Istoria ieroglifică. În versuri [30]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29.

Intr-acea vreme,
una din jigăniile streine
(carea nici cu o monarhiie parte nu avea),
la Inorog viind,
veste ca aceasta îi adusă:
„În părțile noastre, dzice, vrăjitoare să află
carea cu puternice vrăjile ei
apa în piatră
și piatră în apă
întoarce.
De a căriia nume Filul audzind,
la dânsa au mărs,
carile cu atâta a trupului mărime ce are,
umilite închinăciuni
și până la pământ plecăciuni
îi făcea
și cu răvărsate lacrimi
și îndesite suspinuri
îl ruga
ca,
milostiv spre dânsul arătându-să,
vrajă să-i vrăjască
și o mreaje să-i împletească,
cu carea strutocamile a vâna
să poată.

Și aceasta făcându-i-să,
cu mari giurământuri să lega,
precum și cea dintâi
și ceastă de acmu plată
în scurtă vreme îi va face
(că scăpatul la minciuni
și lacomul la giuruințe mari
pre lesne inima își dau)”.

Jigania lacomă, nu atâta pentru umilință
(că lacomul a să milostivi n-au învățat
și, de-au și învățat,
până a nu învăța, au și uitat),
cât pentru grele giuruințăle Filului,
prinsă bucuroasă,
însă cu această socoteală,
adecă întâi de frățiia
și tovărășiia
Inorogului de să va lepăda.

La care cerere, Filul, cu mare
ciudesa și mirarea
a toată zidirea,
cuvântul își dede,
socotind că cu vicleșug,
vicleșug va vicleni
și cu amăgeală,
amăgeala va amăgi,
ce în zădar.

Că macar
că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti,
lațurile întinsă
și silțele supusă,
ce, sau meșterșugul îi era minciunos,
sau, de nu era minciunos,
era neputincios,
de vreme ce în multe chipuri voroava își schimba,
că uneori dzicea
că mreaja
asupra Corbului au fost menită,
alteori dzicea
că asupra Struțului ieste împletită,
iară mai pre urmă dzisă că,
de nu să va strica
vâlfa Inorogului,
mreajea lui ceva
să vânedze nu poate,
căci cu cornul Inorogului are antipathia

(aceasta și socoteala putea da,
de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia,
iară cornul Inorogului
precum purtătoriu de viață ieste,
cine va tăgădui?).
Deci de va fi voia
Filului ca în mreaja
ce împletește
struți să vânedze,
întâi cu Corbul prieteșug făcând,
de împreunările Inorogului
așeși de tot să să părăsască.
Iară amintrilea, nici vrajea,
nici mreajea
în ceva a-i sluji poate.

Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea
să amăgiia,
sau lăcomiia vânatului spre strâmbătate ca aceasta
cu totul a să da
îl împingea
(atâta nesățioasă pofta cinstei
pre cei ce o doresc orbește,
cât pentru râsul unui ceas de astădzi
plânsul unui an ce vine nu socotește).

Așe, Filul, nu numai cu mari giurământuri,
precum de multă vreme
nici să-l fie vădzut să giura,
ce încă precum de l-ar ști unde să află,
singur el știre vânătorilor ar da.
Așijderea,
adăogea dzicând,
precum și el cunoaște
că pricina a toată tulburarea
a acestor doaă monarhii
Inorogul ieste,
și, până el suflă,
acestea să răzsufle
peste putință ieste.

Într-acesta chip și vrăjitoarea pe Fil,
și Filul pe vrăjitoare
a amăgi socotiia.
Că vrăjitoarea gândiia
că de va vâna
pre Inorog, fără greș prețul mrejilor
de la dulăi își va lua,
iară Filul chibzuia
că de va vâna
pre Strutocamilă, pre alte dobitoace
spre sine a le întoarce
pre lesne-i va fi,
și atuncea Corbul, vrând-nevrând,
spre pace a pleca
îi va căuta.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra
(precum mai pre urmă sfârșitul au arătat),
că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.
În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă.

De care lucru, Râsul, Hameleonul și alalți dulăi,
de știre luând, nu în puțină frică întrară
și nu mică întristare luară
(că voia rea
din dreptate mângâierea
în curățeniia inimii pune,
iară întrista rea
din strâmbătate frica
răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară.

Iară, ah,
iar, vah,
iar, ai,
iar vai!
Bolnavul să însănătoșadză,
nepriietinul să învârtoșadză,
lângedul să țăpinește,
slabul pașii își sprijenește,
iată, mai mortul să scoală
și pre noi, pre vii, mai ne omoară.

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.
Vremea lui lină,
noaâ tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători.

În scurt, în ceva
și în cineva
nedejde, credință
și adevărată priință
n-au rămas.
Bine ar fi
dară de-ar fi
cu putință monarhiii
noastre altă chivernisală
să să puie,
jiganiia aceasta cu blândețe și cu binișor,
iar nu cu îndârjie și cu rău
ieste de domolit.

Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn
și toate trudele în zădar
ne scoasă,
iată, lui locul a să lărgi,
iară noaâ a să strâmpta
au început,
până în cea
de apoi sfârșitul cum va vini
cine poate ști?

(Că de multe ori în locul celui nedejduit
și așteptat sfârșit,
cel nenedejduit
și neașteptat
a vini poate).
Și aceasta nu numai unui chip privat
și deosăbit,
ce a tot trupul publicăi de nemutat
primejdie va aduce.

De care lucru, și noi, nu numai pizma
și voia unuia a urma,
ce folosul cel de obște a căuta
ni să cade (că între muritori
mai cinsteșă și mai adevărată laudă
a să agonisi nu poate decât carea
cu folosul a toată publica s-au câștigat).

„Deci, pre cât socotesc, Dulăul cel bătrân dzisă,
de tot adevărul lucrului
(toate colachiile de la mijloc râdicând),
Corbului să spunem,
ca doară și el socotelelor
și pizmelor sale sfârșit a pune va putea
(că de multe ori unde cuvântul
a isprăvi nu poate,
isprăvește bățul)
și doară mai spre bună minte
inimile îmbelor părți a întoarce
vom putea,
ca într-acesta chip,
precum vrăjmășiii lor sfârșit,
așe trudelor noastre coneț
a afla să ne învrednicim”.

De acestea cuvinte Râsul hohotiia,
iară Hameleonul fisiia,
pre carile unul în râs,
altul în vis le tâlcuia
și, ca cum sfaturi de batgiocură ar fi, le măscăriia,
de vreme ce bine știia
că cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor a fi
dzicea.
Și așe, dintr-aceste a pricii scântei,
între vânători focul gâlcevii
și a dihonii
a să ațița începu.

De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra,
însă într-adevăr a lătra
într-acesta chip începu:
„Audziți voi, jiganii, nu atâta pre dinafară,
pre cât pre dinluntru văpsite,
agiunge-vă cât până acmu
și până într-atâta monarhiile ați amestecat
și toată și mai nestânsă iasca vrăjbii
între dânsele ați aruncat.

Puneți-vă hotar și țenchiu răutăților voastre,
părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății
în mâna lăcomiii a alcătui,
fie-vă de sațiu, cât în vremea a patrudzăci de ani,
ca valurile țărmurile,
nepărăsit, voi monarhiia Leului
cu fel de feliuri de areți și de mihanii
a o izbi
și din tuspatru colțurile a o scutura
nu v-ați săturat,
pre carea, iată, la cea mai de-apoi
și netămăduită răzsipă ați adus-o.

Au și monarhiii Vulturului
același cântec viți să cântați ?
Au și pe publica pasirilor
cu aceleași veninate
și fărmăcate
drojdii viți să îmbătați?
Au nu cunoașteți
că de vreme ce cu răutate
ceva a să săvârși nu să poate,
sfârșit și istov răutății a pune trebuie?

Și de nu spre altă nedejde
calea să deșchide,
încailea vremea a chivernisi
și schimbările tâmplărilor a pândi
a înțelepților lucru a fi să socotește
(că spre vânt a știupi ș
i piatra la deal a pohârni
aievea lucru nebunesc ieste)”.

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:
„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta.
Au nu Inorogul mai mult dobitoc
cu patru picioare decât pasire cu pene
și cu doaă aripi ieste?

Au pasirile pentru dobitoc
mai chiar și mai adevărat
decât dobitocul vor giudeca?
Au în cele streine
decât în cele ale sale
cineva mai mult a filofisi poate?
Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.

Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.
Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm.

De unde adeveriți sintem că totdeauna inima-i,
gândul și, de i-ar fi cu putință, și fapta
spre răzsipa Corbului
și spre prăpădeniia monarhii Vulturului
au stăruit.
A căruia fire
din începuta vrăjmășie
a să întoarce
preste toată cuprinderea scotelii ieste
și mai vârtos adevărul a grăi
de vom vrea,
el atâtea gonituri,
lovituri
și netămăduite rane,
carile de la noi au luat,
și atâtea de viață primejdii,
în carile le-am adus,
cu ce minte socotiți
că din tabla inimii sale le va putea șterge?

În zădar, dară, ca acestea gândiți și sfat,
ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiți.
De care lucru, a mea sentenție ieste,
de acmu înainte,
(decât prieteșugul cu prepus
și ascuns
neprieteșugului,
la ivală mai de folos ieste.
Căci vrajba
la ivală fiind,
paza
și strajea
despre vrăjmași mai trează
și mai deșteptată stă).

Iară amintrilea, în leagănul îngăimării,
somnul peirii
fără veste și când nici vom gândi,
atuncea ne va stropși”.
Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe,
în valurile tulburării, să bătea,
de vreme ce din gură neîncredințarea
argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea.

De carile Corbul înștiințându-să
(căci jiganiile din fire vicleșugului date,
multe urgii în capul Corbului
odată să aducă silisă),
să nu cumva de tot de spre dânșii să să răcească
și până mai pre urmă să nu li să cumva
slovele îndrăpt citească
(carea s-au și tâmplat).

Deci la cazaniia carea Râsul
împotriva păcii făcusă,
Dulăul cel bătrân într-acesta chip răspunsă:
„Bine ne dzici, o, Râs de râs,
că capete de hârtie
și crieri de aramă sintem
și în saci de mătasă
gunoiu scârnav purtăm.

Adevărat, dară, că precum ne împodobești,
așe și sintem,
că de n-am fi fost așe,
monarhul nostru,
în lingușiturile
și măguliturile
voastre împleticindu-să,
nu s-ar fi înșelat.

Ce precum din vremea a patrudzăci de ani
ispitiți
și probăiți
vă aveam,
bine și de folos
ar fi fost,
tot cum v-am știut,
așe să vă fim știut,
și precum v-am ținut,
tot așe să vă fim ținut.
Iară acmu, ca cei fără crieri,
cu același picior lovitura
într-aceiași piatră am poftorit
ș-am întriit

(că o dată
și de dao ori
într-o materie a greși,
a muritorilor,
iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii
și a neîndreptării
a rămânea
a celor fără crieri lucru ieste).

Și mai mult altăceva a dzice nu avem,
fără numai, pentru alte poate fi
a monarhiii
noastre fapte urâcioase
cereștii asupră-ne urgie ca aceasta ș-au vărsat,
carea, de tot mintea amețindu-ne,
socoteala ne-au îmbătat,
ca pre cei ce toată lumea tuturor
de vicleni și de înșelători i-au cunoscut și i-au arătat,
noi numai în loc de adevărați priietini
și la cuvânt stătători
să-i ținem
și să-i avem,
până când (carea să nu învoiască Dumnădzău)
cu rele îndemnările
și spurcatele fapte
prin scârnave organe
ca voi la cea deplină plată
și cea desăvârșită prăpădenie
să ne aducă

(că a faptelor rele începătură
spre rău sfârșit pleacă
și tesla carea lovind nu tocmește,
adevărat ce au fost tocmit răzsipește).
Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă,
agiunge-vă, dzic,
cu undelemnul pizmei voastre
pojarul răutăților în toată lumea a ațița!
Lăsați sfaturi a ne mai da,
carile cunună de spini
și brățări de lanțuje ne împletesc.

Fie crierii noștri cești de aramă
macar câtăva vreme
de ciocanele clivetiturilor voastre neloviți
și neciocăniți.
Aveți-vă crierii cei de aur la voi
și noi cești de aramă la noi,
neamestecați voi a voastre
și noi ale noastre
să gândim
și să chivernisim.

Părăsiți-vă mai mult împotriva socotelii noastre
basnele voastre
cele obraznice a arunca.
Că viu Vulturul ceresc,
că toate negre petele și pestriciunile răutăților voastre
în văpsala roșelii le vom întoarce,
de carile nici Camilopardalul a vă spăla
va mai putea,
macar că între gloate să dzice
precum el apa vie și apa moartă
în tidvă să fie țiind.

Deci, de acmu înainte
lucrurile monarhiii voastre
singuri voi vi le căutați,
că noaâ ale noastre
nevoi și asuprele
(carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit)
destule și de prisosit
ne sint”.

Hameleonul cu Râsul vădzindu-să
că din tovărășiia a altor vânători să izgonesc
și mai vârtos cunoscând că socotelele lor
spre mutarea lucrurile într-altă față stăruiesc,
pusără sfat în doaâ chipuri:
Cel dintâi era
ca Pardosului știre să dea
(carile pre aceia vreme Strutocamila păștea
și între dobitoace jiganie mare să făcuse),
precum soțiile din partea monarhiii Vulturului
pre altă cale s-au abătut
și precum semnele arată,
cu cei de obște nepriietini
legătură de pace vor să facă.

Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul
cum mai curând la monarhiia Vulturului să să ducă,
ca acolea cu singur [însuși] Corbul împreunându-să,
cât mai mult va putea lucrurile să amestece
și ipopsiia Corbului
asupra Șoimului
mai vârtos să adaogă,
adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut
și dulăii vânători, carii acmu spre împăcare stăruiesc,
pacea aceia precum până mai pre urmă
de vrun folos nu va fi să arete.

Deci cu mestecăturile
și cu minciunele
de va putea ceva isprăvi, bine.
Iară de nu, de acolea,
cum va putea
mai curând, la monarhiia Leului să treacă,
ca cum va putea
mai tare suma să strângă,
carea în munți pentru plata mrejilor
și a vrăjitorilor
cu datorie cheltuise.

Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră,
îndată a le face începură
și cum mai în grabă cătră Pardos
carte ca aceasta trimasără:
„Râsul și Hameleonul,
Pardosului și Veveriții, iubiților frați, sănătate!
În știre să vă fie
că lucrurile noastre nu în statul lineștii să află,
de vreme ce ogarâi, coteii și alalți toți dulăii,
și mari și mici,
a monarhiii Vulturului vânătorii,
mai mult vânătoarea a delunga
mai de tot s-au părăsit
și mai vârtos că pentru tractatele de pace
între dânșii cuvintele vârtos au început
și sfârșitul tuturor pre noi așeși de tot
din sfaturile și lucrurile de obște ne-au lepădat.

Ce noi, mai denainte porunca Corbului știind,
cu carea pre noi ne îndemna,
iară pre dânșii îi învăța,
ca cevași macară afară din știința noastră să nu facă,
de multe și de multe ori
de cele pentru folosința obștii îi înștiințam,
îi învățam
și spre celea ce să cade îi îndreptam.
Iară ei, ca niște necunoscători
și de duhuri înflăcioasă purtători,
ale noastre învățături acmu în samă nebăgând,
din capetele sale pre cărări strâmbe și șuvăite
a îmbla au început.

Și de vreme ce lucrurile așe s-au tâmplat,
căutați de acolo lucrurile
foarte bine să vă socotiți
și de ieste cu putință monarhiia noastră
singură din sine să să stăruiască
și singuri noi împotriva a atâțea vrăjmași
să ne luptăm,
de vom putea,
cum mai curând să ne înștiințați,
căci noi, pre cât cu socoteala a agiunge putem,
monarhiia Vulturului, cu vreme,
nu numai cât de tot de la sine ne va dizlipi,
ce încă și mare împotrivnică a ne fi,
fără prepus ieste
(că obrinteala ranii de pre margini să cunoaște).
Și fiți sănătoși”.

După trimiterea cărții aceștiia,
și Hameleonul nu mult zăbăvindu-să,
spre monarhiia Vulturului drumul apucă.
Ce dintâiași dată precum această călătorie
în zădar să-i fie semnele o arăta,
de vreme ce Șoimul
(precum mai sus s-au pomenit),
lucrurile tocmindu-și,
lângă Corb să dusese,
carile și mai la mare cinste decât întâi încăpusă.

Unde sosind Hameleonul,
nu numai ușă să între,
nu numai gaură să încape,
ce așeși nici crăpătură cu ochiul să privască,
loc și vreme ceva împotriva Șoimului să scornească
nu află.
Și așe, socoteala de acasă
cu cea din târg netocmindu-i-să,
la toate, de nu de bunăvoie,
de nevoie
îi căută
a tăcea
și alte lingușituri
și chipuri de amestecături
a scociorî să nevoi.

Aședară, pentru Șoim în ceva
gura-și a deșchide neputând
(căci Brehna cea și Cucunozul
din fire neînvoință și antipathie
cu Hameleonul și cu toată simențiia lor
vrajbă vecinică avea),
pre Inorog, pre Fil și pre alții
(carii nepriietini să număra
și era)
cu spurcate sicofandii
și viclene năpăști
cătră Corb îi trecu.

Așe cât Corbul,
spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca
din fire obiciuit fiind,
din sfătuirea și îndemnarea
adevăraților lui priietini să abătu
și de iznoavă carte ca aceia
cătră vânători scrisă,
cu carea tare le porunciia,
ca de tractatele păcii nepărăsindu-să,
supt numele aședzării
lațul răsturnării
Inorogului să întindză.

Numai de Fil să să părăsască le dzicea,
de vreme ce voia vrăjitoriului
a trece nu poate,
nici vreo pricină adevărată
ca aceia asupra Filului are,
iară deși are,
dzicea că cunoaște
că nu hirișă firea lui,
ce din îndemnarea altora
Filul în rândul nepriietinilor s-au numărat.

Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.

Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă.

Corbul, câteva în chip mai de taină poruncindu-i
și ales pentru slujba
carea spre vânarea Inorogului arătase,
cu nu puține daruri dăruindu-l,
unde voia îi va fi să margă,
voie îi dede.
Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând în monarhiia dobitoacelor trecu,
unde mărgând,
ce au lucrat
și ce au aședzat
mai pre urmă la locul său ales
să va povesti.