Prof. Acad. Dr. Ioan Scurtu, Basarabia în politica externă a României, după 1914

Articol inclus în rev. Patmos, nr. 2, Târgovişte, 2013. În lucru. Revistă coordonată de Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu.

***

Blogul autorului.

*

In 1914, când a izbucnit Primul Rǎzboi Mondial, România a fost pusă într-o situaţie dificilă pentru  că în ambele tabere se aflau teritorii româneşti:  în Antanta – Basarabia anexată de Rusia în 1812, în cadrul Puterilor Centrale – Transilvania şi Bucovina. La 14 august 1916, România a intrat în luptǎ alǎturi de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei.

Evoluţia evenimentelor şi, în primul rând, revoluţia din Rusia,  a făcut ca primul teritoriu care s-a unit cu România sǎ fie  Basarabia,  la 27 martie 1918. A urmat Unirea Bucovinei la 28 noiembrie şi Unirea Transilvaniei la 1 decembrie 1918.

În momentul în care regale Ferdinand a ratificat actele de Unire, în guvernul României au fost numiţi reprezentanţi ai Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Din 1918 până în iulie 1940 din toate guvernele României au făcut parte reprezentanţi ai tuturor provinciilor istorice. Ca urmare,  politica  de după 1918 a aparţinut – cu bune şi cu rele – tuturor românilor.

Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o elitǎ politicǎ şi culturalǎ româneascǎ, în Basarabia când s-a pus problema preluării funcţiilor de conducere, s-a constatat că nu erau suficiente cadre. Ca urmare au fost trimise cadre din vechiul regat.  Basarabia era cea mai înapoiată provincie a României întregite, iar trimiterea în Basarabia era considerată de mulţi ca  o pedeapsǎ. Unii dintre cei trimişi acolo, mai ales jandarmi, s-au comportat într-o manieră abuzivă.

Pe de altă parte, se cuvine menţionat faptul  că au fost şi  regǎţeni care au făcut un adevărat apostolat. Preoţii, învǎţǎtorii, profesorii au mers de bună voie acolo şi au adus o contribuţie importantǎ la culturalizarea populaţiei de acolo[1].

La sfârşitul războiului a avut loc Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920), la care Rusia Sovietică nu a fost acceptată. Acest fapt a creat un dezavantaj pentru România, deoarece actul de Unire a fost confirmat pe plan internaţional prin tratatul din 28  octombrie 1920 de Marile Puteri, dar fără Rusia. La 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei Sovietice şi Ucraiunei au dat publicitǎţii un comunicat comun prin care nu recunoşteau acest tratat[2].

Relaţiile dintre Rusia (Uniunea) Sovieticǎ  şi România, fuseserǎ întrerupte în ianuarie 1918, din iniţiativa pǎrţii sovietice. A fost o vreme când guvernanţii români în frunte cu Ioan I.C Brătianu condiţionau  reluarea relaţiilor cu Rusia de recunoaştere de către aceasta a actului de la 27 martie 1918. La rândul sǎu, guvernul sovietic nu recunoştea acest act, astfel cǎ nu s-a putut ajunge la rezultate pozitive.

Nicolae Titulescu a venit cu un alt punct de vedere: România nu trebuia sǎ obţinǎ o recunoaştere din partea Rusiei a acestui act, pentru că Basarabia este un teritoriul românesc. La 9 iunie 1934, relaţiile diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ au fost reluate pe baza unui schimb de scrisori între Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, fǎrǎ a se face vreo referire la Basarabia[3].

Titulescu a mers mai departe, negociind un pact de asistenţă mutualǎ între România şi Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936 Titulescu şi Litvinov au  parafat proiectul unui pact de asistenţǎ mutualǎ, în care Nistrul era menţionat de patru ori ca graniţǎ între cele douǎ state[4].  Titulescu aprecia că astfel guvernul sovietic recunoştea unirea Basarabiei cu România.

A fost însă o iluzie a sa. In timp ce Titulescu  a avut mandat de la regele Carol al II-lea şi de la primul ministru Tǎtǎrescu să semneze un asemenea document, Litvinov nu a avut şi nici nu putea să aibă pentru că, în 1924, când s-a înfiinţat Republica Sovietică Socială Autonomă Moldovenească în cadrul Ucrainei, Biroul Politic al Partidului Comunist bolşevic a avut în vedere  cǎ graniţa de apus a  acesteia va fi râul Prut. Ca atare, I.V. Stalin  nu se putea să  admită semnarea unui document prin care  se încălca o hotărârea celui mai înalt for de partid al  Uniunii Sovietice.

Pactul Ribentrop Molotov din 23 august 1939  prevedea la articolul 3 al anexei secrete:  “Partea Sovietică subliniazǎ   interesul pe care îl manifestǎ pentru  Basarabia. Partea Germanǎ declarǎ totalul   dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii” [5].

Din acel moment  situaţia României a devenit din ce în ce mai precară, politica sa de alianţǎ cu Franţa soldându-se cu un total eşec. La 22 iunie 1940, Franţa a capitulat în faţa Germaniei. Secretarul general al Ministerului de externe, Alexandru Cretzeanu,  avea sǎ scrie cǎ în acea zi “s-a stins o luminǎ. Era farul care a luminat timp de peste un secol naţiunii noastre”[6].

Patru zile mai târziu, la 26 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român o notǎ  ultimativă prin care propunea:

“1). Sǎ înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2) Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”[7].

Textul acestei note a fost transmis mai întâi la Berlin, iar Hitler şi-a exprimat nemulţumirea cǎ se cerea un teritoriu care un era prevăzut în pactul din 23 august 1939. Ca  o concesie,  Stalin a acceptat să ceară numai jumătate din Bucovina. În felul acesta putem spune că dacă sudul Bucovinei este al României, asta se datorează lui Adolf  Hitler.

Au avut loc douǎ Consilii de Coroană convocate de Carol al II-lea[8]. La primul s-a cerut respingerea ultimatumului, dar guvernul sovietic a trimis, la 27 iunie o nouǎ notǎ ultimativǎ. Ca urmare, s-a transmis la Moscova cǎ guvernul român “se vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul sovietic”[9].

Cei care au luat această decizie au susţinut cǎ România nu putea rezista într-o confruntare armatǎ. Dar politicienii aflaţi la conducere nici mǎcar nu au încercat sǎ se foloseascǎ de “miza petrolului”. O rezistenţă ar fi generat o situaţie foarte complicată în relaţiile germano-sovietice. În 1940 România era singura ţară europeană care avea petrol, iar petrolul românesc era absolut indispensabil pentru maşina de luptă germană.

În Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 semnatǎ de România cu URSS, Marea Britanie şi SUA se prevede ca graniţa între România şi Uniunea Sovietică este cea stabilită prin “convenţia din 28 iunie 1940”[10].  În realitate nu a existat nici o Convenţie în 1940, două note ultimative adresate României de Uniunea Sovietică, în urma cǎrora guvernul român a fost nevoie sǎ evacueze Basarabia şi nordul Bucovinei .

Aceastǎ afirmaţie falsǎ este reluată  în Tratatul de pace din 10 februarie 1947[11]. Ea aparţine nu numai Uniunii Sovietice, ci şi  Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franţei şi  altor state.

Prin urmare putem constata că marile democraţii occidentale au confirmat pactul Ribentrop-Molotov. Mai mult decât atât, acestea au confirmat şi anexarea nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, adică mai mult decât se prevedea în pactul Ribentrop-Molotov.

Dupǎ 1989 în România unii politicieni şi “formatori de opinie” au cerut Uniunii Sovietice, respectiv Federaţiei Ruse, să înapoieze Basarabia şi nordul Bucovinei.

Se cuvine menţionat, primul rând cǎ o parte a Basarabiei a devenit Republica Moldova, iar sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei nu se afla la Rusia, ci la Ucraina.

În al doilea rând, este necesar ca SUA, Marea Britanie,  Franţa  şi celelalte state care au semnat Tratatul din 10 februarie 1947 să-şi revizuiască punctul de vedere, să revină asupra deciziei de atunci. Dar acel tratat consemna voinţa statelor învingǎtoare, iar învingǎtorii au întodeauna dreptate.

Singura posibilitate ar fi ca voinţa basarabenilor să se exprime în mod explicit şi atunci, poate, marile puteri ar fi puse în faţa faptului împlinit aşa cum s-au petrecut evenimentele în anul 1918. Dar aceasta  este o chestiune a viitorului mai mult sau mai puţin îndepǎrtat.