Despre unul dintre cazuri

Nu trebuie să ieși în față ci trebuie să ai operă pe care să o scoți în față. Ea vorbește în locul tău, ea vorbește pentru tine, ea te clădește în alții…Tu doar confirmi, prin prezența ta, că toate pe care le-ai scris au ieșit din tine.

*

Liniștea cărții e liniștea pe care tu i-ai dat-o. Și o carte ce nu are liniște și nici sinceritate e o muzică neurastenică.

*

Orice perioadă de sărăcie financiară crește invidia în oamenii slabi de caracter. Pentru că văd neșansa lor, în mod greșit, în binele tău muncit. De fapt: clasica întâlnire dintre lene și excelență.

*

Dacă oamenii ar fi atenți nu ar mai fi atât de grobieni. Neatenția egoistă e o sursă continuă de dezordine.

*

Iubesc să văd oameni prezenți în fața mea. Pentru că, cel mai adesea, sunt rupți de privirea directă în ochii tăi. Sunt la mii de kilometri distanță de locul în care tu îi privești

*

Timpul spovedaniei e un timp cu lucruri decantate, bine formulate, plânse. Tocmai de aceea a veni cu povești dezlânate la Spovedanie și nu cu păcate scurt precizate și bine înțelese înseamnă a nu te fi pocăit nicio clipă pentru păcatele tale.

Căci care sunt păcatele tale…dacă tu nu ai cugetat zile, ore, minute în șir la ele și nu ți-ai cerut iertare pentru ele de la Dumnezeu? De care lucruri te faci vinovat…dacă tu îmi spui ce îți face soțul, soția sau pisica la Spovedanie?

Și asta înseamnă pierdere de timp, multă pierdere de timp…și nu seriozitate cuprinzătoare.

*

Cine știe să se spovedească…știe ce îl doare.

„Am mințit, am drăcuit, am fost nemilostiv, am fost invidios, m-am enervat, am fost nerecunoscător etc.”…așa se spovedesc păcatele!

E ca atunci când mergi la spital: mă doare ochiul, mi-am rupt mâna, îmi scot măseaua…și mă duc la cabinetul care se ocupă cu așa ceva.

A nu putea să-ți formulezi durerile…înseamnă a nu fi conștient de durerile tale. Și durerea păcatelor cere conștiență, schimbare, luare de hotărâri…și nu fanfaronadă.

*

Cred că cel mai adesea se confundă imaginația religioasă cu duhovnicia. Tocmai de aceea, cei plecați cu capul în nori, în norii închipuirii de sine, par foarte „duhovnicești”, când duhovnicia e de un realism și de o seriozitate cutremurătoare.

Și e jalnic să vezi oameni care vorbesc despre lucruri citite despre Sfinți…care n-au trecut niciodată prin ei…

*

Sinceritatea e mereu o cenzurare de sine.

*

Sărăcia nu te umilește pentru că nu ai ci prin faptul că nu mai ești văzut ca om. Te transformi în mila sau indiferența tuturor.

*

Nu știu cum e să gândești plat. Sau ca un zid

*

E multă disperare sub sinceritatea oamenilor care vor să dea bir cu fugiții…

*

Înțeleg de ce oamnii se ratează: pentru că se amăgesc cu faptul că pot fi alții. Alții decât sunt în mod fundamental

*

Nu renunța la frumusețile pe care le ai în tine! Nimeni nu îți va putea aduce înapoi fericirea simplă.

*

Cugetarea e o dorință a împlinirii. Numai că Cel ce ne împlinește pe noi e mai presus de toate cugetările dorite.

*

Poemele sunt pentru ca să scapi de lucrurile care nu te lasă să fii frumos la inimă.

*

Că asculți muzică rock, hip-hop, populară sau psaltică…mereu dai de porțiunile repetitive. De repetițiile de stare. Semn că muzica e ritm nu pentru ritm ci pentru o stare. Pentru ca să rămână ceva în tine…după muzică.

*

E penibilă persoana care consideră că a fi intelectual înseamnă a avea morgă de Bellu. Iar intelectualii, cel mai adesea, pentru ca să capete „trecere” în fața celor care nu știu cu ce mână se mănâncă icrele negre, stau țepeni ca în tron și la TV și în online și la prezentări de carte…dar, mai ales, în cărți. Semn destul de clar că suntem niște penibili efeminați dacă nu mâncăm cu aceeași mână…și brânză cu roșii.

*

Eu vorbesc personalizat cu oamenii. Nu după măsura rangului lor ci a sufletului lor…De aceea nu veți găsi doi inși care să spună aceleași lucruri despre mine. Și nici cu tine nu voi vorbi…ca și cu alții. Mereu tu vei fi unic pentru mine și cu cât îți va fi sufletul mai mare pe atât te voi duce și mai adânc în sufletul meu. Asta nu înseamnă că vei ști totul despre mine…sau eu despre tine.

Școala de cunoaștere

Românii își vor copiii cu școli și cu facultăți, dar nu își vor copiii…studioși.

Nu îi vor doldora de cunoaștere, dedicați menirii lor, pentru că, tot ei zic, multa cunoaștere…tâmpește.

Ei vor ca școlile și facultățile să îi facă doar apreciați, bine văzuți, respectați, cu faimă.

Nu și să îi cunoască ei înșiși, să îi respecte, să le înțeleagă aspirațiile.

Și mai ales, nu înțeleg studiul mult și greu  urmat de…sărăcie. De umilință. De simplitate și modestie.

Adică cum? Au învățat atâta degeaba?

E manelistul cutare sau magnatul cutare, care n-are prea multe studii, mai deștept?

Și societatea românească merge prost, pentru că…gândește prost.

Pentru că judecă doar în termenii parvenirii și nu-i acordă școlii și studiului o valoare intrinsecă și un rol esențial în devenirea omului.

Dar…tot omul de rând vrea caracter de la intelectuali, pretinde verticalitate și conduită ireproșabilă.

Însă acestea nu se nasc fără a urmări sensul înalt al educației și nu pe cel meschin.

***

Poți să întâlnești persoane pe care discuția ta cu altcineva să le enerveze, chiar dacă nu are absolut nimic de-a face cu ele.

De ce?

Pentru că nu înțeleg…despre ce se vorbește.

E ca și cum ai vorbi cifrat, iar ei se simt brusc deranjați de faptul că…nu înțeleg toate codurile.

Însă tu nu ești de vină pentru că ei nu știu fizică nucleară, să zicem. Filosofie. Sau matematică superioară.

Dar sunt vexați că tu știi.

Ar vrea oare să fie atotștiutori?

S-ar simți în stare?