Zi: 15 ianuarie 2013

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 la Faptele Apostolilor [3]

3 comments

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima parte și a doua.

***

Și au rostit cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Și mulțimea celor care au crezut avea o singură inimă și un singur suflet (4, 31-32).

Înțelegi că, împreună cu harul lui Dumnezeu, și ei și-au adus partea lor?

Căci oriunde, ar trebui să luați seama bine, că împreună cu harul lui Dumnezeu, își împlinesc și ei partea lor[1].

Adică așa cum a spus mai sus Sfântul Petru: Argint și aur nu am (3, 6); și iarăși că erau cu toți împreună.

Dar acum, spunând că au fost ascultați, Sfântul scriitor începe să vorbească de asemenea și despre ei, anume ce virtute au arătat.

Mai mult decât atât, el este pe cale să înceapă povestirea despre Safira și Anania, și, vrând să arate comportarea detestabilă/ odioasă a acelei perechi, mai întâi vorbește despre comportamentul nobil al celorlalți.

Spuneți acum, iubirea lor a născut sărăcia, sau sărăcia a născut iubirea?

După părerea mea, iubirea a născut sărăcia, și apoi sărăcia a legat strâns corzile iubirii.

Căci luați aminte ce spune: Erau toți cu o singură inimă și cu un singur suflet.

Iată, inima și sufletul sunt cele ce fac pe împreună.

Nici nu a zis niciunul dintre ei că ceva din lucrurile pe care le avea erau ale sale. Ci aveau toate lucrurile în comun. Și cu multă putere Apostolii și-au adus mărturia lor despre Înviere [a lui Hristos] (4, 32-33).

Această frază îi arată pe ei fiind ca niște persoane cărora li s-a încredințat o depunere.

El [Sfântul Luca] vorbește despre aceasta ca despre o datorie sau obligație: că și-au adus mărturia lor cu îndrăzneală și s-au achitat față de toți.

Și mare har era asupra lor a tuturora. Nici nu era acolo între ei cineva care să ducă lipsă (4, 33-34).

Se simțeau exact ca și cum s-ar fi aflat sub acoperișul părintesc, toți pentru o vreme împărțind [bunurile] la fel.

Să nu fie spus [un lucru ca acesta], că deși păstraseră într-adevăr restul [o rezervă], totuși o făceau cu sentimentul că bunurile pe care le păstrau erau încă ale lor.

Nu, împrejurarea minunată este aceasta, că mai întâi și-au înstrăinat averea, și astfel au păstrat restul, cu scopul ca cele păstrate să nu vină [să nu parvină celor în nevoie] ca de la bunurile lor private, ci ca de la o proprietate comună.

Căci toți câți erau proprietari de pământuri sau de case le-au vândut pe acestea și au adus prețul lucrurilor pe care le-au vândut și l-au pus pe el jos, la picioarele Apostolilor. Și împărțirea [lui] s-a făcut către fiecare om așa după cum [fiecare] avea nevoie (4, 34-35).

O mare dovadă de cinstire este aceasta, că l-au pus pe el jos, la picioarele Apostolilor.

Și Iosif, care a fost supranumit Barnaba de către Apostoli (care înseamnă, tâlcuit, „fiul mângâierii”) (4, 36).

Nu cred că acesta este același cu tovarășul lui Matia, căci acela mai era numit și Iustus [și Barsaba[2], iar acesta Iosif] și „Barnaba” [„fiul mângâierii”].

De asemenea, cred că și-a primit numele de la virtutea sa, fiind vrednic și potrivit pentru această îndatorire.

Un levit, și din țara Ciprului, după naștere [originar din Cipru] (4, 36).

Luați aminte cum în toate împrejurările sciitorul indică încălcarea Legii [de către evrei].

Dar cum era el totodată [și levit] și cipriot după naștere?

Pentru că ei, mai apoi, s-au mutat chiar [și] în alte țări, și tot erau numiți leviți.

Având pământ, l-au vândut, și au adus prețul și l-au așezat la picioarele Apostolilor.

Haideți să revedem cele ce s-au spus!

Și fiind lăsați liberi, au mers la ai lor și le-au povestit toate cele pe care arhiereii și bătrânii le spuseseră lor (4, 23) (Recapitulare 4, 23).

Vedeți conduita neostentativă a Apostolilor și lărgimea cugetării lor.

Nu au povestit lăudându-se, să zică: Cum i-am servit pe preoți?

Nici nu au avut ambiția să fie cinstiți.

Ci [dimpotrivă], citim: au mers la ai lor.

Luați aminte cum ei nu se aruncă pe ei înșiși [în fața] ispitelor, ci când vin ispitele, [atunci] cu curaj le îndură.

Dacă ar fi fost un altul dintre ucenici [alt fel de ucenici/ ucenicii altcuiva], poate că, încurajat de înfățișarea mulțimii, ar fi insultat, poate că ar fi lăsat să-i scape chiar expresii dure.

Dar nu [au procedat] astfel acești adevărați filosofi.

Ei fac toate cu blândețe și cu delicatețe.

Și când au auzit acestea, citim, într-un singur cuget și-au ridicat glasul către Dumnezeu, și au zis (4, 24).

Acel strigăt a provenit din bucurie/ desfătare [delight] și [din] mare emoție.

Astfel sunt cu adevărat rugăciunile care își împlinesc rostul[3]: rugăciuni pline de adevărată filosofie, rugăciuni aduse pentru asemenea scopuri, de asemena persoane, în asemenea împrejurări, într-un asemenea fel.

În timp ce toate celelalte sunt abominabile și profane.

Stăpâne, Dumnezeule care ai făcut cerul și pământul, și marea, și toate cele care în ele există.

Luați aminte cum nu spun nimic inutil/ nefolositor, nu [ca] vorba și scornelile unor femei/ neveste bătrâne, ci vorbesc despre puterea Lui.

La fel cum Hristos Însuși le-a spus evreilor: Dacă Eu prin Duhul lui Dumnezeu scot afară demonii [Mt. 12, 28; Lc. 11, 20], iată că și Tatăl de asemenea vorbește prin Duhul.

[1] Adică Sfinții își aduc și ei contribuția, ca oameni, prin râvna pe care o arată, conlucrând astfel cu harul lui Dumnezeu.

[2] Cf. Fapt. 1, 23.

[3] Literal: își fac treaba.

Cine ți-a spus că ești singur?!

One comment


  • ÎPS Calinic Argatu: „Trăim într-o lume a vitezei. Oamenii nu mai au răgaz pentru micile bucurii ale sufletului. Datoria Bisericii este să propovăduiască Cuvântul Domnului, indiferent de mijloace. De aceea, nu trebuie să considerăm tehnologia ca fiind o piedică, ci să ne ajutăm de ea. Mihai Eminescu este mai mult decât un mare poet, el este un simbol naţional şi emblema noastră culturală. Biserica are datoria morală de a fi nu numai un locaş cult ci şi unul de cultură”.
  • „Topul prenumelor acordate în 2012 la nivel naţional băieţilor arată că 12.082 de bebeluşi au primit prenumele de Andrei, 7.838 – David, 7.573 – Alexandru, 5.833 – Gabriel, 5.124 – Ştefan, 4.793 – Ionuţ, 3.909 – Mihai, 3.756 – Cristian, 2.768- Darius, 2.701 – Daniel. Când vine vorba de fete, topul prenumelor la nivel naţional arată că, în 2012, 21.101 de fete au primit numele de botez Maria, 5.598- Andreea, 5534- Elena, 5.327- Ioana, 4.242 – Alexandra, 3.161 – Ana, 3094 – Antonia, 3.008 – Daria, 2.989 – Gabriela, 2.783 – Ştefania”.
  • „La Academia Română a avut loc, astăzi, 15 ianuarie 2013, o sesiune dedicată Zilei Culturii Naţionale şi poetului naţional Mihai Eminescu. La acest eveniment a participat şi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României. La finalul sesiunii, Preafericirea Sa a rostit un cuvânt de binecuvântare şi a caracterizat desfăşurarea întrunirii prin dictonul „sufletul culturii este cultura sufletului”: „Ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei care contribuie în mod constant la promovarea culturii naţionale, desigur, în context internaţional. Pentru noi Eminescu este un român modern în orice împrejurare, care evită în acelaşi timp dizolvarea românului într-un internaţionalism invadator şi izolarea lui într-un provincialism autosuficient. Această atitudine se poate cultiva constant prin discernământ critic în selectarea valorilor şi prin spirit creator în realizarea sintezelor vitale şi binefăcătoare nu doar pentru individ, ci şi pentru naţiune”.
  • Copila Oanei Dobre:

Istorie II. 13

13 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Grădina Sfântul Gheorghe era împrejurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou[1] și fusese amenajată de Sfântul Constantin Brâncoveanu[2]. Statuia Sfântului Constantin, din fața Bisericii, a fost sculptată de Oscar Han[3] în 1939[4].

Până în martie 1847, când totul a ars, împrejurul Bisericii era un han foarte mare, cu prăvălii și privnițe ale negustorilor[5].

Grădina Sfânta Vineri era în jurul Bisericii cu același nume[6], în spatele Magazinului Unirii de azi.

Grădina Șlater, după numele proprietarului, Johann Schlatter, și era lipită de Grădina Cișmigiu[7].

Grădina Spirea era pe locul Muzeului Militar Central[8], ce a fost distrus de un incendiu în 1940[9].

Grădina Stavri se afla pe strada Academiei, între străzile Edgar Quinet și Biserica Enei[10].

Acum, pe locul ei, este Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”[11].

Grădina cu Tei era pe moșia Colentina a domnului Grigore Ghica. Era o adevărată pădure de tei[12].

Grădina Union era pe strada Câmpineanu și își avea numele de la colonia elvețiană Union-Suisse, întemeiată în 1840 și formată din 140 de membri[13].

Grădina Văraru se afla pe Calea Rahovei. Cale ce a purtat numele de Podul Calicilor, apoi de Podul Caliții și, din 1878, s-a numit Calea Rahovei[14].

Grădina Zdrafcu era pe Bulevardul Elisabeta și avea o suprafață foarte mare. Restaurantul ei era renumit pentru mâncarea românească și vinurile alese[15].  A fost dărâmată în 1904, când s-a lărgit bulevardul[16].

Grădina Cișmigiu „este cea mai veche și mai frumoasă grădină publică a Bucureștilor”[17]. Are o suprafață de aproape 16 hectare și e amenajată ca un parc englezesc[18].

În sec. al 19-lea, Cișmigiul era cunoscut ca Grădina lui Dura neguțătorul și era mult mai extins decât cel de azi[19].

Cel care a aranjat Grădina Cișmigiu a fost grădinarul peisagist german Wilhelm Mayer, începând cu 1847, când a fost chemat în București de domnul Gheorghe Bibescu[20].

În 1852 Cișmigiul a fost împrejmuit cu uluci pentru prima oară[21]. Pe lac, vara, se făceau plimbări cu barca și iarna lacul devenea patinoar[22].

Rădvane = calești[23]. Caretă = căruță nemțească[24].

Doctorul grec Spirea deținea, în sec. al 18-lea, Dealul Spirea și Biserica Spirea[25].

Domnul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) se plimba într-o „caleașcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur”[26].

În 1786, la București, un negustor ungur vindea trăsuri, una costând între 180 și 200 de galbeni[27].

La 1890, plimbatul cu trăsura prin București costa 2 lei pe oră[28].

La începutul secolului al 20-lea, la București funcționau 850 de trăsuri cu doi cai și 150 de cupeuri pentru zi și 200 de trăsuri de noapte…asta pentru o populație de 300.000 de locuitori[29].

Vizitiii [cei care conduceau trăsurile] erau plătiți cu 30 de lei pe lună, „plus hrana în natură sau bani”[30].

Patronul birjarilor bucureșteni era Sfântul Gheorghe și Biserica lor era Biserica Sfântul Ion-Moși[31].

În 1895, corporația birjarilor, numită Fulgerul, cuprindea 1.200 de birjari și avea un capital de 2.500 de lei, și ea ajuta, la nevoie, pe membrii și familiile lor[32].

Din primăvara lui 1872, datorită unei societăți engleze, Bucureștiul a avut tramvaie cu cai[33]. Biletul era 15 bani, dacă stăteai jos și 10 bani, dacă te mulțumeai să călătorești în picioare[34]. Și pentru că nu știa să pronunțe cuvântul tramvai poporul denumea noul mijloc de transport Traivan, Trangavan sau Tranca-fleanca[35].

În câte un vagon de tramvai încăpeau 20-25 de persoane[36].

Ploaia te face „ciuciulete”[37].

Biserica Bucur, la 1880, avea un pridvor de lemn și garduri solide de cărămidă[38].

Prima linie electrică de tramvaie din București s-a numit Nr. 14 și ea lega Cotroceniul de Obor[39].  Vagoanele acestei linii au fost verzi la început și din 1916 au devenit galbene[40].

Tramcarele lui Toma Blându și Ștefan Mihăiescu funcționează între 1891 și 1904[41]. Erau galbene[42].

Teatrul de la Cișmeaua Roșie a ars în 1825[43]. Teatrul Momolo, în 1833, e construit de Ieronim Momolo, „fost bucătar și om de afaceri” și este luminat cu lumânări de seu și cu „câteva lămpi cu ulei de rapiță”[44].

În octombrie 1833, la București, se înființează Societatea Filarmonică, de către Ioan Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu[45].

Teatrul Național a fost inaugurat pe 31 decembrie 1852, într-o zi de miercuri, la ora 20.00[46]. Și atunci s-a jucat Amantul împrumutat de către actorii români Costache Caragiale, Costache Mihăileanu, Lăscărescu, Diamant, Ralița Mihăileanu, Niny Walerry, Marița Blonda, Catinca Mihăescu și Raluca Stavescu[47].

Domnul Țării a fost prezent iar Cezar Bolliac a descris evenimentul[48].

În primii doi ani de funcționare, Teatrul Național a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854, datorită negustorului german Carol Knappe, cu lămpi cu ulei de rapiță[49]. Apoi va fi luminat cu gaz aerian și cu lumină electrică[50].

La mijlocul secolului al 19-lea tineretul român era ahtiat după baluri[51]. La Teatrul Slătineanu și la Hanul lui Manuc aveau loc câte trei baluri pe săptămână[52].

Biletul la balul din 31 decembrie 1855, de la Teatrul Național, a costat 7 sfanți de persoană[53]. Numai că, din indispoziția patroanei, el s-a amânat pentru 4 februarie[54].

[2]  George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 249.

[3] Ibidem.

[5] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 249.

[6] Idem, p. 250.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 271.

[10] Idem, p. 251.

[11] Ibidem. A se vedea: http://www.uauim.ro/.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 252.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 253.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 254.

[21] Idem, p. 255

[22] Idem, p. 258.

[23] Idem, p. 276.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 277.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 280.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 284.

[32] Idem, p. 285.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 286.

[37] Idem, p. 288.

[38] A patra fotografie de după p. 288.

[39] Idem, p. 291.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 292-293.

[42] Idem, p. 293.

[43] Idem, p. 298.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 307.

[47] Idem, p. 307-308.

[48] Idem, p. 308.

[49] Idem, p. 309.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 310.

[54] Ibidem.