Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 ianuarie 2013

Istoria ieroglifică. În versuri [30]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29.

Intr-acea vreme,
una din jigăniile streine
(carea nici cu o monarhiie parte nu avea),
la Inorog viind,
veste ca aceasta îi adusă:
„În părțile noastre, dzice, vrăjitoare să află
carea cu puternice vrăjile ei
apa în piatră
și piatră în apă
întoarce.
De a căriia nume Filul audzind,
la dânsa au mărs,
carile cu atâta a trupului mărime ce are,
umilite închinăciuni
și până la pământ plecăciuni
îi făcea
și cu răvărsate lacrimi
și îndesite suspinuri
îl ruga
ca,
milostiv spre dânsul arătându-să,
vrajă să-i vrăjască
și o mreaje să-i împletească,
cu carea strutocamile a vâna
să poată.

Și aceasta făcându-i-să,
cu mari giurământuri să lega,
precum și cea dintâi
și ceastă de acmu plată
în scurtă vreme îi va face
(că scăpatul la minciuni
și lacomul la giuruințe mari
pre lesne inima își dau)”.

Jigania lacomă, nu atâta pentru umilință
(că lacomul a să milostivi n-au învățat
și, de-au și învățat,
până a nu învăța, au și uitat),
cât pentru grele giuruințăle Filului,
prinsă bucuroasă,
însă cu această socoteală,
adecă întâi de frățiia
și tovărășiia
Inorogului de să va lepăda.

La care cerere, Filul, cu mare
ciudesa și mirarea
a toată zidirea,
cuvântul își dede,
socotind că cu vicleșug,
vicleșug va vicleni
și cu amăgeală,
amăgeala va amăgi,
ce în zădar.

Că macar
că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti,
lațurile întinsă
și silțele supusă,
ce, sau meșterșugul îi era minciunos,
sau, de nu era minciunos,
era neputincios,
de vreme ce în multe chipuri voroava își schimba,
că uneori dzicea
că mreaja
asupra Corbului au fost menită,
alteori dzicea
că asupra Struțului ieste împletită,
iară mai pre urmă dzisă că,
de nu să va strica
vâlfa Inorogului,
mreajea lui ceva
să vânedze nu poate,
căci cu cornul Inorogului are antipathia

(aceasta și socoteala putea da,
de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia,
iară cornul Inorogului
precum purtătoriu de viață ieste,
cine va tăgădui?).
Deci de va fi voia
Filului ca în mreaja
ce împletește
struți să vânedze,
întâi cu Corbul prieteșug făcând,
de împreunările Inorogului
așeși de tot să să părăsască.
Iară amintrilea, nici vrajea,
nici mreajea
în ceva a-i sluji poate.

Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea
să amăgiia,
sau lăcomiia vânatului spre strâmbătate ca aceasta
cu totul a să da
îl împingea
(atâta nesățioasă pofta cinstei
pre cei ce o doresc orbește,
cât pentru râsul unui ceas de astădzi
plânsul unui an ce vine nu socotește).

Așe, Filul, nu numai cu mari giurământuri,
precum de multă vreme
nici să-l fie vădzut să giura,
ce încă precum de l-ar ști unde să află,
singur el știre vânătorilor ar da.
Așijderea,
adăogea dzicând,
precum și el cunoaște
că pricina a toată tulburarea
a acestor doaă monarhii
Inorogul ieste,
și, până el suflă,
acestea să răzsufle
peste putință ieste.

Într-acesta chip și vrăjitoarea pe Fil,
și Filul pe vrăjitoare
a amăgi socotiia.
Că vrăjitoarea gândiia
că de va vâna
pre Inorog, fără greș prețul mrejilor
de la dulăi își va lua,
iară Filul chibzuia
că de va vâna
pre Strutocamilă, pre alte dobitoace
spre sine a le întoarce
pre lesne-i va fi,
și atuncea Corbul, vrând-nevrând,
spre pace a pleca
îi va căuta.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra
(precum mai pre urmă sfârșitul au arătat),
că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.
În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă.

De care lucru, Râsul, Hameleonul și alalți dulăi,
de știre luând, nu în puțină frică întrară
și nu mică întristare luară
(că voia rea
din dreptate mângâierea
în curățeniia inimii pune,
iară întrista rea
din strâmbătate frica
răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară.

Iară, ah,
iar, vah,
iar, ai,
iar vai!
Bolnavul să însănătoșadză,
nepriietinul să învârtoșadză,
lângedul să țăpinește,
slabul pașii își sprijenește,
iată, mai mortul să scoală
și pre noi, pre vii, mai ne omoară.

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.
Vremea lui lină,
noaâ tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători.

În scurt, în ceva
și în cineva
nedejde, credință
și adevărată priință
n-au rămas.
Bine ar fi
dară de-ar fi
cu putință monarhiii
noastre altă chivernisală
să să puie,
jiganiia aceasta cu blândețe și cu binișor,
iar nu cu îndârjie și cu rău
ieste de domolit.

Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn
și toate trudele în zădar
ne scoasă,
iată, lui locul a să lărgi,
iară noaâ a să strâmpta
au început,
până în cea
de apoi sfârșitul cum va vini
cine poate ști?

(Că de multe ori în locul celui nedejduit
și așteptat sfârșit,
cel nenedejduit
și neașteptat
a vini poate).
Și aceasta nu numai unui chip privat
și deosăbit,
ce a tot trupul publicăi de nemutat
primejdie va aduce.

De care lucru, și noi, nu numai pizma
și voia unuia a urma,
ce folosul cel de obște a căuta
ni să cade (că între muritori
mai cinsteșă și mai adevărată laudă
a să agonisi nu poate decât carea
cu folosul a toată publica s-au câștigat).

„Deci, pre cât socotesc, Dulăul cel bătrân dzisă,
de tot adevărul lucrului
(toate colachiile de la mijloc râdicând),
Corbului să spunem,
ca doară și el socotelelor
și pizmelor sale sfârșit a pune va putea
(că de multe ori unde cuvântul
a isprăvi nu poate,
isprăvește bățul)
și doară mai spre bună minte
inimile îmbelor părți a întoarce
vom putea,
ca într-acesta chip,
precum vrăjmășiii lor sfârșit,
așe trudelor noastre coneț
a afla să ne învrednicim”.

De acestea cuvinte Râsul hohotiia,
iară Hameleonul fisiia,
pre carile unul în râs,
altul în vis le tâlcuia
și, ca cum sfaturi de batgiocură ar fi, le măscăriia,
de vreme ce bine știia
că cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor a fi
dzicea.
Și așe, dintr-aceste a pricii scântei,
între vânători focul gâlcevii
și a dihonii
a să ațița începu.

De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra,
însă într-adevăr a lătra
într-acesta chip începu:
„Audziți voi, jiganii, nu atâta pre dinafară,
pre cât pre dinluntru văpsite,
agiunge-vă cât până acmu
și până într-atâta monarhiile ați amestecat
și toată și mai nestânsă iasca vrăjbii
între dânsele ați aruncat.

Puneți-vă hotar și țenchiu răutăților voastre,
părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății
în mâna lăcomiii a alcătui,
fie-vă de sațiu, cât în vremea a patrudzăci de ani,
ca valurile țărmurile,
nepărăsit, voi monarhiia Leului
cu fel de feliuri de areți și de mihanii
a o izbi
și din tuspatru colțurile a o scutura
nu v-ați săturat,
pre carea, iată, la cea mai de-apoi
și netămăduită răzsipă ați adus-o.

Au și monarhiii Vulturului
același cântec viți să cântați ?
Au și pe publica pasirilor
cu aceleași veninate
și fărmăcate
drojdii viți să îmbătați?
Au nu cunoașteți
că de vreme ce cu răutate
ceva a să săvârși nu să poate,
sfârșit și istov răutății a pune trebuie?

Și de nu spre altă nedejde
calea să deșchide,
încailea vremea a chivernisi
și schimbările tâmplărilor a pândi
a înțelepților lucru a fi să socotește
(că spre vânt a știupi ș
i piatra la deal a pohârni
aievea lucru nebunesc ieste)”.

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:
„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta.
Au nu Inorogul mai mult dobitoc
cu patru picioare decât pasire cu pene
și cu doaă aripi ieste?

Au pasirile pentru dobitoc
mai chiar și mai adevărat
decât dobitocul vor giudeca?
Au în cele streine
decât în cele ale sale
cineva mai mult a filofisi poate?
Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.

Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.
Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm.

De unde adeveriți sintem că totdeauna inima-i,
gândul și, de i-ar fi cu putință, și fapta
spre răzsipa Corbului
și spre prăpădeniia monarhii Vulturului
au stăruit.
A căruia fire
din începuta vrăjmășie
a să întoarce
preste toată cuprinderea scotelii ieste
și mai vârtos adevărul a grăi
de vom vrea,
el atâtea gonituri,
lovituri
și netămăduite rane,
carile de la noi au luat,
și atâtea de viață primejdii,
în carile le-am adus,
cu ce minte socotiți
că din tabla inimii sale le va putea șterge?

În zădar, dară, ca acestea gândiți și sfat,
ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiți.
De care lucru, a mea sentenție ieste,
de acmu înainte,
(decât prieteșugul cu prepus
și ascuns
neprieteșugului,
la ivală mai de folos ieste.
Căci vrajba
la ivală fiind,
paza
și strajea
despre vrăjmași mai trează
și mai deșteptată stă).

Iară amintrilea, în leagănul îngăimării,
somnul peirii
fără veste și când nici vom gândi,
atuncea ne va stropși”.
Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe,
în valurile tulburării, să bătea,
de vreme ce din gură neîncredințarea
argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea.

De carile Corbul înștiințându-să
(căci jiganiile din fire vicleșugului date,
multe urgii în capul Corbului
odată să aducă silisă),
să nu cumva de tot de spre dânșii să să răcească
și până mai pre urmă să nu li să cumva
slovele îndrăpt citească
(carea s-au și tâmplat).

Deci la cazaniia carea Râsul
împotriva păcii făcusă,
Dulăul cel bătrân într-acesta chip răspunsă:
„Bine ne dzici, o, Râs de râs,
că capete de hârtie
și crieri de aramă sintem
și în saci de mătasă
gunoiu scârnav purtăm.

Adevărat, dară, că precum ne împodobești,
așe și sintem,
că de n-am fi fost așe,
monarhul nostru,
în lingușiturile
și măguliturile
voastre împleticindu-să,
nu s-ar fi înșelat.

Ce precum din vremea a patrudzăci de ani
ispitiți
și probăiți
vă aveam,
bine și de folos
ar fi fost,
tot cum v-am știut,
așe să vă fim știut,
și precum v-am ținut,
tot așe să vă fim ținut.
Iară acmu, ca cei fără crieri,
cu același picior lovitura
într-aceiași piatră am poftorit
ș-am întriit

(că o dată
și de dao ori
într-o materie a greși,
a muritorilor,
iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii
și a neîndreptării
a rămânea
a celor fără crieri lucru ieste).

Și mai mult altăceva a dzice nu avem,
fără numai, pentru alte poate fi
a monarhiii
noastre fapte urâcioase
cereștii asupră-ne urgie ca aceasta ș-au vărsat,
carea, de tot mintea amețindu-ne,
socoteala ne-au îmbătat,
ca pre cei ce toată lumea tuturor
de vicleni și de înșelători i-au cunoscut și i-au arătat,
noi numai în loc de adevărați priietini
și la cuvânt stătători
să-i ținem
și să-i avem,
până când (carea să nu învoiască Dumnădzău)
cu rele îndemnările
și spurcatele fapte
prin scârnave organe
ca voi la cea deplină plată
și cea desăvârșită prăpădenie
să ne aducă

(că a faptelor rele începătură
spre rău sfârșit pleacă
și tesla carea lovind nu tocmește,
adevărat ce au fost tocmit răzsipește).
Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă,
agiunge-vă, dzic,
cu undelemnul pizmei voastre
pojarul răutăților în toată lumea a ațița!
Lăsați sfaturi a ne mai da,
carile cunună de spini
și brățări de lanțuje ne împletesc.

Fie crierii noștri cești de aramă
macar câtăva vreme
de ciocanele clivetiturilor voastre neloviți
și neciocăniți.
Aveți-vă crierii cei de aur la voi
și noi cești de aramă la noi,
neamestecați voi a voastre
și noi ale noastre
să gândim
și să chivernisim.

Părăsiți-vă mai mult împotriva socotelii noastre
basnele voastre
cele obraznice a arunca.
Că viu Vulturul ceresc,
că toate negre petele și pestriciunile răutăților voastre
în văpsala roșelii le vom întoarce,
de carile nici Camilopardalul a vă spăla
va mai putea,
macar că între gloate să dzice
precum el apa vie și apa moartă
în tidvă să fie țiind.

Deci, de acmu înainte
lucrurile monarhiii voastre
singuri voi vi le căutați,
că noaâ ale noastre
nevoi și asuprele
(carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit)
destule și de prisosit
ne sint”.

Hameleonul cu Râsul vădzindu-să
că din tovărășiia a altor vânători să izgonesc
și mai vârtos cunoscând că socotelele lor
spre mutarea lucrurile într-altă față stăruiesc,
pusără sfat în doaâ chipuri:
Cel dintâi era
ca Pardosului știre să dea
(carile pre aceia vreme Strutocamila păștea
și între dobitoace jiganie mare să făcuse),
precum soțiile din partea monarhiii Vulturului
pre altă cale s-au abătut
și precum semnele arată,
cu cei de obște nepriietini
legătură de pace vor să facă.

Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul
cum mai curând la monarhiia Vulturului să să ducă,
ca acolea cu singur [însuși] Corbul împreunându-să,
cât mai mult va putea lucrurile să amestece
și ipopsiia Corbului
asupra Șoimului
mai vârtos să adaogă,
adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut
și dulăii vânători, carii acmu spre împăcare stăruiesc,
pacea aceia precum până mai pre urmă
de vrun folos nu va fi să arete.

Deci cu mestecăturile
și cu minciunele
de va putea ceva isprăvi, bine.
Iară de nu, de acolea,
cum va putea
mai curând, la monarhiia Leului să treacă,
ca cum va putea
mai tare suma să strângă,
carea în munți pentru plata mrejilor
și a vrăjitorilor
cu datorie cheltuise.

Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră,
îndată a le face începură
și cum mai în grabă cătră Pardos
carte ca aceasta trimasără:
„Râsul și Hameleonul,
Pardosului și Veveriții, iubiților frați, sănătate!
În știre să vă fie
că lucrurile noastre nu în statul lineștii să află,
de vreme ce ogarâi, coteii și alalți toți dulăii,
și mari și mici,
a monarhiii Vulturului vânătorii,
mai mult vânătoarea a delunga
mai de tot s-au părăsit
și mai vârtos că pentru tractatele de pace
între dânșii cuvintele vârtos au început
și sfârșitul tuturor pre noi așeși de tot
din sfaturile și lucrurile de obște ne-au lepădat.

Ce noi, mai denainte porunca Corbului știind,
cu carea pre noi ne îndemna,
iară pre dânșii îi învăța,
ca cevași macară afară din știința noastră să nu facă,
de multe și de multe ori
de cele pentru folosința obștii îi înștiințam,
îi învățam
și spre celea ce să cade îi îndreptam.
Iară ei, ca niște necunoscători
și de duhuri înflăcioasă purtători,
ale noastre învățături acmu în samă nebăgând,
din capetele sale pre cărări strâmbe și șuvăite
a îmbla au început.

Și de vreme ce lucrurile așe s-au tâmplat,
căutați de acolo lucrurile
foarte bine să vă socotiți
și de ieste cu putință monarhiia noastră
singură din sine să să stăruiască
și singuri noi împotriva a atâțea vrăjmași
să ne luptăm,
de vom putea,
cum mai curând să ne înștiințați,
căci noi, pre cât cu socoteala a agiunge putem,
monarhiia Vulturului, cu vreme,
nu numai cât de tot de la sine ne va dizlipi,
ce încă și mare împotrivnică a ne fi,
fără prepus ieste
(că obrinteala ranii de pre margini să cunoaște).
Și fiți sănătoși”.

După trimiterea cărții aceștiia,
și Hameleonul nu mult zăbăvindu-să,
spre monarhiia Vulturului drumul apucă.
Ce dintâiași dată precum această călătorie
în zădar să-i fie semnele o arăta,
de vreme ce Șoimul
(precum mai sus s-au pomenit),
lucrurile tocmindu-și,
lângă Corb să dusese,
carile și mai la mare cinste decât întâi încăpusă.

Unde sosind Hameleonul,
nu numai ușă să între,
nu numai gaură să încape,
ce așeși nici crăpătură cu ochiul să privască,
loc și vreme ceva împotriva Șoimului să scornească
nu află.
Și așe, socoteala de acasă
cu cea din târg netocmindu-i-să,
la toate, de nu de bunăvoie,
de nevoie
îi căută
a tăcea
și alte lingușituri
și chipuri de amestecături
a scociorî să nevoi.

Aședară, pentru Șoim în ceva
gura-și a deșchide neputând
(căci Brehna cea și Cucunozul
din fire neînvoință și antipathie
cu Hameleonul și cu toată simențiia lor
vrajbă vecinică avea),
pre Inorog, pre Fil și pre alții
(carii nepriietini să număra
și era)
cu spurcate sicofandii
și viclene năpăști
cătră Corb îi trecu.

Așe cât Corbul,
spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca
din fire obiciuit fiind,
din sfătuirea și îndemnarea
adevăraților lui priietini să abătu
și de iznoavă carte ca aceia
cătră vânători scrisă,
cu carea tare le porunciia,
ca de tractatele păcii nepărăsindu-să,
supt numele aședzării
lațul răsturnării
Inorogului să întindză.

Numai de Fil să să părăsască le dzicea,
de vreme ce voia vrăjitoriului
a trece nu poate,
nici vreo pricină adevărată
ca aceia asupra Filului are,
iară deși are,
dzicea că cunoaște
că nu hirișă firea lui,
ce din îndemnarea altora
Filul în rândul nepriietinilor s-au numărat.

Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.

Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă.

Corbul, câteva în chip mai de taină poruncindu-i
și ales pentru slujba
carea spre vânarea Inorogului arătase,
cu nu puține daruri dăruindu-l,
unde voia îi va fi să margă,
voie îi dede.
Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând în monarhiia dobitoacelor trecu,
unde mărgând,
ce au lucrat
și ce au aședzat
mai pre urmă la locul său ales
să va povesti.

Istorie II. 14

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Toate prețurile și datele următoare sunt după chitanțe, facturi și pliante promoționale. Adică o istorie exactă.

În noiembrie 2006, la RCS & RDS[1] onlineul costa 29, 40 de lei pe lună.

În decembrie 2006, abonamentul de 4 euro la Orange[2] era de 10, 93 de lei pe lună și opțiunea de 5 numere favorite costa 5, 46 de lei pe lună. TVAul la factură era de 19%.

Taxa Radio în România, în noiembrie 2005, era de 2, 5 lei pe lună iar Taxa TV era de 4 lei pe lună.

În februarie 2006, GCal [gigacaloria] costa 107, 50 de lei.

Pachetul de bază la TV, la RCS, în mai 2006, costa 21, 40 de lei, din care TVAul era 3, 42 de lei.

În iunie 2006, Poșta Română[3] avea un termen de 6 luni pentru a reclama ceva pe seama „recomandatelor interne și externe”. A scrisorilor recomandate…

Dintr-o chitanță CEC[4] din 30 decembrie 2006 rezultă că banca a fost fondată în 1864. Și chitanța avea 3 semnături: 1) a deponentului, 2) a casierului și 3) a funcționarului bancar, în cazul acesta: Stamen Dorina.

În aprilie 2008 gigacaloria era 119 lei.

Și tot în aprilie 2008, la RCS, onlineul costa 29, 39 lei.

În decembrie 2007, 182 kWh costau 54, 47 lei + TVA de 10, 35 lei.

În august 2007, „capitalul social subscris și vărsat” al Orange era de 93.596.732, 5 lei. Adresa firmei: Orange România S.A., B-dul Lascăr Catargiu, nr. 51-53, sect. 1, București.

În iulie 2007, rata de schimb cu care s-a plătit lumina electrică în România a fost de 3, 5334 lei/€.

Calendarul creștin-ortodox pe 2006, cel mare, de perete, la București, a costat 3 lei. Iar Învierea Domnului a fost prăznuită, în 2006, pe 23 aprilie, adică în ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Sediul „societății de curierat rapid” Fan Courier Express SRL[5] era pe Șos. Fabrica de Glucoză, nr. 11C, sect. 2, București…în aprilie 2008.

Telefonul verde Enel[6], pentru citirea contuarului de lumină, era 0800.07.08.09 în noiembrie 2008.

Pe 23 noiembrie 2008, la Carrefour Unirii[7] din București, un kilogram de mălai Titan era 2, 33 lei, un pachet de Spaghetti Băneasa: 1, 95 lei; un pachet de cafea Jacobs Kronung (250 gr.): 9, 95 lei, o conservă de File Macrou: 3, 99 lei.

La Media Galaxy[8], în octombrie 2008, un Laptop BENQ A52 costa 1.344, 45 de lei + TVA (19%) de 255, 45 lei.

În iunie 2005, un CDRW Asus cumpărat de la Best Computers avea 2 ani garanție.

Pe 8 septembrie 2005 biletul de intrare la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”[9] era 50.000 de lei. În acea zi doamna preoteasă a împlinit 28 de ani iar eu eram diacon. Locația muzeului: Șos. Kiseleff, nr. 28, sec. 1, București.

Pe un plic primit în data de 24 octombrie 2005 este comemorat Grigore Vasiliu Birlic[10] la 100 de ani de la nașterea sa. Care a trăit între 1905-1970.

RCS & RSD a început să îmi furnizeze onlineul din data de 27 februarie 2006, de la ora 18.00.

Un ceai Nestea[11] era 4, 99 lei pe 28 ianuarie 2010.

Pe 27 noiembrie 2009 o franzelă albă, de 500 de grame, era 2, 98 de lei, 2, 5 kg de cartofi congelați erau 10, 90 de lei, kilogramul de mere Golden România era 2, 89 de lei.

Pe 27 iulie 2009, un litru de lapte la Carrefour era 2, 8 lei și o sacoșă ecologică 0, 20 de lei.

Pe 18 februarie 2010, o cutie de pateu vegetal Bucegi era 2, 39 de lei.

*

Seneca[12] considera mânia sentimentul „cel mai înspăimântător și mai sălbatic dintre toate”[13].

De aceea, împreună cu „unii înțelepți”, numea mânia: „o nebunie de scurtă durată”[14].

Roșeața puternică din obrazul celui care se mânie[15]. Și concluzionează, la finalul portretului mânioșilor, că ei sunt „cu adevărat hidoși”[16].

Mânia animalelor: mistreții spumegă, taurii lovesc cu coarnele, leii rag, șerpii își înalță capetele, câinii turbați urlă. Și când sunt mânioase animalele sunt pline de cruzime[17].

Urmările și pagubele mâniei: bătăi, ucideri, gânduri rele, fapte de rușine[18].

Și Seneca considera, pe drept cuvânt, că numai oamenii, pentru că au rațiune, se mânie[19], pe când animalele au „impulsuri și stări de dezlănțuire violentă”[20].

Mânia „nu este totuna cu irascibilitatea”[21], preciza el și, totodată, că există „mânii adânci, zdrobitoare și fără leac”[22]. Nu dă niciun exemplu…

Despre lupta cu începutul patimii[23]. Iar „virtutea nu trebuie să se folosească niciodată de viciu, ci să se bizuie pe sine însăși”[24].

*

Primul volum din Etymologicum Magnum Romaniae[25] are 1116 pagini, o addendă de 4 pagini, o errată cu 6 greșeli, prefața e între p. V-XVIII, „În loc de introducere” e între p. XIX-LIX și cu o pagină de prescurtări.

Infinitivul românesc funcționează ca gerundivul latin în -dum[26]. Caracterul copilăresc al lui de-a[27]. Citează din p. 392 a Vieții Sfintei Maria Egipteanca existentă într-un codice miscelaneu aflat în Biserica Sfântul Nicolae din Brașov[28].

„St. Ion Crisostom”[29] [Sfântul Ioan Hrisostom], „catechism”[30]  [catehism], „preposițiunea”[31] [prepoziția] și în p. 45: (fotografie text).

Bufnița cobește[32], „construcțiune interogativă”[33], dublul a e „curat românesc”[34] iar poporul român e foarte bogat în materie de interjecții[35].

Drăguțul Dumnezeu[36], autorul scrie cu â din a, oamenii cu părul roșu sunt „pociți”[37], „după Crist [Hristos]”[38], rădăcina av și-a păstrat în limba română sensul fundamental de suflu[39], acele femeiești și bărbătești[40], urechile acului[41], „mintea pururea crudacă a fetilor”[42], acăriță = căpușă[43], acoperământ e sinonim cu acoperiș[44], forma macriș a înlocuit-o pe cea de acriș[45] și la 1600 Iad se zicea adu[46].


[13] Lucius Annaeus Seneca, Scrieri filozofice alese, antologie, prefață și tabel cronologic de Eugen Cizek, traducere de Paula Bălașa, Elena Lazăr, Nicolae Mircea Năstase și Svetlana Sterescu, col. Biblioteca pentru toți, Ed. Minerva, București, 1981, p. 7.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 8.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 9.

[19] Idem, p. 11.

[20] Idem, p. 12.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 16.

[24] Idem, p. 17.

[25] B.[ogdan] Petriceĭcu-Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor, lucrat după dorința și cu cheltuiéala M. S. Regelui Carol I, sub auspiciele Academiei Române, tomul I, A-Azuga, Stabilimentul grafic Socec & Teclu, 1886, Bucuresci.  Despre autor a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Hasdeu.

[26] Idem, p. 27.

[27] Idem, p. 33.

[28] Idem, p. 36-37.

[29] Idem, p. 40.

[30] Idem, p. 42.

[31] Idem, p. 43.

[32] Idem, p. 47.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 55.

[35] Idem, p. 57.

[36] Idem, p. 72.

[37] Idem, p. 90.

[38] Idem, p. 92.

[39] Idem, p. 101.

[40] Idem, p. 109-110.

[41] Idem, p. 112.

[42] Idem, p. 117.

[43] Idem, p. 132.

[44] Idem, p. 208.

[45] Idem, p. 213.

[46] Idem, p. 239.

Între comemorare și uitare

Toată lumea l-a comemorat pe Eminescu.

Ceea ce e bine.

Majoritatea celor care l-au comemorat n-au făcut decât să repete, cu aceleași sau cu alte cuvinte, ceea ce au spus alții despre el.

Ceea ce nu e bine.

CTP a repetat niște inepții într-o manieră care îi aparține

Că și plagiatele de gândire, oricât de bine poleite retoric, tot plagiate se numesc.

Și încep să mă enerveze lotrii de idei (care nu sunt puțini, în ultima vreme)…care nu au nimic nou de spus, dar reformulează mai frumos și mai cu distincție.

De parcă de perle expresive și distincție speculativă are nevoie un public saturat de minciuni ca de E-uri.

Și anul acesta am stat și m-am întrebat: de ce te poți mulțumi să citezi/ reamintești, în fiecare an, câte ceva din ceea ce s-a scris și s-a spus despre Eminescu, dar să nu faci nimic mai mult?

Cât de tradiționaliști sunt tradiționaliștii care bat din palme dar nu au nicio observație personală de făcut, care se mulțumesc să rămână, spre exemplu, la ceea ce a spus odată Zoe Dumitrescu-Bușulenga?

Și unii dintre ei au mari pretenții intelectualiste

Și de aici…o întrebare mai generală: cum de studiul nu atrage pe nimeni dintre vajnicii „tradiționaliști”, care însă, se întrec în a se lăuda ba cu Paulescu, ba cu Serafim Rose, ba cu Sofronie Saharov, ba cu Pavel Florenski, ba cu Stăniloae, ba cu Bușulenga?

Ba cu Eminescu…

După care îți spun franc în față că nu e bună prea multă rațiune, că prea multă cunoaștere te smintește…

Și toată ziua pumni în piept și icoane în față…și mai deloc dorință de a continua munca celor datorită cărora au ajuns să știe pe cine trebuie să aniverseze și în ce să creadă.

Ochelari de cal au și cei care îl consideră pe Eminescu ateu (pentru că sunt ei atei), dar și cei care îi elogiază ipocrit zelul pentru adevăr și dreptate.

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.

Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit?

Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!

 (Luca 17, 12-19)

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii ne arată cum zece leproşi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat şi de „lepra sufletului”, care este nerecunoştinţa sau uitarea binefăcătorului, în afară de unul dintre ei, şi anume un samarinean care a fost mulţumitor şi recunoscător Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primită.

Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de lepra trupului avea şi sufletul sănătos, adică sensibil şi capabil să arate recunoştinţă sau să aducă mulţumire cu bucurie.

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului.

În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare.

Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalm 6, 2).

Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalm 101, 4).

De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte:

„Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: „O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!”” (Psalm 114, 3-4).

Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4).

În rănile Lui se găseşte vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa suferinţele şi bolile umanităţii întregi.

El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului.

El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35).

Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească şi trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea.

Într-un anume sens, vindecarea însăşi devine o predică, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni.

De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); pe sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); pe soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); pe cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); pe slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); pe cei doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); pe un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); pe orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); pe o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); pe femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); pe cei zece leproşi, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); pe orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); pe orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38).

De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume, înviază pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) şi Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că „mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi”, înţelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârşeşte sunt semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume.

Deci, vindecările au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: „Îndrăzneşte, Fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Matei 9, 6).

Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul.

Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit şi neascultare.

Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul şi îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează şi vindecarea trupului.

Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, de păcat şi de consecinţa lui ultimă care este moartea (cf. Romani 6, 23).

Din această perspectivă, credinţa pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieţii veşnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărţire a omului de Dumnezeu.

Sfinţii Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive.

Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică.

El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea – „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25).

Astăzi, Hristos, Cel ce „în vremea aceea” vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic.

De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt.

Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.

Aşa cum a vindecat o mulţime de orbi şi ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire.

În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.

După Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Prin aceste cuvinte înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său.

Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum în Biserică.

În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 13-16).

Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoţii Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obştea. Dar de ce preoţii? Pentru că lor, ca urmaşi ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat.

Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morţi, după ce El a biruit suferinţa şi moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferinţă, cauzată de păcatele (răutăţile) oamenilor.

Aşadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica.

Deci, Domnul este lucrător prin preoţi şi prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos.

Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoţii pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfinţit, dar vindecarea se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viaţă făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării şi al compasiunii.

Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat şi boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruieşte iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului şi a trupului.

Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârşită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.

Aşadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi.

Există, însă, tot pentru vindecare – mai ales sufletească – şi o altă lucrare a Bisericii, şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului.

În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ, contribuie la sănătatea întregului organism.

Pentru unii Sfinţi Părinţi de odinioară conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi şi nu mai sufereau de vreo boală.

Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forţe limitate.

Pe aceştia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, şi anume dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu şi pe semeni.

Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii.

Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive.

Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual.

Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic.

Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului.

De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.

Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii.

Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze şi instituţii de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului faţă de iubirea lui Dumnezeu.

Evanghelia vindecărilor lui Hristos şi Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înfiinţarea de bolniţe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri şi în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituţii de acest gen este Vasiliada – opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea.

Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influenţă romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârşeşte în Evanghelie: vesteşte iubirea, dar şi vindecă boala.

Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului şi la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării – cum sunt Taina Maslului şi a Pocăinţei –, dar şi instituţii sau aşezăminte ale vindecării de boală şi înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc.

Există în jurul nostru încă multă suferinţă, multă singurătate, multă boală sufletească şi trupească, pentru că este şi multă lipsă de iubire adevărată, nepătimaşă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăşte din iubirea milostivă a lui Hristos.

În concluzie, subliniem faptul că un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde.

Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens.

Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul „În faţa suferinţei”, se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic.

Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.

În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte.

Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (cf. II Corinteni 12, 7-9).

Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu.

De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.

Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială.

Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă.

Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav.

Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos deodată în cel bolnav şi în cel care-l vindecă.

Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi. Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi.

Mântuitorul spune: „Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-aţi cercetat! Adică El Se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor – cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemniţat.

Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens.

Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos. Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind.

În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare.

Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a lui Hristos.

Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezenţa lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă şi smerită faţă de semeni.

În acelaşi timp, când omul ajută la alinarea suferinţei şi la vindecare, Hristos este prezent şi în cel ce ajută.

Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră şi tot El este Doctorul care Se foloseşte de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume.

Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare şi pentru alinarea suferinţei, el lucrează împreună cu Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de ştiinţa şi tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici şi prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de semeni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

Daniel,

        Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

pentru ca să recunoști pe altul, să vezi valoarea lui, importanța lui în viața ta și a lumii trebuie să te cunoști pe tine.

Trebuie să știi cine ești tu și cât valorezi tu.

Cât valorezi tu în fața lui Dumnezeu și cât valorezi tu în fața oamenilor.

Iar pentru asta trebuie să te pui cu totul în slujba cunoașterii comunionale, abisale.

Pentru că fără să știi importanța omului și a vieții lui, ce înseamnă mântuirea omului și care e perspectiva lui de viitor și veșnică nu poți să ai recunoștință față de oamenii care au făcut ceva în viața lor.

Ceva care vine până la mine…și care mă face să fiu mulțumitor pentru asta.

Căci dacă le înțeleg cărțile, zidirile, obiectele, descoperirile lor științifice atunci le percep la modul foarte mulțumitor valoarea. Valorea personală.

Și e nevoie de ardoarea de a te ști pe tine, dar, în același timp, e nevoie să fii avid de a-i cunoaște pe oameni în adevărata lor intimitate.

De a-i cunoaște și de a le înțelege viața și greutățile…și să le discerni valoarea pentru ceilalți.

Pentru că de la distanță nu pot să înțeleg cine e Dumnezeu și nici cine e omul de lângă mine…și toți cei care au fost, sunt sau mă vor urma în existență.

Trebuie să mă apropii de Dumnezeu și de oameni în același timp și pe cât mă apropii de Dumnezeu îi simt și îi înțeleg și mai clar, și mai profund pe oameni.

Pentru că Dumnezeu e viața, e luminarea noastră, e înțelegerea de sine și a altora, care face bine tuturor.

…Cei 10 bărbați leproși [Lc. 17, 12-19] stăteau la distanță [porroten, v. 12, cf. GNT]…

La distanță de oameni…distanță pe care le-o impusese Legea [Lev. 13, 45-46, cf. LXX] celor care erau bolnavi de lepră.

Însă oricine e bolnav sufletește și trupește se simte departe de ceilalți dar și de Dumnezeu.

Stă departe de comuniune…sau percepe greșit comuniunea.

Dar când conștientizăm boala sufletului în primul rând (pentru că bolile trupești sunt evidente și dureroase pentru toți) atunci devenim rugăciune.

Și rugăciunea e starea în care ne înțelegem cel mai bine durerea și neputința și nevoia de mântuire pentru că rugăciunea e spunere cu glas a nevoii noastre lui Dumnezeu.

Ne vorbește sufletul cu Dumnezeu…

Se manifestă în toată nevoia lui…și nu simandicos

Fapt pentru care plânsul, durerea, zbaterea interioară, metaniile, căderea noastră cu fața la pământ înaintea Lui sunt rugăciune din și cu toată ființa.

Însă atunci când Dumnezeu ne vorbește interior, când ne îndrumă…ne trimite la preoții Lui (v. 14).

Și preoții Lui, adică cei care ne pot îndruma spre vindecare, spre vindecarea noastră sufletească și trupească, sunt cei care ne ajută să creăm și să consolidăm relația cu Dumnezeu.

Numai că niciun preot sau povățuitor duhovnicesc nu trebuie să ne inoculeze ideea că el „ne poate mântui”.

Ci, oricât de duhovnicesc ar fi acel om care ne conduce/ ne îndrumă, el nu trebuie să ne conducă spre sine ci spre Dumnezeu.

Și dacă ne conduce spre Dumnezeu, dacă ne învață să fim oameni duhovnicești, exersați în cunoașterea teologică și în nevoința ascetică, atunci ne învață să avem o relație personală profundă cu Dumnezeu, de la Care ne vine toată tăria noastră duhovnicească.

Căci și leproșii din Evanghelia de azi se curățesc pe cale (v. 14).

Mergând…

În timp ce împlineau porunca Domnului, poruncă ce te vindecă, ce te schimbă, ce te face frumos.

Pentru că mergând acolo unde El i-a trimis…tot El i-a și vindecat. Asta pentru ca să le spună lor și nouă, că boala vine din neascultare, din păcat, iar vindecarea din ascultarea și iubirea lui Dumnezeu.

Leproșii au plecat prin nădejde spre vindecarea lor. Au crezut în Cel ce le-a spus acest lucru…și au nădăjduit în El…

Însă pentru ca să fii recunoscător…trebuie să Îl iubești pe Cel ce te vindecă. Trebuie să nu mai poți să trăiești…fără El. Și nu Îl poți iubi pe Cel ce te vindecă atât de mult…decât dacă Îl înțelegi. Dacă Îi înțelegi iubirea.

Așa se explică faptul de ce porunca ultimă dată Sfinților Apostoli a fost iubirea dumnezeiască [In. 13, 34-35]. Adică nu o iubire oarecare…nu o iubire oricum…nu o iubire după mintea noastră…ci o iubire teologică. Fiindcă El ne cere să ne iubim…după cum ne-a iubit El [In. 13, 34].

Și asta pentru că credința, ca cunoaștere teologică unilaterală, poate duce la fanatism și la schismă. Lucru care s-a petrecut adesea în istorie…și s-a instaurat până azi în istorie într-un mod dureros.

La fel, nădejdea, de una singură, poate avea așteptări de tot felul, care mai de care mai hilare.

Și ați văzut în luna trecută, în decembrie 2012, cum o lume întreagă s-a panicat sau a râs pe tema sfârșitului lumii, prezis în mod mincinos.

Însă dragostea teologică, dragostea matură, dragostea eclesială, care e semnul distinctiv al creștinilor ortodocși [In. 13, 35], e plină de credință, de nădejde, de recunoștință, de fidelitate.

Pentru că dragostea eclesială sau evlavia dumnezeiască e un mod de viață și de manifestare plin de sfințenie, în care cunoașterea teologică, nădejdea teologică, comuniunea teologică și recunoștința teologică sunt împreună.

Căci nimeni nu poate să Îl iubească pe Hristos și în același timp să Îi calce în picioare Biserica, Scriptura, Tradiția, Sfinții, modul personal în care Dumnezeu conlucrează cu oamenii.

La o astfel de iubire, de unire sfântă între noi s-a referit Domnul, când a spus că ea e semnul distinctiv al creștinilor: la iubirea care nu lasă nimic pe-afară, care nu exclude sau nu falsifică ceva din cele revelate și predate nouă de Părinții noștri.

Iar cei care pledează pentru desființarea sau remanierea Bisericii într-un secol sau într-altul nu cunosc ce înseamnă iubirea teologică a ortodocșilor sau legătura indestructibilă dintre Hristos și mădularele Sale duhovnicești, care sunt cei credincioși.

Adică nu putem să desființăm ceva din Biserică pentru că asta ar însemna tăgăduirea relației de iubire cu Dumnzeu.

Pentru că a fi în iubire față de El înseamnă a fi în tot ceea ce El a binevoit să ne descopere nouă.

Fapt pentru care noi nu inventăm pe fiecare secol credința Bisericii ci aprofundăm credința Bisericii una, aceeași de la început, care e comoara de iubire și de sfințenie care ne leagă de Dumnezeul nostru, pe unii de alții și pe noi de întreaga istorie a umanității.

…Da, toți s-au curățit de lepră! Pentru că toți oamenii au primit și primesc daruri nenumărate de la Dumnezeu.

Însă cel care conștientizează darurile Lui, minunile Lui în viața sa și Îi mulțumește lui Dumnzeu pentru toate și se lipește de El cu iubire indestructibilă, acela e un om recunoscător în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

E un samaritean, adică un străin de cunoașterea lui Dumnezeu pe care El l-a schimbat cu schimbare dumnezeiască.

Și ori de câte ori auziți despre acest samaritean, care a venit cu glas mare ca să Îl slăvească pe Dumnezeu [v. 15], pentru că l-a vindecat de boală și de necredință, trebuie să înțelegeți că așa ne vrea Dumnezeu pe toți: plini de mulțumire [v. 16], plini de evlavie, plini de frumusețe duhovnicească.

Căci credința care ne desparte sau nădejdea care ne halucinează tot felul de frici și care credință și nădejde nu se întâlnesc în dragoste și în recunoștință nasc singularizări în masă și nu comuniune interpersonală.

Însă comuniunea iubirii păstrează credința și nădejdea în echilibrul lor, le face unelte ale maturizării noastre duhovnicești și nu arme de distrugere în masă.

Pentru că păstrează credința ce a fost de la început și nădejdea care ne mântuie pe noi și ne arată frumoși și responsabili și duhovnicești pe măsura la cât suntem de responsabili față de toți și de toate.

Mai direct spus: dacă păstrăm cărțile sfinte, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște, slujbele noastre dumnezeiești nealterate păstrăm legătura vie cu Tradiția Bisericii.

Cu Sfinții și trăitorii ortodocși din fiecare secol, pentru că avem același conținut al credinței și al vieții duhovnicești împreună cu ei.

Și nu trebuie, în niciun fel, să abdicăm de la unirea noastră în credință și nădejde și dragoste cu toți membrii Bisericii Ortodoxe de până acum pentru că ea, această unire interioară, această asumare interioară a întregii istorii și Tradiții a Bisericii înseamnă rămânerea în iubirea lui Dumnezeu, alături de aceia.

Așadar, iubiții mei, Evanghelia de azi este o chemare la maturizarea eclesială.

La a ne gândi statutul de membri ai Bisericii la modul existențial și de a face toate efoturile posibile și imposibile la prima vedere de a evidenția viața și lucrarea lui Dumnezeu din Biserica Sa.

Pentru că preamărind prezența și lucrarea Lui cu fiecare dintre noi și arătându-ne mulțumitori pentru toate binefacerile Lui în viața noastră, dovedim că El e viu în noi și că noi suntem slujitorii Lui. Amin.

Ce nu aduce anul aduce clipa

  • Chinezii de la compania China Huadian Engineering au semnat cu guvernul României memorandumul de înțelegere privind construcția unui grup energetic la Rovinari, în valoare de un milliard de euro. Grupul, care va produce energie cât un reactor nuclear de la Cernavodă, va fi construit cu bani chinezești, într-un termen record și la cele mai înalte standarde tehnologice și de mediu. Probabil că este singura realizare majoră a Guvernului Ponta, din mai până astăzi. În același timp, Guvernul României ar putea fi un deschizător de drumuri într-o țară unde, în perioada 2009-2011, investițiile străine s-au prăbușit cu 85%”.
  • Asistam in aceste zile la o repetare a scenariului folosit de Basescu la Referendum. Este vorba despre felul in care oamenii Guvernatorului incep sa deruleze o ampla operatiune de diversiune, dezinformare si manipulare a partenerilor europeni cu privire la ceea ce se intampla in justitia din Romania”.
  • Persoanele fizice și demnitarii care sunt chiriași în casele RA-APPS.
  • Biserica Ortodoxă Română (BOR) intenţionează să contracteze lucrări de restaurare şi consolidare a Palatului Patriarhiei din Bucureşti, valoarea contractului fiind de 64,2 milioane de lei fără TVA, echivalentul a 14,2 milioane de euro la un curs mediu de 4,5 lei/euro. Lucrările vor fi finanţate din fonduri europene, prin Programul Operaţional Regional (POR), şi se vor desfăşura pe o perioadă de doi ani, obiectivul fiind „dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului”, se arată în anunţul de participare publicat miercuri [16 ianuarie 2013] în SEAP”.
  • La două luni după ce stăpâna lui s-a prăpădit, un câine din Italia revine în fiecare zi la biserica unde femeia obişnuia să meargă şi unde i s-a ţinut slujba de înmormântare. Imediat ce clopotele bat, Tommy, un ciobănesc german în vârstă de 12 ani, se duce ţintă la biserica Santa Maria Assunta, din satul San Donaci. Patrupedul intră în biserică şi se poziţionează în faţa altarului”.
  • Am fost offline două zile pentru că schimbăm DNSurile și am avut o problemă neașteptată. O să mai fim offline câteva ore peste ceva timp.
  • Prima bibliotecă exclusiv cu cărți electronice din America.
  • Sunt „2, 4 miliarde de utilizatori de internet la nivel global (dintre care 1,1 mld. în Asia, 519 mil. în Europa, 274 mil. în America de Nord, 167 mil. în Africa)” și „565 de milioane de utilizatori în China (ţara cu cei mai mulţi utilizatori din lume).
  • Idem: Sunt „634 de milioane de site-uri web existente” și „51 de milioane de site-uri create în 2012”.
  • Firmele de hosting din România legate la RoTLD.
  • Amănunte istorice despre Sfântul Antipa de la Calapodești.
  • În ce cantități vânează chinezii rechinii.
  • Un chinez în vârstă de 77 de ani face zilnic, de mai bine de zece ani, exerciţii fizice afară, aproape gol, la temperaturi de -25°C”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno