Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28.

Partea a noa

Aședară, lumea
pentru lucrul făcut burzuluindu-să
și fietecarile ce cu mintea mai rău afla,
aceia Inorogului meniia,
că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia,
nici nedejde de scăpat,
nici într-alt chip fortuna de mutat
era

(ce norocul de multe ori cu un ochiu râde,
cu altul plânge,
cu o mână trage,
iar cu alta împinge),
în care chip și cu Inorogul să videa
a să giuca,
că, precum mai sus s-au pomenit,
preste nedejdea,
precum a priietinilor,
așe a nepriietinilor
cu supțire meșterșug
din fălcile crocodilului nebetejit
și de vicleșugurile Hameleonului
puținel supărat
scăpase.

Carile deodată
iarăși la locurile sale ducându-să,
din toate părțile mai tare
și mai bună pază avea
(că și dobitocul în groapa [în] carea o dată cade,
altă dată pe acolea
trecând,
pe departe o ocolește),
unde, după ce din primejdiia
trecută
mintea i să aședză
și chiteala lucrurilor sale
în cumpăna socotelii puind,
toate trecutele dinceput,
ca pre un izvod,
câte una,
câte una,
aminte își aducea.

Vicleșugurile cele supt tari
și mari
giurământuri
a Hameleonului pomeniia,
vecinica vrajbă
și nemutata vrăjmășie
a amânduror monarhiilor socotiia,
a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia
de să putea
adevărați priietini a să numi)
slăbiciune și spre agiutorință-i siială
videa.

Căci pre unii depărtarea locului îi opriia,
iară pre alții receala dragostei la inimă îi îndoiia,
și pentru adevăratul priietin,
ca niște adevărați priietini în primejdii a să da,
sau nu vrea,
sau, de și vrea,
pentru micșorimea sufletului, nu îndrăzniia
(că pre aur focul,
iară pre priietin primejdiia ispitește
și după hotărârea [sentința] filosofască,
adecă un suflet în doaâ trupuri a fi,
de-abiia unul cineva
și mai nici unul să nu fie aflat).
Pre lângă acestea,
toate a vremii neîndămânări
și greutate cumpăniia
(căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa),
după aceasta neplecat
și neîntors sorțul nărocului său cunoștea,
de carile, precum asupră-i mâniia
încă să nu-și fie împlut, să temea.

Ales pildă arătoasă
și oglindă luminoasă
în lucrurile neprietinești priviia,
cărora mai mult oarba fortună
decât buna socoteală le slujiia.
De care lucru, într-alt feliu de viață a întra
și într-alt chip de fereală a să aciua
aleasă,
ca mai bine în linește și în negrijă
sprijenit fiind,
spre cea viitoare vreme
de schimbarea lucrurilor într-altă față
să nedejduiască.

Și așe, de vechiu prieteșugul
carile cu Cucoșul Evropei avea,
aminte își adusă mai vârtos știindu-l
că la adunări ceva amestec nici au avut,
nici a avea poate
(căci pasirile de pre marginile
ocheanului despre apus
la săboară adunate n-au fost).
Așijderea, îl știia
precum bun străjuitoriu nopții ieste,
căci atâta de ascuțit la simțire era,
cât nu jigăniile vânătoare să poată îmbla,
ce așeși nici frundza din copaciu
peste știința lui să cadză peste putință era.

Deci Cucoșul acela lăcuia
într-un munte înalt și mare,
de unde răspântiia a patru căi a videa
și strajea în toate părți tare a ținea
putea.
Lăcașuri avea
multe și mari,
din toate părțile bine întărite
și cu tot feliul de copaci roditori
(de supt a cărora rădăcini ape răci curători
ieșiia)
încungiurate
și înfrâmțășeate
era,
atâta
cât la bunătatea [frumusețea] locului câte s-ar cerca,
una macar nu lipsiia.

Deci Inorogul carte [scrisoare] ca aceasta
scriind,
cătră Cucoș trimasă:
„Vechiului și neclătitului priietin,
Cucoșului Evropăsc,
Inorogul de crivăț
sănătate dzice.
Nevoieșiia lucrurilor tâmplătoare
între muritori îndămânarea au scornit,
îndămânarea din cea înainte mărgătoare
simbathie vine,
simbathiia fiica asămănării ieste
și din dragoste să naște,
dragostea priința
întemeiadză
și bunăvoința-ți
ține necurmată

(ieste dară priieteșugul între muritori
lucru prea de minunat,
de vreme ce cu chipul carile
mai denainte nici cunoștință,
nici de dânsul vreo știință
au avut,
pre acela din strein al său și hiriș îl face,
în scurt, alt el într-altul
și alt altul în sine ieste,
trăiește
și viețuiește).

Tot dară prieteșugul în linește agonisit
nedejde pune
ca în tulburate și în potrivnicile tâmplări
de agiutorință
și împreună pătimaș
să-i fie.
Cu aceasta pricină
încă de demult întemeiatului
și în veci alcătuitului
nostru prieteșug
acmu roada în vreme a-și da
și dragostea viptul a-și arăta,
precum mi se pare,
s-ar cuvini și s-ar cădea
(că precum copaciul fără roadă
altă nu face fără numai foc,
așe prieteșugul fără cele șie următoare
altă nu face fără numai colachii
și lingușituri).

De vreme ce a trupului mieu micșorime
în șepte munți copăcioși
și umbroși
și în șepte văi adânci
pline de hinci
nici încape,
nici sălaș a-și afla poate,
și aceasta nu dintr-a mea nestătătoare
sau neaședzată fire,
ce (precum toți cereștii marturi
neminciuninoși îmi sint)
dintr-a nepriietinilor asupra mea
nestâmpărată vrăjmășie
și dintr-a fortunii neplecată urgie.

Carea lor neobosită povață
făcându-să,
potică necălcată,
cale neîmblată,
vale necercată,
vârv nesuit,
munte necovârșit,
câmp necutreierat
și deal neîncungiurat
n-au lăsat
(că răutatea de tot desfrânată
decât piatra din ceriu aruncată
mai repede ieste).

Așe, cât a dzice s-ar putea,
în ceriu de m-aș sui,
acolo sint câini,
în fundul mării de m-ași coborî,
acolo sint dulăi,
în munți cotei,
în dealuri copoi,
în câmpi ogari,
în stuhuri sampsoni
și în tot locul fălci deșchise,
guri căscate
și colți rânjiți,
ca cum ar fi sămănați
pretiutinderea împănați
stau.

Un corn în loc de armă
împotriva a atâțea vrăjmași
și patru picioare de fugă
împotriva atâțea gonași am. De care lucru,
socotind că alt mijloc și leac n-au rămas,
fără numai lăsând voia fortunii,
cât și cum va vrea să mă dosedească,
ca împotrivă nemărgându-i, doară
vreodânăoară
mai plăcută să va întoarce
și din sine a mă mai goni
doară să va părăsi.

Aședară,
pre mine, pre carile pomenitele locuri
a mă încăpea n-au putut,
încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale,
pentru prieteșugul pre carile
pururea între noi nesmintit
și nebetejit
am păzit
(căci în laturi a mă da am socotit
până va trece urgiia).

Deci supt acoperemântul dragostei tale,
aciuându-mă, voi rămânea,
ca și eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji,
răsplătire, precum voi putea să fac,
datoriu să fiu”.
Cucoșului slovele Inorogul trimițind,
pre carile el citindu-le
(căci Inorogul în glasul Cucoșului a cânta
știia),
în grumadzii Inorogului
frumos și alcătuit graiul Cucoșului
să mira.
Și îndată singur firea sa
pomenind,
în minte își adusă că de glasul lui
Leul să sparie
și la locul unde să află
ochii Vulturului a străbate nu pot,
necum picioarele dulăilor
sau a coteilor
să încapă.

Și așe, îndată pre unul din cucoșii săi trimițând,
prin locuri tăinuite povață Inorogului făcându-să,
la lăcașurile sale să-l aducă îi porunci.
Carile, mărgând, bunăvoința stăpânului său îi spusă
și precum cu dragă inimă priimește ca,
în tot feliul de slujbă și priință aflându-să,
nu numai în lăcașurile sale neapărate,
ca-ntru hirișe ale sale,
ce orice și altă trebuință ar avea
și prin mâna lui ar vini,
pre cât mai de plin s-ar putea
a face, pre atâta să va nevoi.
Așijderea,
precum pentru povața căii
să-i fie ieste trimăs,
dzicându-i.

Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia
mulțămită făcu,
cu cucoșul împreună să sculă
și la sălașurile Cucoșului Evropii să suiră,
unde câtăva vreme cu mare linește,
afară din toată grijea,
viața își petrecu
(că în primejdiile mari
și fortunele adese,
cât și de puțină răzsuflare
cei pătimași, multă și mare linește a le fi
socotesc).

Iară a aceștii mistuiri
și a Inorogului așe de tare ascundere
pricina au fost aceasta:
că după ce Hameleonul au cunoscut
pre cum Inorogul
din fălcile crocodilului
și din toate vicleșugurile lui nebetejit
s-au mântuit
și acmu tuturor de viclean dovedit
și mai vârtos despre Șoim tare probozit
și măscărit
vădzindu-să,
precum să dzice cuvântul
(din inima rea, rău gând purcede),
deciia aievea
asupra Inorogului toate răutățile își pohârni
și toate vicleșugurile,
ca pre niște dulăi turbați,
în ulițile vrăjmășiii își slobodzi
și în toată calea fără cale
mintea cea fără minte își îndreptă.

Și așe, îndată sculându-să
și ducându-să,
pre dulăi
și pre cotei
și pre alalți brehăi,
pre toți la un loc află,
cătră carii cu spurcat glas
într-acesta chip vorovi:
„Eu încă de demult
asupra Șoimului prepus aveam,
adecă
că nu cu dreaptă
inimă
în slujba stăpânilor noștri să află,
precum povestea Moliii
v-am povestit.
Iară acmu, iată, aievea să arătă,
că împreună cu Bâtlanul
sfaturi asupra epitropii Corbului
au făcut.

Pentru prinderea Inorogului
nu nu mai cu capul atocma au ținut,
ce încă și pentru scăparea lui
cu mâna lui
pe supt numele altora,
pre cât au putut
s-au nevoit,
și cu mijlocul lui,
nepriietinul, carile prin a mele
și a voastre nenumărate ostenințe
în butucul morții cădzusă,
de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat

(jigania vicleană,
precum vicleșuguri a scorni,
așe pre alții
după cuvântul ei a domiri
învățată era).
Ce mai mult așteptați?
Ce mărturie mai adevărată cercați?
Și ce mai bună vreme
asupra nepriietinului
și acmu și soțiilor lui așteptați?
Au după ce în nedezlegate legături v-or lega,
atuncea să vă deșteptați?
Nu știți cuvântul carile prostimea dzice:
(Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)?

Au după ce răul gând își vor plini,
atuncea să vă sculați?
Dară atuncea, ce folos?
Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta
de viți vrea,
de lucrurile ce s-au lucrat
și de vicleșugurile Șoimului
cu ale Bâtlanului
aievea și de-a măruntul Corbului
să scrieți,
ca cu un ceas mai înainte
pre aceste piiedece
dintre noi să râdice
(căci iscoada și nepriietinul de casă
cu glăvățina cântariului să asamănă,
carile, cu mică micșorimea lui,
mari mamini de la pământ în sus
aruncă).

Și sau pre altul credzut
în locul lor să trimață,
sau tot lucrul asupra voastră să lasă
și, așe făcându-să,
încă o dată a lovi
și încă cu un mijloc de măiestrii
lucrul început a ispiti
am.
Cu carile bună nedejde am
că sfârșitul după pofta noastră
vom videa”.

Plăcu dulăilor borâtura Hameleonului
și, mai mult înapoi
sau înainte necăutând,
după a lui cuvinte
la Corb carte într-acesta chip scrisără:
„Corbului, milostivului nostru stăpân,
ogarâi, coteii
și toți, mari și mici, dulăii,
plecăciune și sănătate!
Mai în trecutele dzile, de une sunate
ale Șoimului și a Bâtlanului spurcate
chitele cani pre scurt
în știre făcusem.
Iară acmu de aceleași
încă mai aievea
și afară din toată îndoința
adeverindu-ne,
monarhului și monarhiii în știință
a da îndrăznim,
precum prin multe a noastre dureri
și zbuciumări,
pre cel de cap nepriietin
până la fălcile crocodilului îl adusesem,
de unde, scăpare
sau nedejde de scăpare
macar cum nu avea.

Ce preste a toată lumea
socoteală,
Șoimul cu Bâtlanul,
lui cu trup,
cu suflet alăturându-să,
noi a lui învățătură
și îndemnare așteptând,
el nu numai pentru scăparea lui
cu tot ce-au putut s-au nevoit,
ce încă precum cu a noastre meșterșuguri
într-aceia silță să fie cădzut înțelegând,
cu grele probăzături și de cap clătinături,
de moarte și mai rău decât de moarte ni să lăuda
și, ca cum un rău prea mare
asupra monarhiei am fi făcut,
toate ocărâle și batgiocurile lumii
în obraz ne-au știupit.

Deci noi, ticăloșii,
ca niște drepte și credincioase slugi,
ce ieste adevărul dzicem
și mărturisim
(că slugii adevărate
moartea pedepsită
în slujba stăpânului,
decât viața fericită
de la nepriietin pricinită,
mai fericită-i ieste).
Și pre cât a cunoaște putem,
Șoimul și Bâtlanul mai în multă vreme
între noi de să vor afla,
nu numai căci mari împiedecări ne fac,
ce încă și la mai grele primejdii
statul lucrurilor să aducă poate.
Iară aceștea lipsind,
bună nedejde avem
că, după măiestriile carile avem
să întindem,
în scurtă vreme din colții noștri
tot nu va scăpa
și iarăși voia și porunca la voi,
iară slujba și nevoința la noi
va rămâne”.

De aceasta carte
nu puțin să tulbură Corbul,
mai vârtos că de la alții
asemenea cu acestea audzisă
(că picătura adese căzută
piatra,
iară sicofandiia adese făcută
inima despică).
Și așe, îndată în locul Șoimului
pre Uleu trimasă,
Șoimului poruncind ca cum mai curând
înapoi să să întoarcă,
căci acolea de alte vânători
ieste trebuitoriu.

Așijderea, Bâtlanului porunci
ca prin gârle a mai îmbla
să să părăsască,
iar amintrilea făcând,
Corbul când crăngăiește,
bine știe el
ce feliu de menituri menește.
Șoimul, după luarea poruncii aceștiia,
câtva în chibzuiele stătu
și nu în puține chitele întră,
merge-va înapoi,
după poruncă, au nu va merge?
Socotind că de nu,
și toate câte dulăii scrisese
era adevărate,
însă dintr-însele unele fiind,
prepus avea
(macar că de scrisoarea
dulăilor știre nu avea)
să nu i să cumva
fi fost lucrurile descoperit

(că vicleșugul, când în gând întră,
ca șoarecele țițiiește,
iară când să descopere,
ca leul răcnește).
Deci câteva pricini de zăbăvire scornind,
cărți la Brehnace și la Cucunos scrisă,
ca pentru pricina așe în grabă
[a] chemării lui să să înștiințedze.
Carii, cevași macară grijă să nu poarte,
răspuns îi dederă,
că deși Corbul putere epitropii pasirilor are,
însă clonțul Corbului
pe capul Șoimului
să să puie, nime din pasiri nici va priimi,
nici va învoi.

Într-aceste dzile și Uleul sosi,
carile, cu dulăii,
cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să,
pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie,
cum vor face și de ce s-ar apuca,
la sfat stătură.
Râsul cu Hameleonul,
după pestriciunea ce avea,
mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia.
Deci Hameleonul îndată
fumul spurcăciunii
și duhul înșelăciunii
gros
și întunecos
slobodzind:

„Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul,
meșterșugul maghiii [magiei] foarte bine am învățat,
în care meșterșug deplin învățat
și pre alt chip, carile acmu aicea să află,
știu, cu carile împreună, de va vrea,
o mreaje să împletim,
adeverit sint că ori în ce fundul pământului
Inorogul ascuns ar fi,
meșterșugul mrejii
și puterea vrăjii
la înșelăciune îl va aduce.

Că Vulcanul pre Mars
cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză
și mreaje de fier împletind,
descântecul vrăjii în stele scris
și tipărit
l-au lăsat,
pre carile meșterșugul a-l citi
putând,
după cursul stelelor
și după învățătura trupurilor cerești
urmând,
din mreajea carea vom împleti
orice cât de iute
și de tare ar fi,
într-însa a nu cădea
și nescăpat a nu să ținea
cu putință nu ieste”.

Iară chipul acela
era o jiganie dintr-altă monarhiie,
însă mare plată dacă i să da,
cu vrăjile lui
toată răutatea a nu face nu să feriia.
La acea jiganie cu toții mărgând,
întâi poveste îi spusără,
adecă precum nepriietin
de cap pre Inorog au
și precum în multe chipuri ispitind,
nicicum la mână să-l aducă
n-au putut.
Apoi stihurile cele de aur,
pre carile Camilopardalis
de la capiștea Pleonexiii le învățasă,
citindu-i,
cu mare plecăciune i să rugară,
ca după înalt și adânc meșterșugul ei
o mreaje să le mrejască,
cu carea pre acel iute și neprins nepriietin
a prinde să poată.

Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea),
plăcute stihurile lor audzind,
prinsă bucuroasă
și carea dintre jigănii
în partea Inorogului să ține întrebă.
Ei precum afară din Fil
pre altul nu știu răspunsără.
Atuncea jiganiia, belindu-și budzele
și rânjindu-și dinții,
râdzind
și cu capul clătind,
dzisă: „Dară Șoimul și cu Bâtlanul,
mai în trecutele dzile,
cu numele tuturor pasirilor viind,
mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje
cu carea să poată vâna corbi.
Au și Corbul împotriva voastră ieste?

(Atuncea ei pentru povestea Molii
mai cu deadins să adeveriră,
însă deodată [deocamdată] cu tăcerea o trecură.)
Ce de vreme ce Filul de Inorog
și Inorogul de Fil să ține,
și alta înainte
a vă pune am,
pre carea priimind-o,
și eu mreaja a vă împleti
voiu priimi.
Să știți, dară,
că odânăoară
Vidrii am împletit o mreaje,
cu carea au prins pe Fil,
ce, nefăcându-mi-să plata
carea îmi giuruisă,
de asupra Filului
asupra Vidrii am întors descântecul
și într-aceiași mreaje
Vidra s-au prins.

Apoi, și Filul de cuvânt rămâind,
de asupra lui vrajea mi-am luat
și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut.
Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă
de viți lua,
mreaje cu carea pre Inorog să prindeți
voi împleti
(de noroc era Inorogul
cu primejdiile sale datoriile altora a răsplăti,
precum întâi pentru Hameleon crocodilului,
așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii).

Atuncea dulăii și alalți cu toții
de plată tare să apucară
și spre aceasta cu blăstămi
și cu giurământuri vârtos să legară.
Spurcata jiganie cuvinte
din multe silave alcătuite
din limbă a bolborosi
și din budză a șopti
începând, descântecul vrăjii
asupra Inorogului descânta.

Iară Râsul și cu Hameleonul,
înainte-i îngenuncheați,
cu coadele dulăilor spuma de pre gură ștergând,
ca unui bodz i să închina
(că icoana bodzului
și vrajea vrăjitoriului,
precum la cei înțelepți tot o ocară,
așe la cei nebuni tot o cinste
are).
Deci ei mreaja acmu giumătate împletită
pre mâne gata să o ia
adevărat știind,
cu mare veselie jiganiii mulțemită făcând,
la alte a străjilor întărituri
să orânduiască să dusără.

Iară nu după mult ce ei ieșiră,
în locul lor Șoimul împreună cu Bâtlanul sosiră
(că Șoimul, limba jigănii neînțelegând,
pre Bâtlan în loc de tălmaciu cu sine purta),
căriia
de chemarea lui înapoi
și precum să margă au socotit
îi spusă
și precum de acmu înainte
asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă,
căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.

Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adânc
nu prea socotind,
sau socotind și vrând,
pentru mreajea carea asupra Inorogului au împletit,
Șoimului spusă.
De care lucru, Șoimul înțelegând,
mai multă acolea zăbavă nu făcu,
ce îndată ieșind,
de nevinovățiia Inorogului
și de nepocăită răutatea Corbului
aminte aducându-și,
așijderea de giurământurile carile
încă nu de multă vreme
amândoi făcusă pomenind,
îndată Inorogului știre trimasă
că jiganiia vrăjitoare
cu lingușiturile dulăilor
și cu grea plata Corbului,
mreaje cu descântec asupra lui au împletit,
de carea foarte aminte
să-i fie.

Iară el de Corb chemat fiind,
ieste într-acolo preste puține dzile
să purceagă
și după cuvântul dat vecinic priietin să-l știe.
Acestea Inorogul înțelegând,
la lăcașurile Cucoșului să suisă
(precum mai denainte s-au pomenit),
unde pășune de biv,
ape limpedzi,
izvoare răci,
grădini cu flori,
livedzi cu pomi,
pomi cu roadă
și roadă de toată dulceața
avea,
în fel de fel de desfătări
și în divuri,
în chipuri
de dezmierdări viața își petrecea.

În scurt, să dzicem,
în toată negrijea și lineștea să afla,
fără cât una nu mai lipsiia,
adecă depărtarea
de la locurile sale,
și alta prisosiia,
adecă starea fericirii
și nemutarea norociii
nepriietinilor lui.

Într-acesta chip Inorogul nefericirea
într-un chip cani cu de-a sila
în fericire întorcând
(că de multe ori răbdarea,
de fierul suferelii vasul legându-și,
pre cele nepărăsite valurile fortunii
încălecând
biruiește),
vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste)
ce cale îi va arăta
și ce meșterșug îl va învăța
aștepta.

Did you like this? Share it: