Iubiții mei,

pentru ca să recunoști pe altul, să vezi valoarea lui, importanța lui în viața ta și a lumii trebuie să te cunoști pe tine.

Trebuie să știi cine ești tu și cât valorezi tu.

Cât valorezi tu în fața lui Dumnezeu și cât valorezi tu în fața oamenilor.

Iar pentru asta trebuie să te pui cu totul în slujba cunoașterii comunionale, abisale.

Pentru că fără să știi importanța omului și a vieții lui, ce înseamnă mântuirea omului și care e perspectiva lui de viitor și veșnică nu poți să ai recunoștință față de oamenii care au făcut ceva în viața lor.

Ceva care vine până la mine…și care mă face să fiu mulțumitor pentru asta.

Căci dacă le înțeleg cărțile, zidirile, obiectele, descoperirile lor științifice atunci le percep la modul foarte mulțumitor valoarea. Valorea personală.

Și e nevoie de ardoarea de a te ști pe tine, dar, în același timp, e nevoie să fii avid de a-i cunoaște pe oameni în adevărata lor intimitate.

De a-i cunoaște și de a le înțelege viața și greutățile…și să le discerni valoarea pentru ceilalți.

Pentru că de la distanță nu pot să înțeleg cine e Dumnezeu și nici cine e omul de lângă mine…și toți cei care au fost, sunt sau mă vor urma în existență.

Trebuie să mă apropii de Dumnezeu și de oameni în același timp și pe cât mă apropii de Dumnezeu îi simt și îi înțeleg și mai clar, și mai profund pe oameni.

Pentru că Dumnezeu e viața, e luminarea noastră, e înțelegerea de sine și a altora, care face bine tuturor.

…Cei 10 bărbați leproși [Lc. 17, 12-19] stăteau la distanță [porroten, v. 12, cf. GNT]…

La distanță de oameni…distanță pe care le-o impusese Legea [Lev. 13, 45-46, cf. LXX] celor care erau bolnavi de lepră.

Însă oricine e bolnav sufletește și trupește se simte departe de ceilalți dar și de Dumnezeu.

Stă departe de comuniune…sau percepe greșit comuniunea.

Dar când conștientizăm boala sufletului în primul rând (pentru că bolile trupești sunt evidente și dureroase pentru toți) atunci devenim rugăciune.

Și rugăciunea e starea în care ne înțelegem cel mai bine durerea și neputința și nevoia de mântuire pentru că rugăciunea e spunere cu glas a nevoii noastre lui Dumnezeu.

Ne vorbește sufletul cu Dumnezeu…

Se manifestă în toată nevoia lui…și nu simandicos

Fapt pentru care plânsul, durerea, zbaterea interioară, metaniile, căderea noastră cu fața la pământ înaintea Lui sunt rugăciune din și cu toată ființa.

Însă atunci când Dumnezeu ne vorbește interior, când ne îndrumă…ne trimite la preoții Lui (v. 14).

Și preoții Lui, adică cei care ne pot îndruma spre vindecare, spre vindecarea noastră sufletească și trupească, sunt cei care ne ajută să creăm și să consolidăm relația cu Dumnezeu.

Numai că niciun preot sau povățuitor duhovnicesc nu trebuie să ne inoculeze ideea că el „ne poate mântui”.

Ci, oricât de duhovnicesc ar fi acel om care ne conduce/ ne îndrumă, el nu trebuie să ne conducă spre sine ci spre Dumnezeu.

Și dacă ne conduce spre Dumnezeu, dacă ne învață să fim oameni duhovnicești, exersați în cunoașterea teologică și în nevoința ascetică, atunci ne învață să avem o relație personală profundă cu Dumnezeu, de la Care ne vine toată tăria noastră duhovnicească.

Căci și leproșii din Evanghelia de azi se curățesc pe cale (v. 14).

Mergând…

În timp ce împlineau porunca Domnului, poruncă ce te vindecă, ce te schimbă, ce te face frumos.

Pentru că mergând acolo unde El i-a trimis…tot El i-a și vindecat. Asta pentru ca să le spună lor și nouă, că boala vine din neascultare, din păcat, iar vindecarea din ascultarea și iubirea lui Dumnezeu.

Leproșii au plecat prin nădejde spre vindecarea lor. Au crezut în Cel ce le-a spus acest lucru…și au nădăjduit în El…

Însă pentru ca să fii recunoscător…trebuie să Îl iubești pe Cel ce te vindecă. Trebuie să nu mai poți să trăiești…fără El. Și nu Îl poți iubi pe Cel ce te vindecă atât de mult…decât dacă Îl înțelegi. Dacă Îi înțelegi iubirea.

Așa se explică faptul de ce porunca ultimă dată Sfinților Apostoli a fost iubirea dumnezeiască [In. 13, 34-35]. Adică nu o iubire oarecare…nu o iubire oricum…nu o iubire după mintea noastră…ci o iubire teologică. Fiindcă El ne cere să ne iubim…după cum ne-a iubit El [In. 13, 34].

Și asta pentru că credința, ca cunoaștere teologică unilaterală, poate duce la fanatism și la schismă. Lucru care s-a petrecut adesea în istorie…și s-a instaurat până azi în istorie într-un mod dureros.

La fel, nădejdea, de una singură, poate avea așteptări de tot felul, care mai de care mai hilare.

Și ați văzut în luna trecută, în decembrie 2012, cum o lume întreagă s-a panicat sau a râs pe tema sfârșitului lumii, prezis în mod mincinos.

Însă dragostea teologică, dragostea matură, dragostea eclesială, care e semnul distinctiv al creștinilor ortodocși [In. 13, 35], e plină de credință, de nădejde, de recunoștință, de fidelitate.

Pentru că dragostea eclesială sau evlavia dumnezeiască e un mod de viață și de manifestare plin de sfințenie, în care cunoașterea teologică, nădejdea teologică, comuniunea teologică și recunoștința teologică sunt împreună.

Căci nimeni nu poate să Îl iubească pe Hristos și în același timp să Îi calce în picioare Biserica, Scriptura, Tradiția, Sfinții, modul personal în care Dumnezeu conlucrează cu oamenii.

La o astfel de iubire, de unire sfântă între noi s-a referit Domnul, când a spus că ea e semnul distinctiv al creștinilor: la iubirea care nu lasă nimic pe-afară, care nu exclude sau nu falsifică ceva din cele revelate și predate nouă de Părinții noștri.

Iar cei care pledează pentru desființarea sau remanierea Bisericii într-un secol sau într-altul nu cunosc ce înseamnă iubirea teologică a ortodocșilor sau legătura indestructibilă dintre Hristos și mădularele Sale duhovnicești, care sunt cei credincioși.

Adică nu putem să desființăm ceva din Biserică pentru că asta ar însemna tăgăduirea relației de iubire cu Dumnzeu.

Pentru că a fi în iubire față de El înseamnă a fi în tot ceea ce El a binevoit să ne descopere nouă.

Fapt pentru care noi nu inventăm pe fiecare secol credința Bisericii ci aprofundăm credința Bisericii una, aceeași de la început, care e comoara de iubire și de sfințenie care ne leagă de Dumnezeul nostru, pe unii de alții și pe noi de întreaga istorie a umanității.

…Da, toți s-au curățit de lepră! Pentru că toți oamenii au primit și primesc daruri nenumărate de la Dumnezeu.

Însă cel care conștientizează darurile Lui, minunile Lui în viața sa și Îi mulțumește lui Dumnzeu pentru toate și se lipește de El cu iubire indestructibilă, acela e un om recunoscător în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

E un samaritean, adică un străin de cunoașterea lui Dumnezeu pe care El l-a schimbat cu schimbare dumnezeiască.

Și ori de câte ori auziți despre acest samaritean, care a venit cu glas mare ca să Îl slăvească pe Dumnezeu [v. 15], pentru că l-a vindecat de boală și de necredință, trebuie să înțelegeți că așa ne vrea Dumnezeu pe toți: plini de mulțumire [v. 16], plini de evlavie, plini de frumusețe duhovnicească.

Căci credința care ne desparte sau nădejdea care ne halucinează tot felul de frici și care credință și nădejde nu se întâlnesc în dragoste și în recunoștință nasc singularizări în masă și nu comuniune interpersonală.

Însă comuniunea iubirii păstrează credința și nădejdea în echilibrul lor, le face unelte ale maturizării noastre duhovnicești și nu arme de distrugere în masă.

Pentru că păstrează credința ce a fost de la început și nădejdea care ne mântuie pe noi și ne arată frumoși și responsabili și duhovnicești pe măsura la cât suntem de responsabili față de toți și de toate.

Mai direct spus: dacă păstrăm cărțile sfinte, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște, slujbele noastre dumnezeiești nealterate păstrăm legătura vie cu Tradiția Bisericii.

Cu Sfinții și trăitorii ortodocși din fiecare secol, pentru că avem același conținut al credinței și al vieții duhovnicești împreună cu ei.

Și nu trebuie, în niciun fel, să abdicăm de la unirea noastră în credință și nădejde și dragoste cu toți membrii Bisericii Ortodoxe de până acum pentru că ea, această unire interioară, această asumare interioară a întregii istorii și Tradiții a Bisericii înseamnă rămânerea în iubirea lui Dumnezeu, alături de aceia.

Așadar, iubiții mei, Evanghelia de azi este o chemare la maturizarea eclesială.

La a ne gândi statutul de membri ai Bisericii la modul existențial și de a face toate efoturile posibile și imposibile la prima vedere de a evidenția viața și lucrarea lui Dumnezeu din Biserica Sa.

Pentru că preamărind prezența și lucrarea Lui cu fiecare dintre noi și arătându-ne mulțumitori pentru toate binefacerile Lui în viața noastră, dovedim că El e viu în noi și că noi suntem slujitorii Lui. Amin.

Did you like this? Share it: