Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor[*]

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș


[*] Traducerea noastră s-a făcut conform: St. John Chrysostom, The Homilies on the Acts of the Apostles, translated, with notes and indices, by Rev. J. Walker and Rev. J. Sheppard, revised, with note, by George B. Stephens, in NPNF, by edited Philip Schaff, First Series, Volume 11, Oxford, 1851.

***

Omilia 10

Și pe când vorbeau ei către popor, au venit către/ spre ei preoții și căpetenia templului (4, 1)[1].

De abia au avut timp să-și tragă sufletul după primele încercări/ greutăți [întâmpinate], că imediat au dat peste altele. Și ia aminte cum se petrec/ se înșiruie evenimentele.

La început, toți își băteau joc de ei. Și aceasta nu este o încercare/ ispită mică. Apoi, au dat peste primejdii. Și acestea două nu s-au întâmplat imediat una după alta, ci după ce mai întâi Apostolii au câștigat admirația [mulțimii] prin cele două predici/ cuvântări și după ce au făcut o minune mare, devenind neînfricați, prin voia lui Dumnezeu, apoi au intrat în arenă.

Dar vreau ca tu să iei aminte, cum aceiași oameni, care în cazul lui Hristos au avut nevoie să caute pe unul/ pe cineva care să-L predea lor, acum îi arestează pe Apostoli cu mâinile lor, devenind [deci] mai îndrăzneți și mai nerușinați/ indecenți după Răstignire[2].

Cu adevărat, păcatul, pe când se luptă încă să se nască [în om], este temperat de puțin simț al rușinii. Dar după ce s-a născut pe deplin, îi face pe cei care îl practică mai nerușinați.

Și căpetenia templului, s-a spus. Obiectivul/ scopul era să atribuie o [impresie/ etichetă de] criminalitate publică pentru ceea ce se făcea și nu să condamne [fapta Apostolilor] ca pe un act provocat de indivizi/ persoane separate [oarecare][3].

Cu adevărat, acesta a fost planul lor, după care au acționat întotdeauna.

Fiind mânioși că ei învață poporul (4, 2).

Nu numai pentru că învățau [poporul], ci pentru că spuneau/ susțineau nu doar că Hristos Însuși a fost înviat din morți, ci și mai mult, că noi prin El vom învia din nou [la loc].

Pentru că ei învățau poporul și predicau întru Iisus învierea din morți (4, 2).

Așa de minunată a fost Învierea Sa, încât și altora El le este cauza/ izvorul învierii.

Și au pus mâinile pe ei [pe Apostoli] și i-au pus sub pază/ la închisoare până a doua zi, pentru că acum era seară (4, 3).

Câtă nerușinare! Nu s-au temut de mulțime, pentru că acum era și căpetenia templului cu ei. Aveau încă mîinile pătate/ mirosind a sângele Celui ucis mai înainte.

Pentru că acum era seară, s-a spus. [Aceasta s-a făcut] cu dorința/ nădejdea de a le domoli credința [oamenilor] că acei bărbați [Apostolii] au făcut aceasta [minunea] și i-au păzit. Dar întârzierea a folosit numai ca să-i facă pe Apostoli mai curajoși.

Și ia aminte cine sunt cei arestați. Sunt căpeteniile/ verhovnicii Apostolilor, care au devenit acum pildă/ model pentru ceilalți, pentru ca ei să nu mai tânjească să se sprijine unul pe altul, nici să mai dorească să fie [doar] împreună[4].

Totuși, mulți auzind cuvântul, au crezut. Și numărul bărbaților era în jur de cinci mii (4, 4).

Cum a fost aceasta? I-au văzut pe ei [pe Apostoli] în [mare] cinste? Nu i-au văzut pe ei puși în legături [legați]? Atunci cum au crezut?

Vezi sporul imediat?

Și totuși, chiar și cei care au crezut imediat ar fi putut să devină mai slabi [în credință]. Dar nu, acum nu mai este cazul, căci predica lui Petru a răsădit sămânța adânc întru ei și a căpătat putere/ autoritate asupra gândurilor/ înțelegerilor lor.

Pentru aceasta au fost [vrăjmașii lor] înfuriați, pentru că nu se mai temeau de ei, că nu mai luau în seamă necazurile acestea. Pentru că, ziceau ei, dacă Cel ce a fost răstignit face lucruri atât de mari/ minunate, face ologul să meargă, ne e teamă să nu facă și aceștia [Apostolii] la fel.

Și aceasta este din porunca lui Dumnezeu. Pentru că cei care acum cred [se convertesc] erau mai numeroși decât cei dinainte. De aceea în fața lor i-au legat pe Apostoli, ca să îi facă mai temători. Dar s-a întâmplat contrariul [tocmai invers].

Și [dar] i-au cercetat pe ei nu în fața oamenilor, ci în mod privat/ în ascuns, pentru ca ascultătorii [cei ce auzeazu] să nu [fie dintre cei care ar fi putut să] învețe din cutezanța lor.

Și s-a întâmplat în a doua zi că, căpeteniile lor și bătrânii și Anna arhiereul și Caiafa și Ioan și Alexandru și câți erau din neamul Arhiereului,erau adunați împreună la Ierusalim (4, 5-6).

Pentru că acum, împreună cu celelalte rele (ale vremii), [era și aceasta că]: Legea nu mai era cercetată/ studiată.

Și iarăși ei au scos în evidență lucrurile/ afacerea printr-o formă de [instaurând un] tribunal, pentru a-i declara vinovați [pe Apostoli] prin sentința lor nedreaptă/ arbitrară/ criminală.

Și când i-au așezat pe ei în mijloc, i-au întrebat: „Cu ce putere sau prin al cui nume/ în numele cui ați făcut voi aceasta?” (4, 7).

Și totuși știau bine [aceasta]. Întrucât era din cauza faptului că, fiind mânioși că ei predicau întru Iisus învierea din morți, tocmai de aceea i-au arestat.

Și apoi, cu ce scop îi întreabă/ interoghează? Se așteptau ca mulțimile prezente să îi fac să retracteze [cele spuse]/ să se lepede [să apostazieze] și ca pe această cale să readucă lucrurile în ordine.

Ia aminte apoi la ceea ce spun: Și prin al cui nume/ în numele cui ați făcut voi aceasta?

Și atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, a zis către ei (4, 8).

Și acum, vă rog, amintiți-vă spusa lui Hristos: Când vă vor preda pe voi în sinagogi, nu vă îngrijiți despre cum sau ce veți vorbi, pentru că este Duhul Tatălui vostru care vorbește în voi (Lc. 12, 11-12). Și aceasta era o minunată Putere [întru care] ei se bucurau.

Și apoi ce zice Petru?

Voi, căpetenii ale poporului și bătrâni ai lui Israel (4, 8).

Remarcă înțelepciunea creștină a [acestui] om, cât de plin de încredințare este. Nu rostește niciun cuvânt de insultă, ci se adresează cu respect:

Voi, căpetenii ale poporului și bătrâni ai lui Israel, dacă am fi în această zi chemați pentru fapta bună făcută omului neputincios/ impotent (4, 8-9).

Îi abordează plin de curaj. La începutul cuvântării îi arată cine sunt și le amintește despre cele petrecute: că pentru o faptă bună ei [Apostolii] sunt chemați să dea socoteală.

Ca și cum ar fi spus: După dreptate, ar fi trebuit să fim încoronați pentru această faptă și să fim proclamați binefăcători. Dar din moment ce suntem aduși chiar [și] la judecată pentru o faptă bună făcută unui om neputincios, nu un om bogat, nici un om puternic sau un nobil – și totuși, cine poate fi invidios[5] într-o asemenea situație?

Este cel mai silnic[6] mod de a pune problema. Și arată/ demonstrează că ei se străpung/ rănesc[7]pe ei înșiși.

Prin ce mijloace acest om a fost făcut întreg/ sănătos. Cunoscut să vă fie vouă tuturor și întreg poporului lui Israel, că prin numele lui Iisus Hristos din Nazaret (4, 9-10).

Aceasta este ceea ce îi vexează/ ofensează pe ei cel mai mult – pentru că aceasta a fost ceea ce le spusese Hristos ucenicilor: ceea ce auziți în ureche, pe aceea să o predicați voi de pe acoperișuri (Mt. 10, 27) – [anume] că:

 în numele lui Iisus Hristos, zice el, din Nazaret, pe Care voi L-ați răstignit, pe Care Dumnezeu L-a ridicat/ înviat din morți, chiar prin El acest om a stat înaintea voastră întreg/ sănătos (4, 10).

Iarăși moartea [Lui], iarăși învierea [Lui][8].

Aceasta este piatra, a zis El, care a fost considerată netrebnică de voi, ziditorii, [și] care a devenit capul unghiului (4, 11).

Le amintește de asemenea de un cuvânt care era de ajuns ca să îi înspăimânte. Pentru că s-a zis: Cine va cădea pe această piatră se va zdrobi; dar peste cine va cădea ea, îl va pisa [făcându-l] pulbere (Mt. 21, 44).

Nu este/ există mântuire în nimeni altul (4, 12), zice Petru.

Ce răni, vă gândiți, trebuie să fi produs aceste cuvinte în ei!

Căci nu este niciun alt nume, continuă el, sub cer, dat între oameni, prin care noi trebuie să ne mântuim (4, 12).

Aici rostește din nou cuvinte înalte/ cutezătoare. Pentru că, atunci când scopul este nu să aibă succes[9], ci să arate curaj/ neînfricare, nu se cruță [nu e zgârcit în argumente]. Căci nu îi era teamă să lovească prea [foarte] profund.

Nici nu spune simpu prin altul, ci nu este/ există mântuire în nimeni altul. Aceasta înseamnă: El [singur] poate să ne mântuiască. În acest fel le-a îngenuncheat/ stins/ potolit amenințările.

Acum, când au văzut îndrăzneala lui Petru și Ioan și și-au dat seama că erau oameni neînvățați și neștiutori, s-au minunat și i-au cunoscut pe ei, că fuseseră cu Iisus (4, 13).

Cei doi oameni neînvățați i-au învins pe ei cu retorica lor și pe căpeteniile preoților. Pentru că nu ei au vorbit, ci harul Duhului.

Și privindu-l pe omul care a fost vindecat, stând cu ei, n-au putut spune nimic împotrivă (4, 14).

Mare a fost [și] curajul/ îndrăzneala omului! Pentru că în chiar sala/ amfiteatrul de judecată, nu i-a părăsit pe ei [pe Apostoli]. Pentru că dacă [aceia] ar fi spus că faptele nu s-au petrecut așa, acolo era [și] el ca să îi desmintă/ combată.

Dar [pe] când ei le-au poruncit să iasă afară din adunare/ sinod/ sinedriu, au cântărit între ei, zicând: „Ce avem să facem acestor oameni?” (4, 15).

Vezi dificultatea în care erau și cum frica de oameni [mulțime] din nou face [decide] toate. Ca și în cazul lui Hristos, ei n-au putut (cum spune cuvântul) să strice ceea ce s-a făcut, nici să arunce în umbră, ci pentru toate împotrivirile lor, credința [în Hristos] n-a făcut decât să se întemeieze și mai mult[10]. Așa și acum.

Ce vom face [ce avem să facem]? O, prostia/ nebunia! Să presupui că cei care au gustat din luptă, acum se vor speria/ îngrozi de ea. Să aștepți, după ce ce eforturile tale s-au dovedit zadarnice la început, să obții ceva nou[11], după ce un asemenea gen de oratorie a fost arătat/ expus.

Cu cât mai mult au încercat să împiedice/ să obstrucționeze [pe Apostoli], cu atât mai mult situația le-a scăpat din mâini [i-a depășit].

Căci într-adevăr o minune mare s-a făcut prin ei [și] este cunoscută tuturor celor care locuiesc în Ierusalim; noi nu putem să negăm/ tăgăduim. Dar ca să nu se mai răspândească în popor, să-i amenințăm/ înspăimântăm fără ocolișuri/ pe față ca să nu mai vorbească de acum înainte niciunui om în[tru] acest nume. Și i-au chemat pe ei și le-au poruncit lor să nu mai vorbească deloc, nici să [mai] învețe, în numele lui Iisus  (4, 16-18).

Privește câtă nerușinare arată aceștia și câtă măreție a minții [arată] Apostolii.

Dar Petru și Ioan au răspuns și le-au zis lor: „Dacă ar fi drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, judecați voi. Pentru că noi nu putem altceva decât să spunem/ vorbim lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit”. Deci când [după ce] i-au amenințat mai departe, [apoi] le-au dat drumul, negăsind nimic cum să-i pedepsească, din cauza poporului (4, 19-21).

Minunea le-a închis gurile. Nu au dorit să-i lase să-și termine cuvântul, ci le-au tăiat vorba, cu multă insolență.

Căci toți oamenii slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se făcuse. Căci omul [tămăduit] era de peste 40 de ani, întru care această minune a vindecării a fost arătată (4, 20).

Dar să ne uităm peste ceea ce s-a zis de la început. Și pe când vorbeau ei către popor, etc. Fiind mânioși că ei au învațat poporul și au predicat prin Iisus învierea din morți. (Recapitulare 4, 1-2).

Deci, la început, au făcut toate de dragul părerii (sau slavei) de la om [de la oameni]. Dar acum s-a adăugat un alt motiv: acela de a nu fi considerați vinovați de crimă, așa cum au spus mai târziu: Vreți să aduceți sângele Acestui Om asupra noastră? (5, 28).

O, prostia/ nebunia! [Fiind] convinși că El a înviat și primind această dovadă [minunea] a ei [a Învierii Lui], se așteptau ca El, pe Care moartea nu L-a ținut, să poată fi aruncat în umbră de mașinațiunile/ intrigile lor!

Ce poate fi asemenea cu nebunia acesteia [a acestei cugetări]! [Dar] astfel este natura răutății: nu are ochi pentru nimic, ci în toate împrejurările este aruncată în tulburare[12].

Văzându-se biruiți, s-au simțit ca niște oameni care au fost păcăliți, în acest caz de către persoane care nu erau reținute și care au făcut din aceasta o obișnuință, într-un anumit fel.

Și cu toate acestea, ei spuneau pretutindeni că Dumnezeu L-a înviat pe El [pe Iisus]. Și în numele lui Iisus au vorbit arătând că Iisus a fost înviat/ înălțat [din morți].

Prin Iisus învierea morților:  pentru că ei înșiși au ținut de asemenea o înviere, o învățătură rece și copilărească/ puerilă, într-adevăr, dar au ținut-o[13]. De ce numai acest lucru n-a fost de ajuns pentru a-i determina să nu le facă nimic – vreau să spun, [din moment ce] ucenicii cu atâta îndrăzneală s-au purtat, în felul în care au făcut-o?

Spuneți, pentru care motiv, o, evreilor, nu credeți? Ar fi trebuit să vă supuneți semnului făcut, și cuvintelor, nu aplecării/ dispoziției spre rău a multora[14].

Prin învățătura lor către popor. Pentru că deja aveau o faimă rea la ei [în fața poporului] din pricina a ceea ce Îi făcuseră lui Hristos. Așa încât mai mult făceau să crească stigmatizarea/ învinovățirea lor înșiși.

Și au pus mâinile pe ei și i-au pus și i-au pus sub pază/ la închisoare până a doua zi, pentru că acum era seară (4, 3).

În cazul lui Hristos, totuși, n-au procedat așa, ci luându-L la miezul nopții, L-au trimis imediat [mai] departe [la Pilat], și n-au întârziat, temându-se foarte mult de mulțime.

Pe câtă vreme, în cazul de față al Apostolilor, erau îndrăzneți.

Și nu i-au mai dus la Pilat, fiind jenați și rușinându-se la gândul a ceea ce se întâmplase mai înainte [cu Iisus], ca nu cumva să fie considerați responsabili/ trași la răspundere pentru aceasta.

Și s-a întâmplat în a doua zi, căpeteniile lor și bătrânii și cărturarii erau adunați împreună la Ierusalim (4, 5).

Iarăși în Ierusalim: [pentru că] acolo este [locul] unde sângele bărbaților [Profeților] se varsă. Nu au respect nici [măcar] pentru orașul lor.

Și Anna și Caiafa, etc.(4, 6).

Și Anna, zice, și Caiafa. Slujitoarea lui a fost cea care l-a întrebat pe Petru și el n-a putut să rabde. În casa lui s-a lepădat Petru, pe când Altul [Iisus] era legat acolo. Dar acum, când [Petru] a venit în mijlocul lor, al tuturor, iată cum vorbește!

Prin/ întru care nume ai făcut aceasta? De ce nu spui [deschis] ceea ce este, ci lași aceasta de-o parte?

Prin care/ al cui nume ai făcut aceasta? (4, 7).

Dar totuși el spusese: nu noi am făcut aceasta.

Voi, căpetenii ale poporului, etc.(4, 8).

Ia aminte [la] înțelepciunea lui. Nu spune fățiș: În numele lui Iisus am făcut aceasta. Dar cum? În numele Lui, nu spune, acest om a fost făcut sănătos de către noi. Ci: a stat aici înaintea voastră întreg/ sănătos.

Și iarăși: dacă am fi în această zi chemați pentru fapta bună făcută omului neputincios/ impotent (4, 9).

Îi lovește cu putere, [acuzându-i] că întotdeauna [ei] fac [transformă în] crime aceste fapte, găsind vină în lucrări de binefacere făcute oamenilor. Și le amintește [implicit] de lucrurile lor de mai înainte, că ei au alergat să facă ucidere, și nu numai atât, dar fac o crimă din faptul de a face fapte bune.

Vezi, de asemenea (din punct de vedere retoric), cu câtă demnitate se exprimă ei [Apostolii]? Chiar și în folosirea cuvintelor devin experimentați prin practică și de aici înainte nu aveau să mai fie biruiți [în cuvânt].

Să vă fie cunoscut vouă tuturor (4, 10). Prin care le arată lor că ei preferă, în ciuda lor [a amenințărilor lor], să Îl predice pe Hristos. Ei înșiși [adversarii] preaslăvesc învățătura, prin examinarea/ cercetarea [amănunțită] și întrebările [lor].

O, îndrăzneală fără seamăn: [Cel] pe care voi L-ați răstignit!

Pe Care Dumnezeu L-a ridicat/ înviat! – și aceasta înseamnă încă și mai mult curaj/ îndrăzneală.

Să nu credeți că ascundem ceea ce este de rușine [răstignirea]. El [Apostolul] spune toate acestea fără batjocură/ sarcasm. Și nu doar că o spune, ci [și] adastă asupra problemei.

Aceasta, zice el, este Piatra care a fost lăsată ca netrebnică [nefolositoare] de către voi, ziditorii. Și apoi trece la a-i învăța, adăugând: Care a devenit capul unghiului (4, 11).

Ceea ce înseamnă că Piatra este cu adevărat încuviințată. Mare era curajul pe care îl aveau acum, ca urmare a minunii [făcute]. Și când era nevoie să învețe, ia aminte cum vorbesc și reclamă [în sprijinul lor] multe profeții. Dar când era cazul să folosească îndrăzneala cuvântării, atunci vorbesc dincolo de tăgadă/ peremtoriu [folosesc argumente de necombătut, de necontrazis].

În acest mod, nu există, zice el, un alt nume sub cer dat printre oameni, prin care noi trebuie să ne mântuim (4, 12).

Este evident/ cunoscut tuturor, zice el, pentru că nu numai nouă a fost dat numele [acesta]. El chiar îi citează pe ei ca martori. Pentru că, din moment ce au întrebat În al cui nume ați făcut aceasta?, [răspunde:] În al lui Hristos, zice el: nu există alt nume. Cum întrebați?

Pentru toată lumea este limpede. Pentru că nu există alt nume sub cer prin care noi trebuie să ne mântuim. Aceasta este vorbirea unui suflet care a renunțat la viața de aici. Sinceritatea sa extraordinară dovdește acum că atunci când vorbește în cuvinte umile despre Hristos, o face nu din frică, ci din cumpănire/ îngăduință înțeleaptă.

Dar acum era timpul potrivit ca el să nu vorbească în cuvinte umile, prin aceasta el intenționând să lovească în ei cu spaima.

Luați aminte la o altă minune, nu mai mică decât cea dinainte.

Și văzând cutezanța/ îndrăzneala lui Petru și Ioan, etc. Și i-au cunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus (4, 13).

Nu fără intenție/ noimă/ sens a scris Evanghelistul acest pasaj. Ci zicând [că] i-au recunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus, vrea să spună: [împreună cu El] în Patima Sa. Pentru că numai aceștia [doi] erau [cu El] în acea vreme și după aceea. Cu adevărat, ei i-au văzut pe aceștia umiliți, descurajați. Și aceasta a fost ceea ce i-a uimit cel mai mult: măreția schimbării.

Căci într-adevăr Anna și Caiafa și tovarășii lor erau acolo. Și aceștia [Apostolii] apoi au stat și ei lângă El, iar cutezanța/ îndrăzneala lor îi uimea acum.

Și văzând cutezanța. Căci nu numai cuvintele lor, ci însuși comportamentul lor o arăta, [pentru] că stăteau acolo cu atâta curaj ca să fie judecați într-o cauză ca aceasta și cu cel mai cumplit pericol atârnând asupra lor!

Nu numai prin cuvintele lor, dar și prin gesturile lor, și prin privirea și glasul lor și, pe scurt, prin toate cele care țineau de ei, arătau îndrăzneala cu care au înfruntat poporul.

Din lucrurile pe care le-au îndrăznit [Apostolii], ei [adversarii lor] s-au minunat, probabil: că erau neînvățați/ necărturari și oameni simpli/ obișnuiți.

Pentru că cineva poate să fie neînvățat/ necărturar dar să nu fie om simplu/ obișnuit sau neimportant [fără funcții/ ascendent social] și [sau poate să fie] un om simplu dar nu neînvățat.

Văzând/ observând, zice. De unde? Din ce și-au dat seama? Petru nu ține cuvântări lungi. Dar apoi, prin însăși felul/ maniera și modul/ metoda lui, el își arată încrederea/ încredințarea [curajul].

Și i-au recunoscut pe ei că fuseseră cu Iisus. Aceste împrejurări i-au făcut să creadă [pe arhierei, cărturari și ceilalți] că de la El au învățat ei [Apostolii] aceste lucruri și că ei au făcut toate în calitate de ucenici ai Lui.

Dar nu mai puțin decât glasul acestora, minunea a ridicat și ea glasul ei și semnul acela singur le-a închis gurile.

Și văzând omul, etc. Adică ar fi fost fără îndoială cu ei, dacă omul nu ar fi fost cu ei. Nu putem să negăm. Adică ar fi negat, dacă lucrurile nu ar fi fost așa: dacă mărturia nu ar fi fost aceea a poporului în mare/ în general.

Dar ca să nu se răspândească mai departe printre oameni (4, 17).

Și cu toate acestea era o evidență pentru toți oamenii! Dar astfel este firea răutății: pretutindeni este făcută de rușine.

Haideți să-i amenințăm deschis/ pe față.

Ce spuneți voi? Amenințare? Și vă așteptați să opriți predicarea? Și, cu toate acestea, toate începuturile sunt grele și puse la încercare. L-ați omorât/ măcelărit pe Stăpân și totuși nu ați oprit-o. Iar acum, dacă amenințați, vă așteptați să ne întoarceți înapoi?

Închisoarea nu ne-a convins să vorbim cu supunere și o să ne convingeți voi?

Și i-au chemat pe ei și le-au poruncit lor, etc. (4, 18-19).

Ar fi fost mai bine pentru ei [arhierei și ceilalți] dacă îi lăsau liberi[15]. Și Petru și Ioan au răspuns și le-au zis lor: Dacă ar fi drept în ochii/ privirea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, judecați voi.

Când frica s-a domolit (pentru că acea poruncă însemna eliberarea lor), atunci și Apostolii au vorbit mai cu blândețe: atât de departe erau ei de simpla bravadă[16].

Dacă ar fi drept, spune el, și Nu putem [să nu vorbim]. Dacă ar fi drept în în ochii/ în fața lui Dumnezeu ca să ascultăm de voi/ să ne supunem vouă mai degrabă decât lui Dumnezeu (4, 20).

Aici [prin Dumnezeu] înțeleg Hristos[17], căci El era Acela care i-a condus pe ei. Și încă o dată confirmă faptul Învierii.

Pentru că noi nu putem vorbi decât lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit: așa încât suntem martori care au dreptul să fie crezuți.

Și când au continuat să-i amenințe pe ei (4, 21).

Din nou i-au amenințat în deșert/ zadarnic. I-au eliberat, negăsind niciun fel în care să fi putut să-i pedepsească [niciun motiv de pedeapsă], din cauza poporului, pentru că toți oamenii slăveau pe Dumnezeu pentru aceea ce se făcuse.

Deci poporul slăvea pe Dumnezeu, dar aceștia îndrăzneau/ se sileau [să gândească cum] să-i ucidă: astfel de luptători împotriva lui Dumnezeu erau ei!

Deși i-au făcut pe ei [pe Apostoli] și mai cunoscuți și mai minunați. Căci puterea Mea, s-a zis, se desăvârșește în slăbiciune (II Cor. 12, 9).

Deja aceștia, ca martiri, au născut mărturia: așezați în lupta contra tuturor, au spus: Noi nu putem să vorbim decât lucrurile pe care le-am văzut și [le-am] auzit.

Dacă lucrurile pe care le spunem sunt neadevărate, [atunci] dojeniți-le; [dar] dacă [sunt] adevărate, de ce [căutați să] le împiedicați?

Aceasta este filosofia [iubirea de înțelepciune]!

Aceia, în uimire, aceștia, în bucurie.

Aceia acoperiți de multă rușine, aceștia făcând toate cu îndrăzneală.

Aceia în frică, aceștia în credință/ încredințare.

Pentru că cine, aș vrea să întreb, erau cei înfricoșați [cu adevărat]? Aceia care au zis ca să nu se mai răspândească mai mult în popor, sau aceștia care au spus: nu putem să vorbim decât lucrurile pe care le-am văzut și auzit?

Și aceștia aveau o încântare, o libertate a vorbirii, o bucurie a depășirii tuturor [neajunsurilor și greutăților]. Aceia o deznădejde, o rușine, o frică, căci se temeau de popor.

Dar acestora [Apostolilor] nu le era frică de ei [farisei și ceilalți]. Dimpotrivă, pe când aceștia vorbeau cele ce se cuvenea, aceia nu făceau cele ce se cuvenea [să facă].

Care [dintre ei] erau [mai mult] în lanțuri și în primejdii? Oare nu [cu adevărat] aceștia din urmă [care se aflau în lanțuri și primejdii spirituale]?

Să ne legăm/ agățăm [deci] și noi de virtute.

Să nu lăsăm ca aceste cuvinte să se sfârșească doar în bucurie [fără lucrarea virtuții] și într-o anumită înălțare a duhurilor.

Acesta nu este un teatru[18], pentru cântăreți și actori de tragedie și muzicieni, unde roadele constau numai în plăcere/ bucurie și unde bucuria însăși trece odată cu trecerea zilei.

Ba mai mult, dacă ar fi aceia numai bucurie [tot ar fi bine] și nu și vătămare la un loc cu bucuria! Dar este [se întâmplă] astfel [lucrurile]: fiecare duce cu el acasă cât mai mult din cele la care a fost martor aici, lipindu-le de sine ca infecția de rană

Și cineva, într-adevăr, din rândul celor tineri, culegând asemenea frânturi de cântec, de ici de colo, din aceste cântece satanice, așa cum le poate prinde în memorie, se duce acasă cântând din ele.

În timp ce altul, matur [înțelept], într-adevăr cumpătat/ serios pentru [față de] o asemenea ușurință/ frivolitate, cu adevărat nu face aceasta, ci ceea ce s-a vorbit acolo, atât predicile [cât] și cuvintele adevărate, și le aduce aminte pe toate.

Și, din nou, altul [își aduce aminte] un câtec fără sens și murdar [vulgar, trivial sau obscen].

Din acest loc pleci neluând nimic cu tine – ne-am stabilit o lege – nu, nu noi, Doamne ferește! Căci s-a zis: Pe nimeni/ niciun om să nu îl numești stăpân [învățător] pe pământ (Mt. 23, 8).

Hristos a lăsat o lege/ poruncă, ca nimeni să nu jure. Acum spune, ce s-a făcut cu privire la această lege? Căci nu voi înceta să vorbesc despre ea. , așa cum spune Apostolul, de voi veni iarăși, nu voi cruța (II cor. 13, 2).

Vă întreb din nou: ați pus problema la inimă? V-ați gândit la ea serios? Ați fost pătrunși de ea [de gravitatea problemei] sau trebuie să reluăm același subiect?

Nu, mai bine, fie că ați făcut sau nu [aceasta, să reflectați], o să o rezumăm, ca să vă puteți gândi serios la ea, sau, dacă ați pus-o la inimă, puteți să faceți din nou aceasta și mai bine și să-i îndemnați și pe alții.

Cu ce, vă rog, cu ce ar trebui să începem? Să fie [să începem] cu Vechiul Testament? Pentru că într-adevăr și aceasta este spre rușinea noastră, că poruncile Legii, pe care ar fi trebuit să le depășim, noi nu le observăm nici pe acestea!

Pentru că noi nu ar trebui să auzim lucruri ca acestea: acestea sunt poruncile nivelului [de înțelegere] sărac/ precar evreiesc: noi ar trebui să ascultăm sfaturile [poruncile] acelea ale desăvârșirii.

[Acestea sunt:] „Alungă de la tine posesiunea ta, stai [întărește-te, rabdă] cu vitejie, și renunță la viața ta pentru cea a Evangheliei, disprețuiește bunurile pământești, nu avea nimic în comun cu această viața de acum, dacă cineva îți greșește, fă-i bine, dacă cineva te înșeală/ te escrochează, binecuvintează-l, dacă cineva te insultă/ te ponegrește, arată-i cinste/ cinstește-l; fii mai presus de toate” (Sf. Ambrozie, De Off., 1, 2).

Acestea și [altele] ca acestea ar trebui [noi] să [vrem să] auzim. Dar iată-ne pe noi predicând/ ținând discursuri despre [obiceiul] de a jura.

Și situația noastră este exact la fel ca atunci când o persoană ar trebui să fie filosof și cineva l-ar îndepărta de la marile probleme și l-ar pune [în schimb] să silabisească literă cu literă!

Gândiți-vă numai ce bătaie de joc ar fi pentru un om care are o barbă care se revarsă [pe piept] și cu toiag în mână și cu sfita/ mantia pe umeri, să meargă la școală [împreună] cu copiii și să i se dea aceleași probleme/ sarcini ca și lor, nu ar fi [aceasta] peste măsură de ridicol [penibil, jenant]?

Și cu toate acestea, ridicolul nostru[19] este cu mult mai mare. Căci nu [mai este vorba] de diferență între filosofie și lecția de silabisire, ci este aceea între organizarea iudaică și a noastră.

Și nu [numai aceasta] cu adevărat, ci de diferența între îngeri[20] și oameni.

Spune acum, dacă cineva ar putea coborî un înger din ceruri și l-ar putea sili să stea aici și să asculte predica noastră, ca pe unul a cărui însărcinare ar fi să se supună la aceasta, nu ar fi [un lucru] rușinos și hilar/ fără sens?

Dar dacă ar fi să fie încă, precum copiii, la învățătura acestor lucruri este ridicol.

Ce/ cum trebuie să fie, a nici nu ajunge la astfel de lucruri: cât de mare osânda, cât de mare rușinea de a fi în continuare [a se considera] creștini și a trebui să învețe că nu este bine să jure!

În orice caz, să arătăm [ce înseamnă] aceasta, dacă nu vrem să ne facem și mai rău de râs/ ridicoli.

Bine, atunci, să vă vorbesc astăzi din Vechiul Testament. Ce ne spune nouă? Nu obișnui gura ta să jure, nici nu te folosi tu însuți de numirea Celui Sfânt. Și de ce? Căci așa cum o slugă care este întotdeauna bătută nu va fi fără vânătăi, astfel [va fi și] acela care se jură (Eccles. 23, 10).

Vezi judecata/ discernământul acestui bărbat înțelept. El n-a zis Nu te obișnui să juri, adică, ci gura ta [n-o obișnui să jure].

Pentru că aceasta fiind întru totul o problemă care ține de gură, în felul acesta este ușor de îndreptat. Pentru că în final devine o obișnuință [chiar] și fără intenție.

Ca, de exemplu, sunt mulți cei care, intrând în băile publice, de îndată ce au trecut pragul, își fac cruce (Omilia la I Cor. 11, 7). Aceasta mâna trebuie să o facă, fără porunca nimănui, prin silire sau obicei.

Și iarăși, la lumina unei lumânări, adesea când mintea este concentrată asupra altui lucru, mâna face semnul [Sfintei Cruci]. În același fel și gura, fără conlucrarea minții, rostește cuvântul din simplu obicei, și toată treaba [lucrarea] stă numai în limbă.

Nici nu te folosi tu însuți, zice, de numirea Celui Sfânt. Căci așa cum o slugă care este întotdeauna bătută nu va fi fără vânătăi, astfel [va fi și] acela care se jură.

Nu vorbește aici despre jurăminte false, ci seceră toate jurămintele și lor de asemenea le atribuie și pedepsirea acelora [care se jură]. De aceea deci, a jura este un păcat.

Căci astfel în adevăr este sufletul: plin de toate aceste ulcere/ bube, de toate aceste cicatrici/ răni. Dar voi nu le vedeți?

Da, aceasta este paguba sa. Și cu toate acestea ați fi putut vedea dacă ați fi dorit. Pentru că Dumnezeu v-a dat ochi [și ochi interiori]. Cu astfel de ochi a văzut Profetul, când a zis: „Rănile mele put și au putrezit din cauza nebuniei mele” (Ps. 37, 5).

L-am disprețuit/ nesocotit pe Dumnezeu, am urât bunul [Său] nume, L-am călcat sub picioare pe Hristos, am pierdut orice evlavie, nimeni nu [mai] numește numele lui Dumnezeu cu cinste.

Dar dacă iubești pe cineva, chiar și la numele lui [la auzul numelui] sari în picioare. Dar pe Dumnezeu în felul acesta Îl invoci în continuu și Îl faci de nimic [Îi pronunți numele întruna ca pe o bagatelă].

Cheamă-L pe El pentru binele vrăjmașului. [Sau] cheamă-L pe El pentru mântuirea propriului tău suflet. Atunci El va fi prezent, atunci Îl vei bucura/ Îi vei face plăcere. În vreme ce acum Îl provoci la mânie [împotriva ta].

Cheamă-L așa cum L-a chemat Ștefan: Doamne, a zis el, nu pune acest păcat în seama lor (Fapt. 7, 60).

Cheamă-L pe El așa cum a făcut soția lui Elcana, cu lacrimi și suspine, și cu rugăciuni (I Reg. 1, 10).

[O astfel de chemare/ rugăciune] nu v-o interzic, ci mai degrabă vă îndemn cu tărie să faceți.

Căci dacă tu pomenești la întâmplare orice persoană [demnă] de considerație, [acest lucru] este văzut ca o insultă: și Îl înjosești pe Dumnezeu în flecăreala ta, în orice vreme și fără vreme?

Nu vreau să te împiedic să Îl ții pe Dumnezeu totdeauna în mintea ta, nu, acest lucru chiar îl doresc și mă rog pentru el, numai ca tu să faci aceasta, să Îl slăvești pe El.

Mare bine ne-ar aduce nouă acest lucru, dacă L-am chema pe Dumnezeu, numai atunci când se cuvinte, și pentru ce se cuvine.

Și de ce, întreb, s-au lucrat aceste minuni în vremea Apostolilor, și nu în a noastră?

Căci este același Dumnezeu, același Nume [al lui Dumnezeu, pe care Îl chemăm].

Da, dar nu este aceeași situație/ împrejurare [nu sunt aceleași condiții].

Pentru că atunci, ei [Apostolii] L-au chemat pe El numai pentru acele motive pe care le-am pomenit [enumerat mai sus]. În timp ce noi Îl chemăm pe El nu pentru acestea, ci pentru cu totul alte scopuri.

Dacă un om refuză să te creadă și de aceea [te crezi nevoit să] te juri, spune-i lui: „Crede-mă!”.

Cu toate acestea, dacă este neapărată nevoie să faci un jurământ, jură pe tine însuți.

Și spun aceasta, nu pentru a stabili o lege împotriva legii lui Hristos, Doamne ferește. Căci s-a zis: cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Mt. 5, 37).

Dar [fac aceasta] coborându-mă la nivelul vostru de acum, ca să vă conduc mai ușor la împlinirea acestei porunci și să vă îndepărtez de această tiranică obișnuință.

Cât de mulți dintre cei care au făcut bine în alte privințe, au pierdut binele din pricina acestor obiceiuri!

Să vă spun de ce era îngăduit celor din vechime să depună jurăminte?

Pentru că nici lor nu le era îngăduit să jure strâmb/ să depună un jurământ fals.

Pentru că jurau pe idoli.

Dar vouă nu vă e rușine să fiți tributari legii, prin care aceia, fiind nevolnici, erau conduși [prin lege] către ceva mai bun?

E adevărat, dacă am la îndemână [am de-a face cu] un păgân, nu pun imediat asupra lui greutatea acestei porunci, ci în primul rând îl îndemn să Îl cunoască pe Hristos.

Dar dacă cel care este credincios, care deopotrivă a învățat de la El și L-a auzit pe El, râvnește la aceeași îngăduință/ toleranță ca și un păgân, care este folosul lui, care este câștigul lui (din creștinătatea lui, adică)[21]?

Dar obiceiul este puternic [zici], și nu te poți debarasa de el?

Ei bine, atunci, din moment ce tirania obiceiului este atât de mare, canalizeaz-o în altă parte.

Și cum să faci aceasta?


[1] În Bibilia 1988: „căpetenia gărzii templului și saducheii”.

[2] Apostolii capătă îndrăznire în bine, iar vrăjmașii lui Hristos devin mai îndrăzneți în rău.

[3] Ideea preoților care veneau însoțiți de ostași era să pară că Apostolii produc un atentat la viața cetății, a comunității, pentru că nu doreau să-i aresteze ca pentru o simplă faptă penală a unor indivizi oarecare.

[4] Îi învață pe toți Sfinții Apostoli să fie curajoși chiar și despărțiți unii de alții.

[5] Îi dă în vileag că din invidie i-au arestat și adus la judecată.

[6] E vorba de o silință retorică și rațională, prin care îi silește fără putință de justificare să accepte dreptatea pledoariei sale.

[7] Se înjunghie singuri, își împlântă singuri cuțitul/ sabia în inimă cu propriile argumente, care se întorc împotriva lor.

[8] Ceea ce îi deranja cel mai mult, fiind vinovați de uciderea Lui și îngroziți că Cel omorât de ei a înviat.

[9]Pentru că nu era o judecată dreaptă și Apostolii nu urmăreau să-și facă dreptate, știind că acuzatorii lor nu erau interesați de adevăr și dreptate.

[10] Dumnezeu a lucrat, tocmai pentru că ei s-au împotrivit, mai mult decât – până la a copleși – toate împotrivirile lor.

[11] Dacă s-ar fi temut, era normal ca frica cea mai mare să fie la început, când teama de neașteptat este cea mai mare. După ce Apostolii i-au arătat slabi pe acuzatorii lor, e firesc să judeci că frica lor – chiar dacă ar fi existat, gândind strict omenește – s-a diminuat sau a dispărut, nu că s-a mărit. Prin aceasta, vrea să spună Sfântul Ioan, acuzatorii arată că sunt lipsiți de o rațiune elementară.

[12] Răutatea nu e în stare să judece limpede. De aceea nici nu vede bine cum stau lucrurile.

[13] Poate că se referă la faptul că spuneau că a înviat Sfântul Ioan Botezătorul.

[14] Ar fi trebuit să fie drepți și predispuși spre adevăr, nu spre minciună și răutate, ca mulți din lumea aceasta.

[15] Pentru că nu mai demonstrau atâta neînfricare și nu ar mai fi impresionat mulțimea, așa cum au făcut-o, prin cuvintele și comportamentul lor.

[16] Văzându-se eliberați, atunci ar fi avut prilejul să se arate și mai curajoși în fața mulțimii, când pericolul trecuse, așa cum fac mulți, dar Sfinții Apostoli au procedat invers: au fost curajoși când era cea mai mare primejdie și liniștiți/ blânzi când erau lăsați liberi.

[17] Când Sfinții Apostoli vorbesc despre Dumnezeu, se referă/ se gândesc la Hristos.

[18] Cu alte cuvinte: aici nu sunteți la teatru, unde vă bucurați numai de desfătare și atât, în timpul spectacolului. La Biserică nu veniți ca la spectacol, să căutați relaxarea/ mulțumirea că auziți ceea ce doriți, înălțarea duhovnicească temporară.

[19] Ridicolul situației noastre ca creștini, în comparație cu postura jenantă pe care Sfântul Ioan a imaginat-o ca exemplu, în cazul unui filosof, este încă și mai mare.

[20] Creștinii trebuie să se comporte ca niște îngeri în trup.

[21] Ceea ce spune aici Sfântul Ioan Gură de Aur, poate fi, în foarte multe cazuri, valabil pentru ziua de astăzi, când se invocă atât de des, de către cei care se consideră totuși creștini, o toleranță față de viciu sau față de practici necuvenite pe care o văd în alte părți. Vor să fie, în același timp, creștini ortodocși, dar să nu se ceară prea multe de la ei și să fie tratați cu îngăduința acordată celor care nu au avut posibilitatea să cunoască învățătura creștină.

Did you like this? Share it: