, ci însuși comportamentul lor o arăta, [pentru] că stăteau acolo cu atâta curaj ca să fie judecați într-o cauză ca aceasta și cu cel mai cumplit pericol atârnând asupra lor!

Nu numai prin cuvintele lor, dar și prin gesturile lor, și prin privirea și glasul lor și, pe scurt, prin toate cele care țineau de ei, arătau îndrăzneala cu care au înfruntat poporul.

Din lucrurile pe care le-au îndrăznit [Apostolii], ei [adversarii lor] s-au minunat, probabil: că erau neînvățați/ necărturari și oameni simpli/ obișnuiți.

Pentru că cineva poate să fie neînvățat/ necărturar dar să nu fie om simplu/ obișnuit sau neimportant [fără funcții/ ascendent social] și [sau poate să fie] un om simplu dar nu neînvățat.

Văzând/ observând, zice. De unde? Din ce și-au dat seama? Petru nu ține cuvântări lungi. Dar apoi, prin însăși felul/ maniera și modul/ metoda lui, el își arată încrederea/ încredințarea [curajul].

Și i-au recunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus. Aceste împrejurări i-au făcut să creadă [pe arhierei, cărturari și ceilalți] că de la El au învățat ei [Apostolii] aceste lucruri și că ei au făcut toate în calitate de ucenici ai Lui.

Dar nu mai puțin decât glasul acestora, minunea a ridicat și ea glasul ei și semnul acela singur le-a închis gurile.

Și văzând omul, etc. Adică ar fi fost fără îndoială cu ei, dacă omul nu ar fi fost cu ei. Nu putem să negăm. Adică ar fi negat, dacă lucrurile nu ar fi fost așa: dacă mărturia nu ar fi fost aceea a poporului în mare/ în general.

Dar ca să nu se răspândească mai departe printre oameni (4, 17).

Și cu toate acestea era o evidență pentru toți oamenii! Dar astfel este firea răutății: pretutindeni este făcută de rușine.

Haideți să-i amenințăm deschis/ pe față.

Ce spuneți voi? Amenințare? Și vă așteptați să opriți predicarea? Și, cu toate acestea, toate începuturile sunt grele și puse la încercare. L-ați omorât/ măcelărit pe Stăpân și totuși nu ați oprit-o. Iar acum, dacă amenințați, vă așteptați să ne întoarceți înapoi?

Închisoarea nu ne-a convins să vorbim cu supunere și o să ne convingeți voi?

Și i-au chemat pe ei și le-au poruncit lor, etc. (4, 18-19).

Ar fi fost mai bine pentru ei [arhierei și ceilalți] dacă îi lăsau liberi[15]. Și Petru și Ioan au răspuns și le-au zis lor: Dacă ar fi drept în ochii/ privirea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, judecați voi.

Când frica s-a domolit (pentru că acea poruncă însemna eliberarea lor), atunci și Apostolii au vorbit mai cu blândețe: atât de departe erau ei de simpla bravadă[16].

Dacă ar fi drept, spune el, și Nu putem [să nu vorbim]. Dacă ar fi drept în în ochii/ în fața lui Dumnezeu ca să ascultăm de voi/ să ne supunem vouă mai degrabă decât lui Dumnezeu (4, 20).

Aici [prin Dumnezeu] înțeleg Hristos[17], căci El era Acela care i-a condus pe ei. Și încă o dată confirmă faptul Învierii.

Pentru că noi nu putem vorbi decât lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit: așa încât suntem martori care au dreptul să fie crezuți.

Și când au continuat să-i amenințe pe ei (4, 21).

Din nou i-au amenințat în deșert/ zadarnic. I-au eliberat, negăsind niciun fel în care să fi putut să-i pedepsească [niciun motiv de pedeapsă], din cauza poporului, pentru că toți oamenii slăveau pe Dumnezeu pentru aceea ce se făcuse.

Deci poporul slăvea pe Dumnezeu, dar aceștia îndrăzneau/ se sileau [să gândească cum] să-i ucidă: astfel de luptători împotriva lui Dumnezeu erau ei!

Deși i-au făcut pe ei [pe Apostoli] și mai cunoscuți și mai minunați. Căci puterea Mea, s-a zis, se desăvârșește în slăbiciune (II Cor. 12, 9).

Deja aceștia, ca martiri, au născut mărturia: așezați în lupta contra tuturor, au spus: Noi nu putem să vorbim decât lucrurile pe care le-am văzut și [le-am] auzit.

Dacă lucrurile pe care le spunem sunt neadevărate, [atunci] dojeniți-le; [dar] dacă [sunt] adevărate, de ce [căutați să] le împiedicați?

Aceasta este filosofia [iubirea de înțelepciune]!

Aceia, în uimire, aceștia, în bucurie.

Aceia acoperiți de multă rușine, aceștia făcând toate cu îndrăzneală.

Aceia în frică, aceștia în credință/ încredințare.

Pentru că cine, aș vrea să întreb, erau cei înfricoșați [cu adevărat]? Aceia care au zis ca să nu se mai răspândească mai mult în popor, sau aceștia care au spus: nu putem să vorbim decât lucrurile pe care le-am văzut și auzit?

Și aceștia aveau o încântare, o libertate a vorbirii, o bucurie a depășirii tuturor [neajunsurilor și greutăților]. Aceia o deznădejde, o rușine, o frică, căci se temeau de popor.

Dar acestora [Apostolilor] nu le era frică de ei [farisei și ceilalți]. Dimpotrivă, pe când aceștia vorbeau cele ce se cuvenea, aceia nu făceau cele ce se cuvenea [să facă].

Care [dintre ei] erau [mai mult] în lanțuri și în primejdii? Oare nu [cu adevărat] aceștia din urmă [care se aflau în lanțuri și primejdii spirituale]?

Să ne legăm/ agățăm [deci] și noi de virtute.

Să nu lăsăm ca aceste cuvinte să se sfârșească doar în bucurie [fără lucrarea virtuții] și într-o anumită înălțare a duhurilor.

Acesta nu este un teatru[18], pentru cântăreți și actori de tragedie și muzicieni, unde roadele constau numai în plăcere/ bucurie și unde bucuria însăși trece odată cu trecerea zilei.

Ba mai mult, dacă ar fi aceia numai bucurie [tot ar fi bine] și nu și vătămare la un loc cu bucuria! Dar este [se întâmplă] astfel [lucrurile]: fiecare duce cu el acasă cât mai mult din cele la care a fost martor aici, lipindu-le de sine ca infecția de rană

Și cineva, într-adevăr, din rândul celor tineri, culegând asemenea frânturi de cântec, de ici de colo, din aceste cântece satanice, așa cum le poate prinde în memorie, se duce acasă cântând din ele.

În timp ce altul, matur [înțelept], într-adevăr cumpătat/ serios pentru [față de] o asemenea ușurință/ frivolitate, cu adevărat nu face aceasta, ci ceea ce s-a vorbit acolo, atât predicile [cât] și cuvintele adevărate, și le aduce aminte pe toate.

Și, din nou, altul [își aduce aminte] un câtec fără sens și murdar [vulgar, trivial sau obscen].

Din acest loc pleci neluând nimic cu tine – ne-am stabilit o lege – nu, nu noi, Doamne ferește! Căci s-a zis: Pe nimeni/ niciun om să nu îl numești stăpân [învățător] pe pământ (Mt. 23, 8).

Hristos a lăsat o lege/ poruncă, ca nimeni să nu jure. Acum spune, ce s-a făcut cu privire la această lege? Căci nu voi înceta să vorbesc despre ea. , așa cum spune Apostolul, de voi veni iarăși, nu voi cruța (II cor. 13, 2).

Vă întreb din nou: ați pus problema la inimă? V-ați gândit la ea serios? Ați fost pătrunși de ea [de gravitatea problemei] sau trebuie să reluăm același subiect?

Nu, mai bine, fie că ați făcut sau nu [aceasta, să reflectați], o să o rezumăm, ca să vă puteți gândi serios la ea, sau, dacă ați pus-o la inimă, puteți să faceți din nou aceasta și mai bine și să-i îndemnați și pe alții.

Cu ce, vă rog, cu ce ar trebui să începem? Să fie [să începem] cu Vechiul Testament? Pentru că într-adevăr și aceasta este spre rușinea noastră, că poruncile Legii, pe care ar fi trebuit să le depășim, noi nu le observăm nici pe acestea!

Pentru că noi nu ar trebui să auzim lucruri ca acestea: acestea sunt poruncile nivelului [de înțelegere] sărac/ precar evreiesc: noi ar trebui să ascultăm sfaturile [poruncile] acelea ale desăvârșirii.

[Acestea sunt:] „Alungă de la tine posesiunea ta, stai [întărește-te, rabdă] cu vitejie, și renunță la viața ta pentru cea a Evangheliei, disprețuiește bunurile pământești, nu avea nimic în comun cu această viața de acum, dacă cineva îți greșește, fă-i bine, dacă cineva te înșeală/ te escrochează, binecuvintează-l, dacă cineva te insultă/ te ponegrește, arată-i cinste/ cinstește-l; fii mai presus de toate” (Sf. Ambrozie, De Off., 1, 2).

Acestea și [altele] ca acestea ar trebui [noi] să [vrem să] auzim. Dar iată-ne pe noi predicând/ ținând discursuri despre [obiceiul] de a jura.

Și situația noastră este exact la fel ca atunci când o persoană ar trebui să fie filosof și cineva l-ar îndepărta de la marile probleme și l-ar pune [în schimb] să silabisească literă cu literă!

Gândiți-vă numai ce bătaie de joc ar fi pentru un om care are o barbă care se revarsă [pe piept] și cu toiag în mână și cu sfita/ mantia pe umeri, să meargă la școală [împreună] cu copiii și să i se dea aceleași probleme/ sarcini ca și lor, nu ar fi [aceasta] peste măsură de ridicol [penibil, jenant]?

Și cu toate acestea, ridicolul nostru[19] este cu mult mai mare. Căci nu [mai este vorba] de diferență între filosofie și lecția de silabisire, ci este aceea între organizarea iudaică și a noastră.

Și nu [numai aceasta] cu adevărat, ci de diferența între îngeri[20] și oameni.

Spune acum, dacă cineva ar putea coborî un înger din ceruri și l-ar putea sili să stea aici și să asculte predica noastră, ca pe unul a cărui însărcinare ar fi să se supună la aceasta, nu ar fi [un lucru] rușinos și hilar/ fără sens?

Dar dacă ar fi să fie încă, precum copiii, la învățătura acestor lucruri este ridicol.

Ce/ cum trebuie să fie, a nici nu ajunge la astfel de lucruri: cât de mare osânda, cât de mare rușinea de a fi în continuare [a se considera] creștini și a trebui să învețe că nu este bine să jure!

În orice caz, să arătăm [ce înseamnă] aceasta, dacă nu vrem să ne facem și mai rău de râs/ ridicoli.

Bine, atunci, să vă vorbesc astăzi din Vechiul Testament. Ce ne spune nouă? Nu obișnui gura ta să jure, nici nu te folosi tu însuți de numirea Celui Sfânt. Și de ce? Căci așa cum o slugă care este întotdeauna bătută nu va fi fără vânătăi, astfel [va fi și] acela care se jură (Eccles. 23, 10).

Vezi judecata/ discernământul acestui bărbat înțelept. El n-a zis Nu te obișnui să juri, adică, ci gura ta [n-o obișnui să jure].

Pentru că aceasta fiind întru totul o problemă care ține de gură, în felul acesta este ușor de îndreptat. Pentru că în final devine o obișnuință [chiar] și fără intenție.

Ca, de exemplu, sunt mulți cei care, intrând în băile publice, de îndată ce au trecut pragul, își fac cruce (Omilia la I Cor. 11, 7). Aceasta mâna trebuie să o facă, fără porunca nimănui, prin silire sau obicei.

Și iarăși, la lumina unei lumânări, adesea când mintea este concentrată asupra altui lucru, mâna face semnul [Sfintei Cruci]. În același fel și gura, fără conlucrarea minții, rostește cuvântul din simplu obicei, și toată treaba [lucrarea] stă numai în limbă.

Nici nu te folosi tu însuți, zice, de numirea Celui Sfânt. Căci așa cum o slugă care este întotdeauna bătută nu va fi fără vânătăi, astfel [va fi și] acela care se jură.

Nu vorbește aici despre jurăminte false, ci seceră toate jurămintele și lor de asemenea le atribuie și pedepsirea acelora [care se jură]. De aceea deci, a jura este un păcat.

Căci astfel în adevăr este sufletul: plin de toate aceste ulcere/ bube, de toate aceste cicatrici/ răni. Dar voi nu le vedeți?

Da, aceasta este paguba sa. Și cu toate acestea ați fi putut vedea dacă ați fi dorit. Pentru că Dumnezeu v-a dat ochi [și ochi interiori]. Cu astfel de ochi a văzut Profetul, când a zis: „Rănile mele put și au putrezit din cauza nebuniei mele” (Ps. 37, 5).

L-am disprețuit/ nesocotit pe Dumnezeu, am urât bunul [Său] nume, L-am călcat sub picioare pe Hristos, am pierdut orice evlavie, nimeni nu [mai] numește numele lui Dumnezeu cu cinste.

Dar dacă iubești pe cineva, chiar și la numele lui [la auzul numelui] sari în picioare. Dar pe Dumnezeu în felul acesta Îl invoci în continuu și Îl faci de nimic [Îi pronunți numele întruna ca pe o bagatelă].

Cheamă-L pe El pentru binele vrăjmașului. [Sau] cheamă-L pe El pentru mântuirea propriului tău suflet. Atunci El va fi prezent, atunci Îl vei bucura/ Îi vei face plăcere. În vreme ce acum Îl provoci la mânie [împotriva ta].

Cheamă-L așa cum L-a chemat Ștefan: Doamne, a zis el, nu pune acest păcat în seama lor (Fapt. 7, 60).

Cheamă-L pe El așa cum a făcut soția lui Elcana, cu lacrimi și suspine, și cu rugăciuni (I Reg. 1, 10).

[O astfel de chemare/ rugăciune] nu v-o interzic, ci mai degrabă vă îndemn cu tărie să faceți.

Căci dacă tu pomenești la întâmplare orice persoană [demnă] de considerație, [acest lucru] este văzut ca o insultă: și Îl înjosești pe Dumnezeu în flecăreala ta, în orice vreme și fără vreme?

Nu vreau să te împiedic să Îl ții pe Dumnezeu totdeauna în mintea ta, nu, acest lucru chiar îl doresc și mă rog pentru el, numai ca tu să faci aceasta, să Îl slăvești pe El.

Mare bine ne-ar aduce nouă acest lucru, dacă L-am chema pe Dumnezeu, numai atunci când se cuvinte, și pentru ce se cuvine.

Și de ce, întreb, s-au lucrat aceste minuni în vremea Apostolilor, și nu în a noastră?

Căci este același Dumnezeu, același Nume [al lui Dumnezeu, pe care Îl chemăm].

Da, dar nu este aceeași situație/ împrejurare [nu sunt aceleași condiții].

Pentru că atunci, ei [Apostolii] L-au chemat pe El numai pentru acele motive pe care le-am pomenit [enumerat mai sus]. În timp ce noi Îl chemăm pe El nu pentru acestea, ci pentru cu totul alte scopuri.

Dacă un om refuză să te creadă și de aceea [te crezi nevoit să] te juri, spune-i lui: „Crede-mă!”.

Cu toate acestea, dacă este neapărată nevoie să faci un jurământ, jură pe tine însuți.

Și spun aceasta, nu pentru a stabili o lege împotriva legii lui Hristos, Doamne ferește. Căci s-a zis: cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Mt. 5, 37).

Dar [fac aceasta] coborându-mă la nivelul vostru de acum, ca să vă conduc mai ușor la împlinirea acestei porunci și să vă îndepărtez de această tiranică obișnuință.

Cât de mulți dintre cei care au făcut bine în alte privințe, au pierdut binele din pricina acestor obiceiuri!

Să vă spun de ce era îngăduit celor din vechime să depună jurăminte?

Pentru că nici lor nu le era îngăduit să jure strâmb/ să depună un jurământ fals.

Pentru că jurau pe idoli.

Dar vouă nu vă e rușine să fiți tributari legii, prin care aceia, fiind nevolnici, erau conduși [prin lege] către ceva mai bun?

E adevărat, dacă am la îndemână [am de-a face cu] un păgân, nu pun imediat asupra lui greutatea acestei porunci, ci în primul rând îl îndemn să Îl cunoască pe Hristos.

Dar dacă cel care este credincios, care deopotrivă a învățat de la El și L-a auzit pe El, râvnește la aceeași îngăduință/ toleranță ca și un păgân, care este folosul lui, care este câștigul lui (din creștinătatea lui, adică)[21]?

Dar obiceiul este puternic [zici], și nu te poți debarasa de el?

Ei bine, atunci, din moment ce tirania obiceiului este atât de mare, canalizeaz-o în altă parte.

Și cum să faci aceasta?


[1] În Bibilia 1988: „căpetenia gărzii templului și saducheii”.

[2] Apostolii capătă îndrăznire în bine, iar vrăjmașii lui Hristos devin mai îndrăzneți în rău.

[3] Ideea preoților care veneau însoțiți de ostași era să pară că Apostolii produc un atentat la viața cetății, a comunității, pentru că nu doreau să-i aresteze ca pentru o simplă faptă penală a unor indivizi oarecare.

[4] Îi învață pe toți Sfinții Apostoli să fie curajoși chiar și despărțiți unii de alții.

[5] Îi dă în vileag că din invidie i-au arestat și adus la judecată.

[6] E vorba de o silință retorică și rațională, prin care îi silește fără putință de justificare să accepte dreptatea pledoariei sale.

[7] Se înjunghie singuri, își împlântă singuri cuțitul/ sabia în inimă cu propriile argumente, care se întorc împotriva lor.

[8] Ceea ce îi deranja cel mai mult, fiind vinovați de uciderea Lui și îngroziți că Cel omorât de ei a înviat.

[9]Pentru că nu era o judecată dreaptă și Apostolii nu urmăreau să-și facă dreptate, știind că acuzatorii lor nu erau interesați de adevăr și dreptate.

[10] Dumnezeu a lucrat, tocmai pentru că ei s-au împotrivit, mai mult decât – până la a copleși – toate împotrivirile lor.

[11] Dacă s-ar fi temut, era normal ca frica cea mai mare să fie la început, când teama de neașteptat este cea mai mare. După ce Apostolii i-au arătat slabi pe acuzatorii lor, e firesc să judeci că frica lor – chiar dacă ar fi existat, gândind strict omenește – s-a diminuat sau a dispărut, nu că s-a mărit. Prin aceasta, vrea să spună Sfântul Ioan, acuzatorii arată că sunt lipsiți de o rațiune elementară.

[12] Răutatea nu e în stare să judece limpede. De aceea nici nu vede bine cum stau lucrurile.

[13] Poate că se referă la faptul că spuneau că a înviat Sfântul Ioan Botezătorul.

[14] Ar fi trebuit să fie drepți și predispuși spre adevăr, nu spre minciună și răutate, ca mulți din lumea aceasta.

[15] Pentru că nu mai demonstrau atâta neînfricare și nu ar mai fi impresionat mulțimea, așa cum au făcut-o, prin cuvintele și comportamentul lor.

[16] Văzându-se eliberați, atunci ar fi avut prilejul să se arate și mai curajoși în fața mulțimii, când pericolul trecuse, așa cum fac mulți, dar Sfinții Apostoli au procedat invers: au fost curajoși când era cea mai mare primejdie și liniștiți/ blânzi când erau lăsați liberi.

[17] Când Sfinții Apostoli vorbesc despre Dumnezeu, se referă/ se gândesc la Hristos.

[18] Cu alte cuvinte: aici nu sunteți la teatru, unde vă bucurați numai de desfătare și atât, în timpul spectacolului. La Biserică nu veniți ca la spectacol, să căutați relaxarea/ mulțumirea că auziți ceea ce doriți, înălțarea duhovnicească temporară.

[19] Ridicolul situației noastre ca creștini, în comparație cu postura jenantă pe care Sfântul Ioan a imaginat-o ca exemplu, în cazul unui filosof, este încă și mai mare.

[20] Creștinii trebuie să se comporte ca niște îngeri în trup.

[21] Ceea ce spune aici Sfântul Ioan Gură de Aur, poate fi, în foarte multe cazuri, valabil pentru ziua de astăzi, când se invocă atât de des, de către cei care se consideră totuși creștini, o toleranță față de viciu sau față de practici necuvenite pe care o văd în alte părți. Vor să fie, în același timp, creștini ortodocși, dar să nu se ceară prea multe de la ei și să fie tratați cu îngăduința acordată celor care nu au avut posibilitatea să cunoască învățătura creștină.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Istoria pe scurt [2]

 Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

Sfântul Nichifor I Mărturisitorul,

Patriarhul Constantinopolului

(n. c. 758 și † 2 iunie 829 d. Hr. Este pomenit în Biserica Ortodoxă pe data de 2 iunie)

 *

 Istoria pe scurt,

de la Adam și până în timpul [împăraților] Mihail și Teofil

***

Prima parte.

*

În al 15-lea an al imperiului [roman] a fost cucerită dinastia Cleopatrei Ptolemeos, care a stăpânit în Egipt 296 de ani.

Și astfel, conform descrierilor temporale de la Adam și până la imperiul lui Augustos/ Augustus, anii sunt cu toții 5.457.

Și, după cum am spus mai sus, Augustos a împărățit 56 de ani și 6 luni.

Iar în timpul imperiului său, în anul al 42-lea, s-a petrecut nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului Cel mai înainte de veci, din Sfânta Fecioară Maria și Născătoarea de Dumnezeu, în Bitleemul Iudeii [en Bitleem tis Iudeas]! Cu 8 zile înainte de calandoanele/ calendele lui ianuarie [Calandon Ianuarion/ Kalend. Januar.], care este a 29-a zi a lui Hiac/ Choeac[1], care e 25 decembrie.

Iar Cirinios [Cyrenius], din însărcinarea senatului [roman], a fost trimis în Iudea să facă recensământul proprietăților și al locuitorilor.

Astfel, în total, de la Adam și până la venirea în trup a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după toate cifrele pe care le avem, sunt 5.500 de ani.

După Augustos, al 3-lea împărat al romanilor a fost Tiberios/ Tiberius [și el a împărățit] 23 de ani.

Iar în al 15-lea an al imperiului său a început mântuitoarea învățătură evanghelică a Domnului nostru Iisus Hristos.

Și în anul al 14-lea*[2] [al 33-lea], pentru mântuirea noastră, a suferit pătimire în Ierusalim, înainte de a 8-a zi a calendelor lui aprilie, în a 29-a zi a lui Famenot [Phamenoth], care este 25 martie.

Și astfel, de la Adam și până la mântuitoarele patimi/ pătimiri ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morți, sunt 5.533 de ani.

După Tiberios/ Tiberius a împărățit Gaios/ Gaius: 3 ani și 10 luni. A fost ucis în palat.

Claudios/ Claudius: 13 ani și o lună. A fost ucis în Roma.

Nero: 13 ani și 8 luni. Fugind…a fost îngropat de viu.

În timpul persecuției lui Nero, primii [dintre Sfinții] care s-au ridicat au fost Petros/ Petrus și Paulos/ Paulus, care au fost martirizați la Roma.

Iar Iacovos/ Jacobus, fratele Domnului, după cum îi spuneau cu toții acestui Drept, a fost acoperit cu pietre[3] la Ierusalim de către iudei.

Oton/ Otho: 3 luni. S-a sinucis.

Vitellios/ Vitellius: 8 luni.

Vespasianos/ Vespasianus: 9 ani, 11 luni și 22 de zile. A murit în grădinile Salustianilor.

În al doilea an al imperiului său a fost cucerit orașul Ierusalim, de către fiul lui[4], la 35 de ani după înălțarea lui Hristos.

Titos/ Titus: 2 ani și două luni. A fost ucis în palat.

Dometianos/ Domitianus: 15 ani și 5 luni.

În timpul persecuției sale, Apostolul Ioannis a fost dus în insula Patmos, fiind exilat pentru că L-a mărturisit pe Hristos. După moartea lui Dometianos a plecat de pe insulă și în timpul imperiului lui Traianos/ Traianus s-a stabilit la Efes.

Nerva: un an și 4 luni.

Traianos: 19 ani și 6 luni.

În timpul împărăției sale, Ignatios Teoforos/ Purtătorul de Dumnezeu, a fost aruncat la fiare, suferind martiriul la Roma[5].

Adrianos/ Adrianus: 21 de ani.

A murit în băile idropicilor iar Ierusalimul distrus a primit numele de cetatea Elia/ Aelia[6].

Titos Antoninos/ Titus Antoninus, supranumit Pius/ Cel evlavios, împreună cu fiii lui, Aurilio Viro/ Aurelio Vero și Luchio/ Lucio, [a împărățit] 22 de ani și 3 luni.

Marcos Aurilios/ Marcus Aurelius, fiul său: 19 ani și 11 luni.

Sub acesta, Iustinos Filosoful/ Justinus Philosophus a fost martirizat[7].

Antoninos Viros/ Antoninus Verus: 12 ani.

Comodos/ Commodus: 13 ani.

Ailios Pertinax/ Aelius Pertinax: 6 luni. A fost ucis în palat.

Seviros/ Severus: 18 ani.

Sub împărăția sa, Leonidis/ Leonides, tatăl rău-cugetătorului Orighenus [Orighenus tu cacofronos/ Origenis perversi], a suferit martiriul și Ippolitos Romanul a înflorit ca scriitor, alături de Grigorios Tavmaturgos și Climis/ Clemens Alexandrinul.

Antoninos/ Antoninus, fiul lui Sever: 7 ani. A fost ucis între Baiom și Edessis.

Macrinos/ Macrinus: un an. A fost ucis.

Antoninos Gabalos/ Antoninus Gabalus: 4 ani. A fost ucis la Roma.

Alexandros Mammeas/ Alexander Mammaeae: 13 ani. A fost ucis pe câmpurile Mogontiaco/ Moguntiaco.

Maximinos/ Maximinus: 3 ani. A fost ucis în Achilia/ Aquileae[8].

Gordianos/ Gordianus: 6 ani. S-a spânzurat în Africhi/ Africa.

Filippos/ Philippus: 7 ani. A fost ucis în grădinile Tiberianilor.

Decios/ Decius: 1 an și 3 luni. A fost ucis în For[9].

În timpul lui, Sfântul Vavilas/ Babylas al Antiohiei[10] a fost martirizat. De asemenea mulți alții, din diverse regiuni, au dat mărturia credinței cât și 7 tineri din Efes[11].

Gallos/ Gallus și Vulusianos/ Volusianus: un an și 4 luni.

Valerianos/ Valerianus și Galianos/ Galienus: 15 ani. Și Valerianos[12] a fost ucis în Persidi [Persia][13] iar Galianos în Mediolan[14].

Clavdios/ Claudius: un an și 9 luni. A murit în Sirmium[15].

Avrilianos/ Aurelianus: 5 ani și 6 luni. A fost ucis în Novocastri/ Cheno Frurio.

Tacitos/ Tacitus: 6 luni. A fost ucis în Pont.

În timpul lui a mărturisit Sfântul Hariton[16].

Probos/ Probus: 6 ani și 4 luni. A fost ucis la Sirmium.

Caros/ Carus, împreună cu fiii lui Carinos și Numerianos: 2 ani. Iar Caros și-a sfârșit viața în Mesopotamia, pe când Carinos a fost ucis în Tracia, în orașul Numeria.

Dioclitianos/ Diocletianus și Maximianos/ Maximianus: 20 de ani.

Sub împărăția lor Sfântul Petros/ Petrus Alexandrinul a fost martirizat și mulți alții din toată eparhia/ provincia.

Constantinos o Megas/ Constantinus Magnus/ Constantin cel Mare: 31 de ani.

În anul al 20-lea al imperiului său a avut loc Primul Sfânt Sinod [Ecumenic], al celor 318 Sfinți Părinți din  Nichea/ Niceea Bitiniei, la anul 318*[17] [325] după nașterea Domnului nostru Iisus Hristos și la anul 285 după cinstitele Sale patimi și după preaslăvita Sa înviere.

Și astfel adunând anii de la Adam și până la Constantin cel Mare ajungem la anul 5.836.

Și Constantinos a murit la 65 de ani de la naștere, a ținut imperiul, după cum se spune, 31 de ani, și l-a lăsat celor 3 fii ai lui: Constan/ Constantem, Constantinon/ Constantinum și Constantion/ Constantium. Și astfel Constan a fost regele Romei vechi, Constantinon al Romei Noi[18] și în Antiohia a fost Constantion. Și doi dintre acești consuli au fost uciși.

După aceea Constantinon a împărățit 21 de ani.

Iulianos/ Julianus: 2 ani. A fost ucis în Persia.

Iubianos/ Jovianus: 9 luni.

Valentinianos/Valentinianus cel Mare și Valis/ Valens, fratele lui: 10 ani și 9 luni.

Sub Valens, a fost martirizat Sfântul Doroteos/ Dorotheus, fiind dat la fiare, în Cinigio/ Cynegio, de către arienii din Alexandria.

Gratianos/ Gratianus și Valentinianos cel Tânăr/ Valentinianus Junior, fiii lui Valentinianus cel Mare, împreună cu Teodosios cel Mare/ Theodosius Magnus: 16 ani și 3 consulate.

În timpul imperiului lui[19] a avut loc Al doilea Sinod [Ecumenic], la Constantinopol, al celor 150 de Sfinți Părinți[20].

Arcadios/ Arcadius și Onorios/ Honorius, fiii lui[21]: 13 ani și 3 luni.

Teodosios o Neos/ Theodosius Junior/ Teodosie cel Tânăr: 42 de ani și 6 luni.

Sub împărăția sa a avut loc Al 3-lea Sinod [Ecumenic], al celor 200 de Sfinți Părinți, din Efes[22], cât și un altul, tâlhăresc, care a fost făcut de neevlaviosul Dioscoros/ Dioscorus[23].

Marcianos/ Marcianus și Pulheria/ Pulcheria: 7 ani.

Sub aceștia a avut loc Al 4-lea Sfânt Sinod [Ecumenic], al celor 630 de Sfinți Părinți de la Halchidon/ Chalcedone/ Calcedon[24].

Leon/ Leo cel Mare: 16 ani.

Leon/ Leo cel Mic: pentru un an, după care a murit, pe când tatăl lui era împărat.

Zinon/ Zeno: 17 ani. Iar tiranul Basiliscos[25]: 2 ani.

Anastasios/ Anastasius: 27 de ani și 4 luni.

Iustinos Trax/ Justinus Thrax/ Iustin Tracul: 9 ani și 3 luni.

Iustinianos o Megas/ Justinianus Magnus/ Iustinian cel Mare: 38 de ani și 7 zile.

Sub el a fost Al 5-lea Sinod [Ecumenic], de la Constantinopol[26].


[1] În Egiptul antic, Choeac era a patra lună a calendarului nilotic. Care se baza pe curgerea fluviului Nil. A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Calendrier_de_l%27%C3%89gypte_antique. Ea era a 4-a lună a anotimpului Akhet, care corespundea cu lunile octombrie-noiembrie, cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/Choeac.

[2] Credem că e vorba de o eroare grafică și că aici se vorbește despre anul 33 d. Hr. și nu de anul al 14-lea. Lucru care se poate observa foarte ușor din fraza următoare, unde se spune că sunt 5.533 de ani de la Adam și până la Moartea Domnului.

[3] A fost omorât cu pietre.

[4] E vorba de Titus Flavius Vespasianus, care cucerește Ierusalimul la anul 70 d. Hr. și distruge Templul din Ierusalim.  A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Flavius_Vespasianus.

[17] O altă eroare grafică. S-a pus în loc de 325 încă odată numărul participanților la Sinod: 318.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[18] Constantinopolul.

[19] Se referă la Sfântul Împărat Teodosie I cel Mare: http://ro.orthodoxwiki.org/Teodosie_cel_Mare_%28%C3%AEmp%C4%83rat%29.

[21] Ai Sfântului Teodosie cel Mare.

[25] L-a forțat să abdice pe Zenon. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zenon_%28%C3%AEmp%C4%83rat%29.

Predică la Duminica după Botezul Domnului

 Botezul Domnului

Începutul propovăduirii Domnului

„În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea.

Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

 Matei 4, 12-17

 *

„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4).

*

Cuvintele „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sunt, de fapt, cuvintele prin care Hristos Domnul începe propovăduirea Evangheliei Sale.

Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar etc.

Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi.

Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci, în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan.

Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Prin îndemnul sau chemarea Mântuitorului Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), Evanghelia de astăzi ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În Taina Sfântului Botez, omul primeşte iertarea păcatelor, harul înfierii şi puterea de a se lupta cu păcatul. Prin Botez se iartă păcatele care au fost săvârşite până în acel moment şi se dăruieşte o putere a lui Dumnezeu ca omul să poată birui ispitele.

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată după Botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 2-13).

Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos respinge ispitele durerii, pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni.

Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi (cf. Luca 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice şi „le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor.

Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică (cf. Filipeni 2, 4-10). Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care omul se leapădă de Satana şi se uneşte cu Hristos.

Deci, prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii, întrucât el trece de la existenţa fără Hristos la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul) ” (Ioan 11, 25).

Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (cf. Matei 3, 13-17), Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh, omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, omul primeşte nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică „botezul spre iertarea păcatelor”; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii…”1*.

Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi „sânul maternal” al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti: „…acea apă mântuitoare v-a fost şi mormânt, şi mamă…”2*.

„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere” 3*.

Iar această înfiere baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea lui din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul Simbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi, când noul botezat primeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite (în cazul în care cel botezat este adult) până în momentul Botezului.

Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii şi iertării păcatelor, numită şi „botezul lacrimilor”.

Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, „botezul lacrimilor” sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică.

În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie „ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc” 4*.

Acelaşi Părinte duhovnicesc spune că „pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă” 5*.

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)”. Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

„Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: „Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut” (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Omiliile despre pocăinţă).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte: „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos – Domnul nostru…” (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: „…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…” (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…).

Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii, este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine, care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ, când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Întrucât în viaţa aceasta pământească omul este supus permanent ispitelor de tot felul, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a Pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune.

Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a II-a mistagogică, 5, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 349.

2. Idem, Cateheza a II-a mistagogică, 4.

3. Teodor de Mopsuestia, Omilii catehetice, 14, 9; cf. Olivier Clément, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95.

4. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VII, 8, în Filocalia românească, vol. IX, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 154.

5. Idem, Cuvântul V, 2, p. 128.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno